Căutare

Share this article

Numele lui Voicu Rădescu este indisolubil legat de existenţa clubului de jazz Green Hours şi a Teatrului LUNI de la Green, cel care mâine, pe 1 decembrie, împlineşte 20 de ani de existenţă, sau 20 de ani de „stagiune permanentă”, aşa cum zice Voicu. A fost primul teatru independent şi a răsărit din nevoia artiştilor, pe Calea Victoriei 120. Astăzi este un reper pentru zona „off” a teatrului românesc şi se sărbătoreşte – la ceas aniversar – tot prin teatru. L-am întâlnit la Bistro by Green Hours, chiar în ziua în care începeau spectacolele aniversare, dar am fost curioasă să aflu mai întâi…

Cum s-a copt ideea Teatrului LUNI?

Începuturile Teatrului LUNI au fost aceleaşi ca şi începuturile clubului de jazz Green Hours: întâmplătoare. Pentru barul pe care l-am deschis în anul 1994, aici, pe Calea Victoriei 120, nu gândisem pentru început decât că îmi doream să fie un bar un pic „altfel”, inclusiv prin anumite intervenţii artistice muzicale, pe care, la momentul acela le previzionam ca fiind câte o seară de chitară clasică, câte o seară de jazz – poate chiar easy-jazz, în sensul că nu mă gândeam la o trupă, ci mai degrabă la un solo de pianină sau un duo sau ceva de genul acesta.

Pe parcurs s-a transformat, întâmplător, într-un club de jazz, în special datorită „năvalei” artiştilor de jazz. Şi, după nici doi ani de zile, începuseră deja tineri artişti să propună (şi eu acceptasem, bineînţeles) nişte scheciuri actoriceşti, ca intermezzo-uri în pauzele sesiunilor de jazz. Acestea au dus la creşterea bucuriei reciproce – a mea, a artiştilor şi a publicului –  spre ideea (şi) de teatru, şi aşa am ajuns ca pe 1 decembrie

’97 să ne gândim la un spectacol căruia îi prevăzusem 10 reprezentaţii, un spectacol care, în urma unei întâlniri cu Maia Morgenstern şi Dorina Crişan Rusu,  a ajuns să fieChantan au Lait”, pe texte de Mircea Dinescu, la care se adăugau altele din Ienăchiţă Văcărescu şi Joshua Sobol  (artistele preluaseră câteva lucruri din spectacolul „Ghetto”, celebrul spectacol al Maiei şi al Dorinei de la Naţional, în regia Victor Ioan Frunză).

Iar acel declic dat de cele 10 reprezentaţii la care ne gândiserăm iniţial s-a transformat în stagiunea neîntreruptă a Teatrului Luni, pentru că imediat au venit alţi şi alţi artişti… şi ne-a cam plăcut tare să continuăm – de aceea discuţia de azi :).

Care era contextul cultural atunci? Câtă nevoie era de un spaţiu de acest fel?

Sincer, eu unul nu ştiam, de aceea spun că totul a fost „întâmplător”, pentru că nu eram „un umblător la teatru”, citeam teatru, însă doar de 2-3 ori pe an chiar ajungeam la un spectacol . Deci nu cunoşteam contextul. Nevoia exista, clar, probabil de aceea au „năvălit” artiştii, cum spuneam mai devreme – atât cei din jazz, cât şi cei din teatru. 

„Zaruri şi Cărţi”, regia Florin Piersic Jr.

Aţi mers pe feedback-ul lor, ei tot venind…

Da, exact, odată ce au venit şi au văzut (cred eu) că ceea ce se întâmplă e liber de restricţii, în afara celor materiale şi de spaţiu, au revenit şi au tot făcut propuneri. Ne-au contactat, se pare, cei mai dinamici dintre ei, şi acest lucru a făcut ca începutul, nişte ani întregi, să nu aibă eşecuri artistice. Ceea ce au propus şi şi-au propus să facă au făcut bine, astfel încât un număr serios de ani nu au existat lucruri sub nivelul „bun” sau „foarte bun”.

