33 de operații, un picior tăiat, dar povestea merge mai departe. Cum s-a născut prima echipă de rugby feminin din România, „Mâtzele Negre”

Puțini oameni pot spune că au schimbat istoria unui sport în România, dar profesorul Eusebiu Popa a reușit exact asta. Într-un oraș de munte, într-o perioadă în care rugbyul era aproape exclusiv masculin, el a avut curajul să viseze și să construiască ceva complet nou: prima echipă de rugby feminin din țară. 

Povestea Rugby Club Venus Piatra-Neamț a început în 1991, cu un grup de băieți care visau să joace ca eroii văzuți la televizor. Cinci ani mai târziu, în 1996, Eusebiu Popa a decis să deschidă drumul fetelor către același vis. Astfel s-a născut o echipă legendară — „Mâțele Negre” (scris „Mâtzele Negre“) — care avea să inspire generații întregi.

De la antrenamente improvizate pe terenuri de iarbă până la titluri naționale și jucătoare ajunse în lotul României, drumul echipei a fost marcat de perseverență, disciplină și un devotament rar întâlnit. Totul sub îndrumarea unui antrenor care nu a renunțat nici când viața l-a pus la încercări uriașe. 

După 33 de operații și o proteză la picior, Eusebiu Popa continuă să fie prezent la fiecare antrenament, să caute talente în școli și să transmită mai departe filosofia sa simplă: „Ai căzut? Te ridici și mergi mai departe.”

Am vorbit cu profesorul Eusebiu Popa despre toate aceste încercări, dar și despre cum se poate naște o poveste de succes din dăruire și devotament. Cu emoție și umor acesta ne-a povestit cum a luat naștere această aventură, cum a format primele jucătoare și cum rugbyul — sportul dur al inimilor mari — i-a salvat, de fapt, viața.

Povestiți-ne puțin despre echipa de rugby feminin.

Venus Piatra Neamț s-a înființat acum mai bine de 30 de ani. Povestea a început în 1991. Rugby Club Venus și-a început activitatea în 1991, cu primele generații de băieți, ca din 1996 activitatea clubului să se axeze pe rugby feminin, prin înființarea primei echipe de fete din țară, în mai 1996. Am reușit să creștem și să formăm fete care, mai târziu, au ajuns în lotul național de senioare: Irina Hîrjete, Loredana Juncanariu, Georgiana Gabor.

Cum s-a născut prima echipă de rugby feminin din România, „Mâtzele Negre”

Cum s-a făcut trecerea de la o echipă de băieți la una de fete, mai ales că nu exista tradiție în România?

Am participat la două turnee în Italia, între 1994-1996, și acolo am văzut că la Rovigo, unde am participat, era o echipă de rugby feminin. Am intrat în discuții cu antrenorul echipei respective a început să-mi povestească despre echipa Le Rose Rovigo. „Trandafirii din Rovigo”. 

Atunci am venit cu ideea de a înființa prima echipă de rugby feminin din România. Am găsit sprijin la un director de la o firmă care se chema atunci Petro Trans și am înființat, la 1 iunie 1996, cu hârtii, cu acte oficiale, echipa. Iar pe 15 august ne-am afiliat la Federația Română de Rugby, cu legitimații, cu afiliere, tot ceea ce trebuie.

Și cum funcționa clubul, cum vă antrenați, cu cine jucați?

Antrenamentele le făceam cu echipa de băieți de la mini și, între timp, la Cluj s-a mai înființat o echipă, la Universitatea Cluj. În decembrie 1996, pe 22 decembrie, a avut loc primul meci de rugby feminin din România, la Cluj, pe stadionul de antrenament al Universității Cluj.

Țin minte că a fost o vreme foarte rece, friguroasă chiar. Noi am câștigat meciul acela și, ca să limiteze proporțiile scorului, echipa din Cluj a folosit un băiat, pe care l-au machiat, i-au pus o bandană în cap. A fost ceva… așa, mai hazliu. Dar, în schimb, fetele mele, pot spune că îl urmăreau, cele mai bune jucătoare îl urmăreau pe tot terenul, să-i dea placaje, să-l scoată din ghete.

