Vlad Voiculescu: ”Un ministru este recunoscut de ceilalţi feudali ca stăpânul absolut. Pur şi simplu se face coadă la ministru, cine pupă inelul mai din timp, mai cu foc, primeşte bani. Dacă nu ai reguli şi nu ai transparenţă, atunci ai feudalism.”

Vlad Voiculescu are 34 de ani şi este unul dintre fondatorii MagiCamp. S-a născut la Brăneşti şi a terminat studiile economice la Viena. Acolo a creat ceea ce presa a numit ”reţeaua citostaticelor”, practic o modalitate la limita legii de a aduce în ţară medicamente care lipseau din secţiile de oncopediatrie.

În Guvernul Cioloş a ocupat funcţia de ministru al Sănătăţii. Următoarea luptă electorală pe care şi-o asumă este pentru Primăria Bucureşti.

Oamenii te-au cunoscut ca intermediarul din ”reţeaua citostaticelor”, apoi ca ministrul Sănătăţii, iar acum ne anunţi că vrei să devii primar. Cine este Vlad Voiculescu din toate aceste ipostaze?

Eu am fost norocos să cunosc devreme bucuria de a face lucruri pentru alţii. Şi am fost privilegiat să mă nasc într-o familie, într-un sat şi într-o ţară care nu suferă de foame. Fără să fiu bogat, ştiu ce înseamnă să ai datorii, toată copilăria mea am avut casa ipotecată, dar nu am suferit de foame.

Însă, de fiecare data când am simţit că ceva lipseşte, am căutat să umplu acest gol cumva: am plecat la Viena, la facultate, fără să ştiu limba germană, iar din frustrarea că în sat la mine era imposibil să înveţi o limbă străină, am reuşit să organizez tabere de limba germană pentru copiii din Brăneşti şi din Pucioasa. Gratuite. Am adunat 43 de copii, le-am adus profesori de la Viena cu care au studiat limba şi apoi i-am dus la Viena pentru o săptămână. Iar toate acestea s-au întâmplat pentru că mi-am luat inima în dinţi şi i-am povestit unui director din banca unde lucram despre visul meu. Îmi trebuiau 7.000 de euro, iar el mi-a dat jumătate. De restul trebuia să fac rost singur. Şi am reuşit. Iar deplasare la Viena, cu avionul, a fost un mare noroc: am profitat de o promoţie Sky Europe. Compania făcuse o greşeală în sistem şi a vândut bilete cu 1 euro. Eu am prins-o la timp, mi-amintesc bine, eram la mare şi era 3 dimineaţa. Am cumpărat 47 de bilete dus-întors pentru toţi copiii pe care îi ştiam. Deci, practic cu 2 euro de copil, ocupam jumătate de avion. Şi aşa a plecat prima serie de copii în Viena.

Acum mulţi dintre ei sunt voluntari Magicamp. Dar cumva ştiam de atunci că vor face lucruri extraordinare.

Pentru mulţi aceea a fost prima tabără. Adică ceva extraordinar. Dacă mă gândesc la copilăria mea, o bună parte dintre amintiri vin din cele câteva săptămâni în care am fost în vreo tabără. Mi-a plăcut foarte mult ideea de tabără: acolo am învăţat să cresc, să devin independent, să fac tâmpenii. Acolo eşti obligat să devii autonom, să îţi faci prieteni.

Care a fost mesajul cu care ai convins nişte funcţionari de bancă din Austria, care nu ştiau nimic despre copiii din satul tău de lângă Târgovişte, să doneze câteva mii de euro pentru un proiect educaţional?

Eu nu cred foarte tare în puterea cuvintelor. Mie mi se pare că o faptă bună sau o idee bună convinge de la sine. Când îţi pui sufletul pe masă, nu se poate să rămână fără efect. Iar încercarea cu taberele de germană a fost revelaţia: dacă îţi pui mintea, dacă ai un vis, resursele se adună. A fost suficient să mă gândesc la asta, să iau o foaie de hârtie, să calculez de câţi bani avem nevoie şi de unde aş putea să îi obţin. Şi, mai repede decât mă aşteptam, s-a întâmplat.

Cu ce proiect te-ai dus la Viena, atunci când te-ai înscris, dintr-un internet café din Târgovişte, fără ştirea părinţilor tăi, la o Universitate unde se preda într-o limbă pe care nu o ştiai?