Repet, meritul e al lor, şi probabil că cei mai dinamici erau şi cei care ardeau cel mai mult în interior, şi cei care simţeau că au de spus – bine –  ceva. Atât în jazz, cât şi în teatru.

Exista un proces de selecţie? Cum alegeaţi piesele?

E mult spus „alegeam”. Vorbeam cu ei, ne uitam ochi în ochi şi spuneam „Încercaţi! Spaţiul există, încercaţi să faceţi!”. Producţiile (şi ăsta un cuvânt preţios!) cred că valorau financiar între 50 şi 300 de dolari la ora aceea. Au fost la un moment dat mici excepţii, iar asta după anii 2000, când am început să simţim nevoia – respectiv artiştii apoi şi eu -, să realizăm că e nevoie la câte un spectacol să se investească în ceva şi în decor, nu numai în tehnica de lumini şi sunet.  

Începuturile acestea de care vorbim, vreo doi ani, au fost ceva mai bine plătite, puteam vorbi despre venituri pentru artişti, exista o sponsorizare de la Connex care remarcase spaţiul, şi practic acei bani pe care îi primeam îi dădeam integral artiştilor. Nu erau sume fabuloase, se situau pe undeva pe la 100 de dolari de om/reprezentaţie.

Însă ceva foarte frumos şi foarte impresionant – şi până la urmă determinant pentru mine – a fost „a doua naştere a Teatrului LUNI”. La un moment dat, după ce Connex-ul încetase să ne mai sponsorizeze şi după ce am încercat timp de vreun an să menţin lucrurile la fel şi să susţin spectacolele din încasările barului, am propus artiştilor să facem un soi de Gală de închidere, pentru că nu mai reuşeam să scot acea sută de dolari de artist… Erau deja mai multe spectacole, cu mai multe reprezentaţii, deja nu se mai juca doar în ziua de luni şi nu făceam faţă, nu îi puteam plăti. Spre surprinderea şi, evident, spre bucuria mea, Maia, Dorina, Coca Bloos, Mihaela Rădescu şi toţi ceilalţi care jucau în Green,  au spus că vor juca gratuit, pentru că acesta e un spaţiu pe care vor să îl folosească în continuare şi că le-a deschis noi posibilităţi şi că, în definitiv, nu doar pentru încasări se joacă.

Da, pot să spun cu mândrie că vreun an şi jumătate, până când am reînceput să pot plăti actorii (sensibil  sub suta de dolari iniţială), cei de mai sus plus Rudy Rosenfeld, Roxana Guttman, Theodora Herghelegiu şi echipa ei, şi alţii, au jucat gratuit.

Deja nu-i mai puteam opri… deja îmi intrase mie în sânge, le intrase lor în sânge. Apoi a venit o generaţie foarte tânără, cu Ana Mărgineanu, Peca Ştefan şi alţii, şi s-a ajuns la această stagiune permanentă de 20 de ani.

I s-a zis acestui teatru „independent”, „underground”… Ce e Teatrul Luni pentru tine? Cum e el?

Noi am început pe 1 decembrie 1997 cu spectacolul Maiei şi al Dorinei şi considerăm acel moment ca dată de naştere oficială sau „oficioasă” a teatrului; cred că undeva prin ’99 (poate chiar cu ocazia „galei” de care am pomenit mai sus!?) i-am dat numele de Teatrul LUNI. Nu-mi amintesc dacă deja jucam regulat şi marţi, presupun că da, dar cam în acel moment am simţit şi eu că „e un ceva” care are o importanţă mai mare un pic decât cea pe care o dădeam eu acestui joc al meu şi al echipei din Green.

A mai fost un declic, un moment care mi-a atras atenţia asupra faptului că este, ceea ce facem noi, un teatru şi că Green Hours şi activităţile de aici au o relevanţă inclusiv socială: Gabriela Tudor, care era directoarea filialei Pro Helvetia în România (care de altfel ne-a şi invitat pentru prima oară la un festival în Elveţia – atât cu un concert cu Johnny Răducanu şi Teodora Enache, cât şi cu teatru – prin reţeaua Pro Helvetia), ea mi-a atras atenţia că ceea ce se întâmplă aici are şi o relevanţă socială, nu doar o una personală.