Apoi, în ’97, Clujul ne-a întors vizita la Piatra Neamț, în luna iulie. Am câștigat meciul. Și, în campionatul din ’97, am participat în campionatul Moldovei, cum era atunci, la categoria Junior 2. Am înscris echipa, bineînțeles, la rugby în 15 – se juca cu grămadă, cu tot ce presupune jocul complet.

Între timp, în ’98, s-au mai înființat două echipe: una la Iași și una la Gura Humorului. Și, la sfârșitul lunii octombrie, a avut loc primul turneu de la Gura Humorului. Noi, Iașiul și Gura Humorului. Și tot în același an, au avut loc trei turnee: unul la Gura Humorului, al doilea la Iași și următorul la Piatra Neamț. Atunci am jucat pe stadionul Ceahlăul, pe 12 decembrie.

De unde pasiunea pentru rugby? Cum a început totul pentru dumneavoastră?

Am început în anii ’83-’84. Am început să joc rugby la echipa din Piatra Neamț. Era grupul școlar auto, așa se chema. Un vecin m-a luat la antrenament. Era într-o zi de vineri, iar duminică am și debutat. Antrenorii de atunci erau regretatul profesor Bogza și domnul inginer Vasile Adăscăliței.

Pot spune că cei doi mi-au pus „mingiuța” în brațe. Deci, vinerea am avut antrenament și duminică am jucat și am marcat primul meu eseu. Chiar în primul meci. Pentru mine, atunci, mi-a rămas în sânge acest minunat sport.

Și apoi ați continuat să jucați?

Am jucat la echipa de la Piatra Neamț, Grupul Școlar Auto, cum se numea. După armată, am fugit de câteva ori la ITC Constanța.

După aceea a fost o perioadă de câțiva ani în care am încercat să fac o echipă de Divizia B, dar nu s-a putut. Am făcut anticamera la județeana de partid, județeana municipală.

Prima întrebare era: „Dar nu ești la muncă?” Și spuneam că sunt în schimbul 2 sau în concediu. Dar, uite, într-un fel mi-a părut bine că nu am înființat echipa, pentru că imediat după Revoluție foarte multe echipe muncitorești s-au desființat. Nu am înțeles atunci de ce, acum lucrurile se văd diferit.

Deci, nu ați ajuns să faceți acest sport la nivel profesionist?

Nu, dar oricum atunci nu era profesionist. La noi se spunea „amator”. La marile echipe – Dinamo, Steaua, Baia Mare, Farul Constanța – jucătorii erau ofițeri sau profesori, adică aveau scoatere din producție.

Și cum ați ajuns să înființați echipa?

După Campionatul Mondial din 1991, transmis de TVR, am întâlnit un grup de copii care se jucau cu mingi de rugby din plastic, cum erau atunci, la 10 lei, și se îndreptau spre stadion.

Am intrat în vorbă cu ei: „Ce vreți să faceți?”
„Vrem să jucăm rugby, că am văzut la televizor!”
„Dar știți regulile?”
„Nenea, ne înveți tu”, mi-au zis. Deși eu aveam atunci doar 24 de ani.

„Hai să începem!”, le-am spus. Și, pe urmă, am stabilit să ne întâlnim într-o zi de sâmbătă. Atunci am ales un loc, undeva sus, pe muntele Cozla.

Am dus vorba în oraș și m-am trezit cu 24 de copii! 24 de copii! Zona era foarte complicată și de ajuns și de antrenat și ne-am mutat a doua zi pe terenul de la Ștrand.

Nu era teren, era iarba din Ștrandul Tineretului, cum se numea atunci. Pe acel teren, propriu-zis, am rămas multă vreme. Lumea din Piatra Neamț ne cunoaște de acolo, din Ștrandul Tineretului. Multă vreme acolo am făcut antrenamente, până în 2004, când s-a modernizat ștrandul din Piatra Neamț.