Mi-am propus să fiu economist. Nu mă gândeam că aveam să mă întorc în România. Am plecat de aici în epoca Năstase, când nimeni nu credea că ţara asta va mai reveni la normal. Ceea ce speram eu era o carieră solidă, într-o instituţie financiară. Ce s-a întâmplat pe parcurs a fost că, încercând să fac taberele de limba germană în România, am făcut o organizaţie non-profit şi am încercat să strâng formulare 2%. Şi, vorbind cu colegi de la bancă, toţi mă întrebau: e pentru copii bolnavi? ”Nu, dar să ştiţi că şi educaţia e importantă. E important pentru copii să înveţe limba germană, pentru că este limba celui mai mare investitor din România.”

Dar, pentru că tot apărea întrebarea despre copiii bolnavi, mi-am amintit că aveam o colegă de liceu, medic la Fundeni, în Institutul de Oncopediatrie. Şi am sunat-o să o întreb dacă pot să ajut cu ceva: bani, lucruşoare, jucării. Şi mi-a răspuns că au nevoie de multe lucruri, dar că cea mai mare nevoie a lor sunt nişte medicamente care lipsesc din ţară.

Mie nu mi-a venit să cred că lipsesc tocmai medicamentele necesare unor copii bolnavi de cancer. Apoi am primit lista şi iarăşi nu mi-a venit să cred ce vedeam, pentru că erau medicamente foarte ieftine. Aveam să înţeleg mai târziu că acolo era doar prostia statului român, adică un preţ mic impus şi lipsa oricărui sistem de monitorizare. Adică, la un preţ mic impus, companiile se retrăgeau, şi medicamentele începeau să lipsească de pe piaţă. Însă nimeni din minister nu monitoriza stocul. Aşa încât copiii rămâneau fără medicamente pe o perioadă nedeterminată.

Am preluat lista de necesar şi m-am dus la farmacie în Viena. Farmacistele m-au refuzat, evident. M-am întors acasă, am luat costumul cel mai bun, cartea de vizită de la bancă şi m-am întors, determinat să nu plec de acolo fără medicamente. Am vorbit în cea mai curată germană, cu cea mai în vârstă farmacistă de acolo, care era şi proprietara. I-am explicat situaţia, i-am arătat cine sunt şi, până la sfârşitul conversaţiei, a fost dispusă să îmi facă şi o reducere. Aşa am cumpărat primele medicamente, cu primii bani pe care îi făcusem la bursa, 300 de euro.

Le-am adus în ţară, iar medicii de aici şi cei de la Asociaţia PAVEL m-au întâmpinat ca şi cum venise sfântul Petru. Ei mi-au povestit despre şase copii care au primit medicamentele şi despre o rată de supravieţuire de peste 50%. Iar eu, economist, obişnuit cu calcule de eficienţă şi de management al resurselor, m-am gândit: adică eu chiar am contribuit la salvarea a trei copii, cu 300 de euro? Mai vreau.

Şi m-am întors la Viena hotărât să strâng bani. Aveam un coleg de serviciu din Olanda, foarte credincios, lucru rar în ţara lui. Şi, de fiecare dată când primea un bonus, dona jumătate din el. I-a cerut sfatul şefului nostru, adică tocmai acela care donase primii bani pentru taberele de limba germană. Evident că el l-a trimis la mine. I-am povestit despre tabere, apoi i-am spus că în România lipsesc medicamente pentru copiii bolnavi de cancer. Şi că îi voi trimite o listă cu numele copiilor şi cu pozele lor, dacă îmi dă bani să îi ajut. Şi mi-a dat 500 de euro. I-am scris imediat lui Ralph, şeful care îl trimisese la mine. Iar el mi-a răspuns laconic: ”Perfect. I will double it!” Dintr-o dată m-am trezit cu 1.500 de euro şi am luat medicamente de nu am putut să le transport cu un singur rucsac. Şi am continuat aşa ani la rând.

Au fost mulţi care nu m-au crezut, care aveau convingerea că există vreun interes. Şi atunci le-am pus sacoşa de medicamente în mână şi i-am trimis la aeroport. Unii mi-au zis că e prea riscant şi nu vor să-şi asume aşa ceva, iar alţii, când au ajuns la Otopeni şi au văzut că vine o mama plânsă, cu un copil în braţe să ia medicamentele, au amuţit.  

Anii trec, fundezi MagiCamp, coalizezi sute de voluntari şi beneficiari în cadrul proiectului, apoi ţi se oferă o funcţia publică?