În acea perioadă ne gândeam, cu Peca, de la care am auzit pentru prima oară termenul de „off off” în teatru (ştiam de „off Broadway”, dar de „off off Broadway” nu auzisem)… ne gândeam dacă ceea ce facem aici este teatru off off sau underground sau alternativ etc. Cred că lucrul foarte important cu care am rămas, inclusiv în context social, nu numai artistic, este ideea de „independent”. Şi în continuare afirm şi îmi asum ideea de independenţă a teatrului nostru – o independenţă artistică, independenţă faţă de comercial, independenţă faţă de orice for oficial, inclusiv politic şi administrativ. Aici au de ce să se exprime liber artiştii, în felul în care consideră ei că trebuie să se exprime şi orice imixtiune ar frânge ceva din această independenţă. Sper că acest lucru nu s-a întâmplat în Teatrul LUNI. 

„Mioritza”. Foto: Adi Bulboacă

Spuneai că Teatrul LUNI a pornit cumva „din întâmplare”. Simţi că Teatrul LUNI are acum o misiune?

De mai mult timp simt că există. Misiune e un pic preţios spus, dar mi se pare că are un rost (îmi place acest cuvânt frumos românesc) şi acest rost, într-adevăr, nu numai pentru mine (deşi e clar că mă simt bine odată ce continui cu eforturi foarte mari să duc mai departe ceea ce se întâmplă, cu teatrul şi cu jazz-ul deopotrivă), dar este un rost şi pentru artişti, şi pentru public. Şi în sensul acesta sunt mulţumit, bucuros, de rostul, de sensul social pe care îl are.

Lucrezi pe două nişe foarte mici: teatrul „off off” şi jazz-ul. Nu ţi se pare un soi de „donquijotism” ceea ce faci?

Don Quijote mi-a plăcut imens de mult când l-am citit. (Senzaţional şi acel „Don Quijote” pus de Ada Milea împreună cu Romulus Chiciuc, Dorina Chiriac, Adrian Cristescu şi Bobo de la Fără Zahăr!). Don Quijote este un personaj luminos cu care şi în măsura în care, dacă există oglindiri sau identificări, mă simt bine că aş putea fi asemănat.

Privind din perspectiva antreprenorului cultural, au fost momente în care nişele acestea au fost prea greu de dus?

Oho! Au fost şi sunt şi acum. Şi sunt generate în special de tăvălugul comercial care împinge astăzi lumea şi este cvasi-zdrobitor pentru valenţa spirituală a omului. Omul este împins să devină un consumator. Şi deşi noi am avut (prin 2004 sau 2005) un spleen foarte frumos, un program conceput împreună cu Mihaela Michailov şi Florin Piersic Jr., numit „Teatrul de Consum”, acesta nu a avut cu siguranţă niciun înţeles legat de ceea ce este consumerismul. Ideea era să vrei şi să poţi consuma cultură, – ca om care ai şi alte nevoi, nevoi spirituale, dincolo de cele materiale – să poţi să degusta, în condiţii „altfel”, un spectacol de teatru.

În acest moment, curiozitatea, care după mine, este însuşirea principală pe care ar trebui să o aibă omul – curiozitatea conştientă, căci şi pisicile sunt curioase! –şi bucuria acestei curiozităţi sunt din ce în ce mai apăsate atât de „obida” asta a vieţii de zi cu zi,  cât şi de „absolutul” programatic al societăţii, care îi împinge pe oameni înspre „nu gândi, doar consumă!”.

Aş spune deci că, la acest moment, nişele de care spui par doar lărgite (artificial), în fapt societatea forţează îngustarea lor.

Şi care e „reţeta” ta împotriva acestui tăvălug? Cum crezi că vei continua?… pentru că acest consumerism n-o să se oprească.