Am mai făcut, între timp, antrenamente și pe terenul Unității Militare. Și de aici am pornit la drum cu o mână de copii de la școlile 3, 4 și 12. Prima deplasare a fost în 1992, la Sibiu.

Și acolo, cu peripeții. Cel mai frumos a fost cum am obținut prima minge de rugby oficială, Cotton Oxford. Noi jucam cu mingi de plastic. Ideea este că după 1990 a avut loc un meci între Lions Britanici și Barbarians, un meci jucat în aprilie, când toate fondurile s-au strâns pentru ajutorarea rugbyului din România – „Help Romania” – ca să crească o fundație. Și ne trimiteau mingi de rugby și ghete.

Și am încercat să mă duc… m-am dus la federație atunci, în noiembrie. „Știți, nu se poate să vă dăm acum.”

Eu, între timp, îi scrisesem încă din luna august 1991 lui Ioan Todan – regretatul, Dumnezeu să-l ierte – de la Televiziunea Română. El transmisese meciurile de la Cupa Mondială. M-am dus la poarta televiziunii, mi-au luat un bon de ordine, au sunat, au spus cine sunt, cum sunt, și m-au primit.

I-am povestit, am discutat, și apoi l-a sunat pe secretarul general de atunci:
„Domnule secretar general, știți, vreau și eu o minge de rugby.”
„Ah, nicio problemă, se rezolvă.”

Și când m-a trimis… vă spun sincer, secretarul o ținea deoparte pentru mine. Ei, acea minge am dat-o căpitanului echipei, și îmi spuneau părinții că dormea cu ea sub cap, o spăla cu șampon.

Și după aceea au început și deplasările. Prima a fost în 1992, când ne-am dus la Sibiu. După aia, în luna mai, am plecat cu un camion-brec, un camion de muncitori. Tatăl unui jucător era șef de coloană la o întreprindere de construcții hidrotehnice și ne-a trimis cu brecul la Iași.

Singura soluție era să mergem numai pe centuri, că nu puteam intra prin oraș. Așa am făcut deplasările. După aia ne-a mai ajutat regretatul director de la fabrica de bere Zimca, domnul Homoc.

Așa am început.

Dar cu fetele? Cum au aflat, în primul rând, de echipă? Și cât de ușor sau greu a fost să le aduceți la antrenamente, având în vedere că nu e un sport popular în România, mai ales pentru fete?

În primul rând, mentalitatea. M-am luptat cu mentalitatea de atunci, din 1996, când m-am apucat. În oraș deja se vorbea: „Ăsta e nebun, ăsta deschide club de noapte.” Nimeni nu mi-a dat nicio șansă.

Dar, peste ani, timpul a demonstrat că dacă pui pasiune, suflet, disciplină, se pot obține foarte multe rezultate. M-am dus și am început să caut prin licee.

Am căutat la liceele unde era nivel bun – Liceul Economic, Liceul Pedagogic. Și de acolo a plecat echipa. De la Liceul Pedagogic și Liceul Economic.

Acolo am început echipa. În mai am început antrenamentele tot în ștrand.

Și datorită acestor oameni, în luna iunie-iulie am plecat în cantonament la Eforie Sud. La început, foarte multă lume, mai ales părinții, reacționau: „Rugby? Femeile trebuie să stea la cratiță!”

Dar le-am demonstrat contrariul.

Citește și: Cine este Gabriela Popescu, doamna rugby-ului din Humor? „Am realizat că oricine are ceva de reproșat României poate să creeze bucățica sa de bine. La mine, a fost Te Aud Romania”

Și acum câte jucătoare aveți?

Acum mă ocup, din cauza problemelor de sănătate, mai mult de creșterea fetelor mici – de la clasa pregătitoare până la clasa a cincea.

Am suntem în reconstrucție. După cum am spus, situația mea medicală nu e ușoară: am trecut prin 33 de operații de-a lungul timpului. Din 2009 până în 2019 au fost 32, iar anul trecut, în octombrie, a fost a 33-a.