M-a sunat Anca Dragu. Mi-a spus că este ministrul Finanţelor şi că are un post de şef de cabinet pe care vrea să mi-l propună. A fost cea mai grea decizie din viaţa mea. Pentru că trebuia să las o slujbă stabilă, o carieră în plină formare şi nişte proiecte neguvernamentale pentru care mă zbătusem ani la rând. În plus, ştiam în ce intru. Nu mi-am făcut iluzii. Însă am preluat funcţia. Iar la câteva luni, după ce a fost concediat Patriciu Achimaş Cadariu, de la Sănătate, am fost chemat la o discuţie.

Nu ai cum să te simţi pregătit pentru aşa ceva. Nu există studii, cursuri care să te instruiască pentru această slujbă. Portofoliul Sănătăţii nu a fost o prioritate pentru niciun guvern. Acolo trebuia doar să fie linişte. Fiecare premier numea pe cineva care să fie cât mai puţin contestabil, cineva care avea recunoaşterea sistemului, chiar dacă nu avea nimic de-a face cu administrarea unei organizaţii sau vreo viziune managerială.

Şi ce ai găsit?

Sistemul este cangrenat. Şi a fost în mod deliberat lăsat să funcţioneze după reguli feudale, adică supunerea fără crâcnire a vasalilor faţă de un stăpân. Iar ”Sănătatea” are foarte mulţi stăpâni: la nivel de Universitate, de spital, de oraş sau la nivel naţional. Un ministru este recunoscut de ceilalţi feudali ca stăpânul absolut.

Iar el se poartă discreţionar?

Toată lumea aşteaptă ca el să se poarte discreţionar. Nu sunt reguli. Cel mai bun exemplu este legat de felul în care se repartizează investiţiile. Ministrul este stăpân peste 100 de milioane de euro anual, pe care îi repartizează după bunul lui plac. Am întrebat care sunt regulile după care se face atribuirea fondurilor. Înţeleg că eu semnez, pentru că trebuie să existe un funcţionar care să îşi asume răspunderea. Însă trebuie să existe şi principii după care se face această distribuţie a banilor? ”Nu există! Dumneavoastră le stabiliţi!”, mi s-a spus.

Pur şi simplu se face coadă la ministru, cine pupă inelul mai din timp, mai cu foc, primeşte bani.  Dacă nu ai reguli şi nu ai transparenţă, atunci ai feudalism.

De ce ai ales primăria Bucureştiului pentru o viitoare luptă electorală?

Sunt mai multe motive. Ar părea greu de crezut la o primă vedere, însă calculul legat de primărie ţine tot de sănătate. Cum? Toate sistemele de sănătate din lume au o problemă de sustenabilitate. Iar noi împărtăşim aceeaşi problemă. Pentru că îmbătrânim, bolile de care suferim sunt din ce în ce mai costisitor de tratat.

Dacă nu facem ceva în privinţa îmbolnăvirii, sistemul cedează. Iar îmbolnăvirea ţine de două elemente: mediul înconjurător şi stilul de viaţă. Dacă nu luăm măsuri faţă de cele două, probabil că va trebui să virăm tot ce producem în asigurările de sănătate.

Capitala are o problemă teribilă cu felul în care se construieşte, în legătură cu traficul, cu gestionarea spaţiilor verzi şi aşa mai departe. Deci aceasta va fi lupta cea mare pentru mine.

Eşti politician şi totuşi nu vorbeşti în termeni de putere, ci în termini de serviciu public. De ce?

Eu nu înţeleg treaba cu puterea. În cele şapte luni petrecute la Ministrul Sănătăţii sau tot anul petrecut în guvern nu am avut o singură seară în care să pun capul pe pernă şi să mă gândesc: ce bine că am puterea! Mă culcam cu frustrarea că nu am făcut mai mult în ziua aceea şi cu frica de a nu da greş şi de a mă dezamăgi pe mine însumi. Iar asta pare excepţional cumva în această mocirlă sinistră. Dar este firesc. Orice om decent, care nu s-a jucat de-a puterea până atunci şi care nu este viciat complet de modul ăsta de gândire, înţelege că a avea o funcţie publică înseamnă 99% responsabilitate. Pentru că ţi-ai asumat ceva. Când candidezi spui: vreau să fac asta pentru voi! Şi, pe urmă, când ai câştigat, spui: am câştigat puterea? Cum vine asta?