Dacă nu m-am (şi ne-am) oprit până acum, sper că n-o să ne oprim de-acum încolo! Rămân de gestionat posibilităţile de a subzista material, pentru că e nevoie şi de bani. Tehnica de scenă , „scenografiile” producţiilor noastre au, şi ele nişte costuri, artiştii, echipa noastră minusculă trebuie să se hrănească – o fi zona asta „zona de nişă spirituală”, dar trebuie satisfăcute nevoi materiale obiective, iar Green-ul  nu are cum să le rezolve decât în insuficientă măsură. Deci ţine de rezistenţa noastră materială şi de veniturile provenite din bilete, care rămân singurele venituri (cu excepţia unor chemări în festivaluri, unde ne luptăm să fie ceva mai bine remunerate spectacolele şi/sau a unor aplicaţii punctuale). În plus mai ţine şi de oboseala personală şi de cât voi rezista fizic şi psihic eu 🙂

„Homo Love”, de Paul Cimpoieru

Îmi poţi numi câteva „valuri” de generaţii care au trecut pe la Teatrul LUNI de la Green Hours în decursul acestor 20 de ani?

Oh, chiar îmi face plăcere să mă gândesc la aceste generaţii. A început practic cu artişti din teatrele „de Stat”, care s-au „complăcut”, în sensul bun al cuvântului, să intre în zona teatrului underground şi independent. Le-am numit deja pe Dorina Crişan Rusu şi pe Mihaela Rădescu, pe  Maia Morgenstern, Coca Bloos, Roxana Guttman, care s-au bucurat să găsească o poartă şi în afara zonei mainstream, spre alt fel de teatru, care iată, este cel independent. După care a venit un „val” într-adevăr, care cred că a început cu Theodora Herghelegiuşi cu acel splendid „Domnul şi Doamna Oval”, făcut în genul Ionesco, unde jucau Dana Voicu, Antoaneta Zaharia şi Andrei Aradits. Şi apoi au tot început să curgă: a fost generaţia Peca, Ana Mărgineanu , care au început prin 2000 şi ceva, apoi, „intervenţia Piersic Jr” care a semnat 4 spectacole în Green, între care extraordinarul şi premiatul UNITER „Sex, Drugs, Rock & Roll”; apoi cea a Liei Bugnar şi a echipelor sale, aş putea să numesc toate aceste apariţii, ca pe un al doilea val ce a însemnat numeroase alte producţii şi revenirea lui Marius Manole care mai fusese aici cu „Bitter Sauce”-ul lui  Carmen Lidia Vidu. Şi Gianina Cărbunariu cu al său spectacol reper „Stop The Tempo”, şi  Alex Berceanu, tot din generaţia „DramAcum”. L-am sărit pe Radu Afrim, care a venit pentru prima dată în Bucureşti cu „No Mom’s Land”, unde i-a avut pe scenă pe Ada Milea, Nicu Mihoc şi, pentru multă vreme, pe Mihai Iordache la saxofon. „Valurile s-au intersectat şi au apărut splendide şi fructuoase colaborări între artişti ce nu interferaseră până atunci. Tot Afrim l-a adus în Green prima oară (cred) pe Constantin „Ţîcă” Cojocaru, în celebrul „Kinky ZoOne”, apoi acesta din urmă a venit cu regretatul Dan Borcia de la Piatra Neamţ cu un spectacol de acolo şi s-a reîntors inclusiv într-un spectacol semnat David Schwartz etc. etc… Mai sunt mulţi artişti de numit, care au lăsat urme puternice în Teatrul LUNI, în teatrul românesc în general.

Aş putea zice cumva că „aleatoriul pozitiv”, s-a transformat într-un curent teatral pozitiv, care a adus, a format sau a consacrat o serie de actori şi trupe aici.

Au fost şi câţiva ani în care probleme personale ale mele şi implicit ale spaţiului au însemnat nişte ani de recul;  eu nemaifiind foarte liber în zonă, era foarte greu să păstrez atmosfera de libertate şi de creaţie necesară pentru artişti. În parte importantă surmontate aceste probleme, uite că încep tinerii din nou să se intereseze de Green şi să vină. Unul dintre cele mai concludente exemple sunt, cred, tinerii artişti Frilensăr, care în decurs de nici 2 ani au deja patru premiere aici şi tocmai o vor avea (cu ocazia mini-festivalului aniversar) pe cea de-a cincea. Mai există  întâlnirea frumoasă a noastră cu Paul Cimpoieru, venit cu acel spectacol „Homo Americanus”, prima parte a unei trilogii pe care a gândit-o, iar acum, în festival avem premiera celui de-al doilea spectacol – „Homo Love”. Şi am putea continua… 

(Detalii despre programul spectacolelor din festivalul aniversar „Teatrul Luni – 20 de ani” găsiţi pe greenhours.ro).