A fost cea mai dură, să zic așa… Dar noi mergem înainte, „povestea continuă”, cum îmi place mie să spun. Acum am proteză la piciorul stâng, bont de gambă.

Și chiar în luna martie, când eram într-un picior, cu cadrul, m-am dus și am făcut selecții la școala din Bodești. Mulțumesc pe această cale doamnei directoare și domnului profesor de educație fizică.

Am făcut selecții, am început să iau fetițe de la 8 ani până la 12 ani. Numai că la mine sunt antrenamentele mai „acerbe”, cum s-ar zice, pentru că tot timpul e disciplină. 

Eu sunt o mână de fier îmbrăcată într-o mănușă de catifea. Principiul rămâne același la mine. Așa am obținut titlul de campioană națională în 2005-2006, apoi campioană în 2007-2008, și încă un titlu național în 2017, la junioare mici. Am avut foarte multe performanțe de-a lungul timpului. 

Revenind la întrebare, acum, să zic așa, am cam 13-14 fetițe.

33 de operații și povestea merge mai departe: Cum sportul îți salvează viața

Povestiți-ne puțin despre situația medicală. De ce au fost aceste operații? Cum a început totul?

În 2009 am pățit un mic accident. Eram în Spania, mă dusesem să văd o echipă națională, și, seara, am pus piciorul pe un calorifer fără să-mi dau seama, fiind vorba de un picior diabetic.

S-a făcut o flictenă, adică o bășică, cum se spune. M-am dus la urgență. Acolo, în loc să lase pielița, mi-au decupat-o.

Am mai stat câteva zile, iar când m-am întors în țară, deja, din cauza diabetului, zona începuse să necrozeze. Am încercat cu antibiotic, dar nu a fost bun.

După aceea s-a necrozat mai tare. M-am dus după o săptămână-două la urgență, m-au băgat în sala de chirurgie, mi-au curățat rana și a rămas ca o gaură.

Numai că eu, în loc să stau în repaus – nu pot, nu aveam stare – mă duceam la antrenamente, mă agitam. Și a rămas gaura în talpă. Apoi și la piciorul drept la fel.

În 2010, în februarie, mi-au fost tăiate două degete, iar în august, celelalte trei. Cu pielea de pe degete au încercat să facă, în termeni medicali, un lambou, adică să acopere cât de cât gaura de la piciorul stâng.

Și a rămas bontul la picior, dar toate degetele erau tăiate. Între timp am făcut alte probleme, din cauza piciorului diabetic, și la piciorul drept. Acolo mai am doar două degete.

După aceea au început „distracțiile”: în loc să stau în repaus, eu mergeam la antrenamente, mă ocupam de echipă, de club.

În 2013 am avut o altă operație grea. Atunci mi s-a umflat piciorul drept. Am avut patru tăieturi – trei prin maleola externă și una prin cea internă. Era cât pe ce să-mi pierd piciorul drept, dar m-a ajutat Dumnezeu și am scăpat cu antibiotice și tratament.

După aceea, în 2014, am mai avut o operație, apoi o perioadă de vreo trei ani a fost mai lejeră. Dar apoi a început din nou. Imunitatea mea e foarte scăzută. În martie 2019 am fost internat o zi, mi-au făcut antibiograma, mi-au găsit un streptococ. La o lună, când trebuia să merg la Adunarea Generală de la Poiana Brașov, la Rugby, am început să am frisoane. Când mi-au refăcut analizele, mi-au găsit patru: streptococ, stafilococ, proteus și alte bacterii de genul ăsta.

M-au trecut pe un program foarte puternic cu antibiotice de ultimă generație și a trebuit să-mi taie jumătate din laba piciorului stâng. Era discuția să mi-l taie tot, dar am refuzat, am zis că poate se mai salvează.

Din 2019 până anul trecut am mai dus-o cum am putut, dar aveam găuri, și tot trăgeam de mine. Recunosc, am avut și eu o parte din vină, am tot sperat, am tot amânat.

Anul trecut am ajuns în stare de septicemie, am avut hemoglobina 6,5 – ceea ce e foarte puțin. Nu înțelegeam de ce mă simt slăbit, dar eu pierdeam sânge.

Am fost prima dată la spitalul din Bicaz, apoi, după o săptămână, m-au transferat la Piatra Neamț. Doctorița care m-a operat – îi mulțumesc pe această cale – mi-a spus: „Ai două ore să te gândești, trebuie să-ți tăiem piciorul de la gambă.”

Nu a trebuit să mă gândesc două ore, i-am spus direct: „Da, sunt de acord.” Asta era marți. Joi m-au operat. Mi-a spus clar: „Trebuie să te operăm joi, ca să nu-ți riști viața.”

Problema era ce fac după aceea, unde merg, pentru că, deși stau la parter, e greu. Eram foarte slăbit. Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut oameni care au fost lângă mine în perioada aceea, m-au pus pe picioare, am putut să merg cu cadrul.

La început eram foarte slăbit, dar – cum zic eu – datorită sportului, datorită rugbyului, am învățat că dacă ai căzut, te ridici.

În noiembrie am fost la Snagov, la Complexul Național, la o consfătuire organizată de doamna Lipă. În decembrie am plecat la Brașov, în ianuarie am venit la București – totul într-un picior.

În februarie, pe 15, când m-a primit Federația Română de Rugby, m-am dus tot așa: cu echipa, cu cadrul, într-un picior.

Și acum cum sunteți?

Acum, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine. Rana s-a vindecat. Zilele acestea urmează să umblu pentru schimbarea protezei, pentru că aceasta e una provizorie. Urmează proteza definitivă și trebuie să alerg după referate, dosare, aprobări… și abia aștept!

Oricum, rugbyul m-a ținut foarte mult. Din rugby am învățat multe, m-a ajutat și Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, dar din rugby am învățat un lucru esențial: ai căzut, te ridici și mergi mai departe.

Mentalitatea asta v-a ajutat să treceți peste toate încercările…

Exact, exact. După operație, cele mai grele zile au fost primele trei, chiar. Durerile erau mari.

Apoi am refuzat să mai iau calmante, pentru că nu voiam să mă fleșcăiesc, să mă termin. Stăteam și mă gândeam: „Când o să revin pe terenul de rugby?”

În zilele alea în care am stat în spital, asta mă frământa – când o să reiau antrenamentele, cum o să fie echipa, pe unde o să pot merge, ce o să fac.

Cred că v-a ajutat foarte mult faptul că v-ați concentrat pe planurile de viitor, pe organizare, pe lucrurile care vă plac…

Da, exact. Rugby-ul m-a ținut sus. Într-adevăr, aveți dreptate. Dacă n-ar fi fost rugby-ul, poate că nu aș fi trecut peste toate încercările. Sportul ăsta mi-a dat energie, mi-a dat sens.
Sincer, anul trecut au fost mulți care s-au bucurat de necazul meu. Poate credeau că, odată cu problemele mele, o să dispară și echipa. Dar nu a fost așa. „Mâtzele Negre” merg mai departe.

Cum au ajuns „Mâtzele Negre” să marcheze povestea frumoasă numită rugby feminin

De unde vine numele ăsta, „Mâtzele Negre”?

Povestea e simpatică. În 2017, eram la un turneu la Suceava. Noi deja cochetam cu ideea de a avea echipamente negre. După meci, stăteam de vorbă cu colegii, iar unul dintre ei zice: „Băi, Popic, ce au fetele astea ale tale? Aleargă, plachează, sar pe băieți, parcă sunt niște mâțe sălbatice!”. Atunci s-a făcut declicul.

Pe 4 mai 2017, cu ajutorul unui prieten, Piccolo – căruia îi mulțumesc – am schimbat logo-ul echipei. 4 mai e o dată importantă pentru noi: este Ziua Națională a Rugby-ului din România, dar și ziua în care s-a născut oficial brandul „Mâtzele Negre”.

Există un campionat de rugby feminin în România?

Da, există. La nivel de seniori și juniori. Noi nu putem participa deocamdată, pentru că fetele noastre sunt încă foarte mici. Dar avem multe jucătoare care au plecat de la Piatra Neamț și au ajuns sus, în vârf.

De exemplu, Irina Hârjeti, fostul căpitan al echipei naționale, a jucat la Cluj. Apoi Loredana Juncanariu, Georgiana Gabor (actualmente Câltău) și mai nou Diana Mântrilaș – toate au plecat de la clubul nostru și joacă acum la Politehnica Iași, fiind parte din lotul național.

Noi mergem după un principiu simplu: calitate, nu cantitate. Prefer să dau mai puține fete, dar care să aibă pasiune și disciplină. Rugby-ul se bazează pe câteva valori clare: pasiune, disciplină, respect, solidaritate, integritate, atitudine și imagine.

Și mai spun ceva mereu: degeaba ai talent, dacă nu pui muncă. Poate 1% e talent, dar 99% înseamnă muncă și dăruire.

Rugby-ul feminin e profesionist?

Nu, nu este. Majoritatea fetelor joacă la cluburi universitare sau bugetare: Universitatea Cluj, Politehnica Iași, CSM Alba Iulia, Știința București, Agronomia București.
E greu, dar mergem înainte.

Noi, pe vremuri, când am luat titlul de campioane naționale în 2005-2006, am încercat să facem ceva mai serios, dar după 2007-2008, când am fost vicecampioane, au apărut problemele – s-a schimbat generația, a venit criza economică. Campionatul s-a întrerupt între 2009 și 2011, apoi s-a reluat din 2012, atât la junioare, cât și la senioare.

Între timp, la mine au apărut și problemele medicale. Eram pansat la ambele picioare, dar mergeam pe teren. Nu conta.
Țin minte: în 2019, la câteva luni după ce mi s-a amputat o parte din laba piciorului, am fost cu fetele la un turneu la București. Am mers în scaun rulant. Fetele m-au împins până la teren.
După aceea, stăteam în cârje pe margine. La două luni, am mers la Constanța, la turneul de beach rugby de la Mamaia. Mă împingeau iar în scaun, dar eram acolo.
Nu m-am oprit niciodată.

Unii mă întreabă de ce continui. Le spun mereu: pentru că rugby-ul m-a învățat să nu cedez. În sportul ăsta, cazi, te ridici și mergi mai departe. La fel e și în viață.

Acum facem antrenamente la Budești, pe terenul unde suntem din 2017. Mulțumesc domnului primar și viceprimar că ne sprijină. În alte locuri am încercat, dar lipsa de seriozitate ne-a făcut să renunțăm.
Un lucru important: la noi, fetele nu plătesc nimic. Părinții nu dau bani pentru echipament sau deplasări. Suntem singurul club privat din județul Neamț unde totul e gratuit.

De unde aveți resursele financiare pentru a susține totul?

Avem partenerii noștri tradiționali. Fără ei, ar fi fost imposibil.

Ce vă doriți pentru perioada următoare?

Să le fie bine Mâțelor Negre. Să ajungă cât mai departe. Am pornit o nouă generație, fetițe mici, de la 8 ani, care abia și-au pus ghetele. Am fost deja la trei turnee – Gurahonț, Bârlad și Câmpulung Moldovenesc. Șapte meciuri, șapte victorii.

A fost o mare surpriză pentru mine. Când mă gândesc cum am început în martie, cu greutăți, cu emoții, nici nu credeam că o să reușim. Dar ele mi-au arătat ce înseamnă pasiunea și dăruirea pentru rugby.

Citește și: George Baltă, rugbystul aproape ucis pe teren şi căruia medicii i-au mai dat 3 ore de trăit. Cum arată viaţa unui om care nu se lasă învins: a supravieţuit operaţiei, s-a recuperat mai mult decât se credea că e posibil, a învins depresia, iar acum e maratonist şi luptă pentru drepturile celor cu dizabilităţi