Tu cum faci să împaci pasiunile astea două, jazz-ul şi teatrul?

Eu nu le-aş spune pasiuni, ci plăceri (nici vinovate, nici nevinovate – sunt plăceri!). Vorbeam cu cineva la un moment dat, că dacă spaţiul în care aş fi avut sediul Green Hours ar fi fost unul cu altă geometrie, să zicem de 8/8 mp, deci nu s-ar fi putut face nici teatru, nici jazz, probabil că aş fi încercat să fac o librărie sau o bibliotecă un pic mai ciudate, care să atragă oamenii să vină. Ideea e să fie ceva viu. În sensul ăsta, plăcându-mi mult să ascult jazz, plăcându-mi teatrul, repet, ca cititor, (e adevărat,  având şi în spate „sâmburele” artiştilor de teatru Vlad şi Mihaela Rădescu – fratele meu şi soţia sa), şi pentru că spaţiul în care am creat barul Green mi s-a părut potrivit „bucuriilor” mele J … s-a întâmplat să se întâmple aici, ca să spun aşa, jazz şi teatru. Şi am de gând să îmi continui aceste plăceri, cu atât mai mult pentru că, aşa cum spuneam, am observat că nu sunt numai ale mele, deci au rost şi pentru alţii. Voi continua atâta vreme cât voi simţi că au rost şi că pot să le duc.

Cum era publicul la început, acum 20 de ani, şi cum e acum?

Să nu se simtă întreg publicul vexat de ceea ce am să spun: mi se pare, în parte prea mare, mai puţin curios ca înainte; cred că consumerismul şi superficialul a câştigat teren serios în zonă. Publicul, în general, caută comedii, caută distracţia spre care îl împinge prea puţin umana societate de consum, pare că este prea supus, inclusiv mesajelor publicitare above the line (de genul „distrează-te!” etc.); publicul a uitat (sau, cel foarte tânăr n-a observat) că distracţia goală de conţinut este ca o limonadă cu concentrat în loc de lămâie adevărată. Pe vremuri îmi plăcea să spun că în clubul Green Hours, peste 51% din cei care vin sunt public de jazz sau de teatru şi îl numeam „public-clientelă”, iar din procentul rămas cel puţin jumătate erau „clientelă-public”. În momentul de faţă publicul real este, cred, 30%, iar din clientela de bar-bistro probabil că 10% sunt oameni atraşi sau care observă faptul că se mai întâmplă şi altceva pe lângă ei. E o frustrare personală serioasă, dar e o realitate. Nu avem decât ca noi, cei care ne aflăm într-o zonă dintr-aceasta în care am putea să trezim curiozitate adevărată celor din jur, să încercăm să o facem, cu toate mijloacele pe care le putem găsi – în afară de marketing-ul gol de conţinut, aş spune eu.

Unde vezi, în general, teatrul peste 20 de ani?

Wow! Eu n-am să-l văd peste 20 de ani, este o probabilitate foarte mare (râde), dar există alte generaţii (cum sunt artiştii tineri şi colaboratoarea mea Rozana) care or să îl vadă şi or să-l construiască  în continuare. Pentru că teatrul va exista, cred, cât timp va exista omenire nerobotizată sută la sută. A existat teatru, sub o formă sau alta, inclusiv în anumite lagăre de concentrare, în ghetto-uri. Oamenii şi-au dorit au reuşit să joace chiar şi în cele mai crunte condiţii de existenţă ale omenirii. Nu mă îndoiesc că această formă de exprimare a omului va subzista atât timp cât există omul. La fel ca muzica. 

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO