8 dintre cei mai inspiraționali oameni de planetă

Dacă ar fi să fac un top al oamenilor ce m-au inspirat în viața, probabil pe primul loc ar fi mama, iar pe al doilea loc Mircea Eliade. De curând, prin natura meseriei, am ajuns să cunosc tot felul de oameni cu povești de viață care mai de care, cu povești de succes sau cu lupte lăuntrice care nu se termină niciodată, așa că printre românii care mă inspiră azi se numără Dr. Liliana Pădure și Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, cele două femei care au înființat asociația „Dăruiește viață” și ridică primul spital de oncologie pediatrică din România. Sunt mulți oameni care ne inspiră, însă unii dintre ei au niște povești pe care majoritatea dintre noi nu am fi capabili să le trăim. Sunt povești de care majoritatea dintre noi nici nu am auzit, oameni despre care nu știam că există, lucruri de viață pe care nici nu ni le-am imaginat. Dar acesta este rolul nostru, al jurnaliștilor, să le facem cunoscute. Iar azi ne vom uita în lume și vom aplauda curajul, voința, tăria și determinarea unor oameni ale căror povești ne inspira.

Nick Vujicic, bărbatul fără membre care îi învață pe oameni cum să se ridice

„Sunt fericit, tu de ce nu ești?” întreabă Nick, un australian ce s-a născut cu o boală rară, sindromul Tetra-amelia.

În ciuda faptului că nu are membre – îi lipsesc ambele brațe de la nivelul umerilor și are doar un picior micuț cu două degete care ies din coapsa stângă – Nick Vujicic face surf, înoată, joacă golf și fotbal.

Nick a absolvit facultatea la 21 de ani cu o dublă specializare în contabilitate și planificare financiară și a devenit speaker motivațional cu un discurs ce se focusează pe viața cu dizabilități, pe speranță și pe descoperirea sensului vieții.

Până acum s-a adresat unui număr mai mare de 3 milioane de oameni din peste 44 de țări ce se întind pe 5 continente. De asemenea, a scos o carte: „Life Without Limits: Inspiration for a Ridiculously Good Life” ce a fost publicată în anul 2010 și care s-a vândut ca pâinea caldă răspândind în toată lumea mesajul lui Nick.

Nando Parrado, omul care a supraviețuit unui accident de avion și a rămas în viață după 72 de zile în Anzi

72 de zile de calvar a trebuit să îndure Nando Parrado și alți câțiva oameni care au supraviețuit unui accident aviatic în Anzi.

Într-o zi de vineri, 13, câțiva tineri și familiile lor care care s-au îmbarcat într-o cursă charter, glumeau despre ziua cu ghinion în care au decis ei să călătorească când aripa avionului a atins un munte și s-a prăbușit. În timpul impactului 13 pasageri au murit pe loc, iar alți 32 au fost răniți mortal. Sperând să fie salvați, supraviețuitorii au așteptat în frig, la o temperatură de -37 de grade Celsius, topind zăpadă ca să aibă apă de băut și dormind unul într-altul ca să-și țină de cald. Alimentele erau extrem de limitate și astfel toată lumea trebuia să procure ceva de mâncare.

La 9 zile de la accident, din cauza disperării și a foamei, supraviețuitorii au organizat o întâlnire importantă. Unul dintre supraviețuitori a propus să mănânce morții. Întâlnirea s-a terminat cu o concluzie: dacă vreunul dintre ei va muri, ceilalți aveau permisiunea de a folosi cadavrul pentru hrană. După două săptămâni, speranța lor de a fi găsiți a pierit deoarece au aflat prin transmițătorul radio că toate eforturile de salvare au fost oprite.

După 60 de zile de la accident, Nado Parrado și alți doi prieteni au decis să plece prin sălbăticia înghețată ca să caute ajutoare. La momentul plecării, Nado Parrado a spus că locul accidentului  arăta ca „un loc groaznic, îmbibat în urină, cu miros de moarte, peste tot presărat cu bucăți de carne și oase umane”. Îmbrăcați cu 3 perechi de jeanși și 3 pulovere peste un tricou polo, el și prietenii lui au trecut munții având bucăți de carne de om ca hrană raționalizată în geantă.

Știind că trebuie să caute ajutoare, ei au îndurat zăpada înghețată, epuizarea și foamea, mergând și cățărându-se pe stânci timp de 10 zile până au descoperit calea de la baza muntelui. Echipa de supraviețuitori a fost ajutată de un fermier cilian care a chemat poliția pentru ajutor. Parrado a ghidat apoi echipa de salvare dintr-un elicopter până la locul accidentului.

În decembrie 1972, după 72 de zile brutale, lumea a aflat că mai sunt 16 supraviețuitori care au sfidat moartea în munții Anzi. 8 dintre supraviețuitorii inițiali au murit în timpul unei avalanșe.

În timpul acelui accident, Parrado a pierdut 40 de kilograme, jumătate din familie și după asta a devenit un speaker motivațional. Cartea sa „Miracle in the Andes” a fost publicată în anul 2007.

Jessica Cox, primul pilot de aviație fără brațe, femeia care demonstrează că nu ai nevoie de „aripi” ca să zbori

Jessica Cox suferea de un rar defect din naștere și s-a născut fără brațe. Nici unul dintre testele prenatale pe care mama sa le-a făcut în timpul sarcinii nu a arătat că ar fi ceva în neregulă cu ea. Și totuși s-a născut cu această malformație congenitală rară, dar și cu un spirit grozav.

A absolvit psihologia, știe să scrie, să tasteze, să conducă o mașină, să își pieptene părul și să vorbească la telefon, de exemplu, cu ajutorul picioarelor. Este, de asemenea, o fostă dansatoare și deținătoarea unei centuri negre duble la Tai Kwon-Do. Are carnet de conducere fără nici o restricție, pilotează avioane și poate dactilografia 25 de cuvinte pe minut.

Avionul pe care îl pilotează se numește Ercoupe și este unul dintre puținele aparate de zbor prevăzute și certificate fără pedale. Fără pedale de cârmă, Jessica își poate folosi în voie picioarele și mâinile. A avut nevoie de 3 ani în loc de șase luni pentru a face cursul și pentru a obține brevetul de pilot, a avut trei instructori de zbor și a luat peste 90 de ore de zbor, până a devenit primul pilot de avion fără brațe.

Sean Swarner, primul supraviețuitor de cancer care a urcat EVERESTUL

Gigantul munte Everest îi torturează pe cățărătorii săi cu tot felul de provocări ce amenință viață, de la vânt de peste 100 de km/h, pierdere dramatiocă de oxigen, furtuni de zăpadă și până la avalanșe mortale. Cei care decid să se cațere pe Everest înfruntă pericole incredibile, însă pentru Sean Swarner, obstacolele pe care le-a întâlnit și depășit, au făcut povestea și mai interesantă.

Sean nu e doar un supraviețuitor al cancerului, ci mai degrabă o minune medicală. Este singura persoană din lume care a fost diagnosticat atât cu boala Hodgkin, cât și cu sarcomul cu Askin.

A fost diagnosticat în fază finală a bolii Hodgkin la vârsta de 13 ani, când medicii i-au mai dat maxim 3 luni de trăit. A depășit această boală doar ca o a doua tumoare mortală, cât o minge de golf, să-i atace plămânul drept. După înlăturarea tumorii, lui Sean i s-a spus că va mai trăi două săptămâni, iar 10 ani mai târziu, cu o funcționalitate parțială a plămânului, a devenit primul supraviețuitor de cancer care s-a urcat pe Everest.

După această ispravă, Sean a avut dorința de a merge mai departe și de a cunoaște oamenii din lumea întreagă. Așa că și-a propus să urce pe vârful cel mai înalt al fiecărui continent.

Îi puteți citi povestea în cartea sa publicată în 2007, Keep Climbing: How I Beat Cancer and Reached the Top of the World.

Randy Pausch, omul care a inspirit mii de oameni cu discursul său de muribund

Randi Pausch, un professor American de computer science, a aflat că are cancer la pancreas, o boală în fază terminală, în septembrie 2006. I s-au preconizat 3 luni de viață, dar a mai trait 3 ani și a inspirit milioane de oameni din lumea întreagă să-și urmeze visele.

La un an după ce a fost diagnosticat, Paul a susținut o conferință optimistă intitulată „Ultima Lectură: cum să-ți îndeplinești toate visele din copilărie”, discurs ce a ajuns unul dintre cele mai populare video-uri de pe Youtube.

În cadrul discursului său faimos, Pausch a arătat o listă a viselor sale din copilărie și a explicat cum și le-a îndeplinit el pe fiecare dintre ele în parte. Visele sale au fost: să se afle în gravitație 0, să joace în Liga Națională de fotbal, să fie autorul unui articol din World Book Encyclopedia, să îl întâlnească și să fie Captain Kirk, să fie cel care câștigă unul dintre acele mari animale de plus dintr-un parc de distracții și să devină un Disney Imagineer (acea personaă care ajuta la dezvoltarea și crearea anumitor zone din parcurile tematice).

Apoi a fost coautorul unei cărți intitulate „The Last lecture” pe aceeași temă, carte ce a devenit best seller-ul New York-ului.

Din păcate, Randy Pausch a murit din cauza complicațiilor cauzate de cancer în anul 2008, însă discursul său inspiră în continuare mii de oameni.

Ben Underwood, băiatul băiatul care „putea vedea” cu urechile

Ben Underwood era un băiat remarcabil căruia îi plăcea să facă skateboard, să meargă pe bicicletă, să joace fotbal și baschet. În cea mai mare parte, californianul de 14 ani era ca majoritatea puștilor de vârsta lui. Ceea ce l-a făcut pe Underwood remarcabil a fost capacitatea sa de a stăpâni aceste activități, în ciuda faptului că era orb. Puștiului i s-au scos ambii ochi după ce a fost diagnosticat cu cancer de retina la vârsta de 2 ani.

Cei mai mulți oameni care îl întâlneau rămâneau uimiți că el părea neatins de faptul că suferea de orbire, total diferit de ceilalți oameni care tratau lipsa vederii ca pe un handicap. Cum a reușit? Răspunsul este ecoul: tehnica sonarului de navigație folosit de către lilieci, delfini și alte câteva mamifere sau păsări. Pe măsură ce se mișca, băiatul își făcuse obiceiul de a scoate zgomote cu limba. Aceste sunete se loveau de suprafețe și, la fiecare întoarcere îi ofereau puștiului percepția mediului înconjurător.

Era atât de bun la asta încât putea spune care este diferența dintre un hidrant de apă și un coș de gunoi, între mașini parcate și camioane și, dacă îl duceai într-o casă în care nu mai fusese niciodată putea să spună că vede scările în colțul respectiv, iar bucătăria în partea dreaptă, de exemplu. Putea chiar să facă distincțiua între diferite materiale.

Credința de neclintit în Dumnezeu l-a ghidat pe Ben și pe mama sa în ultimele luni după ce cancerul s-a răspândit la creierul și coloana vertebrală ale băiatului. A murit în ianuarie 2009, la vârsta de 16 ani.

Liz Murray, de la om al străzii, la Harvard

În 1980, în New York, se năștea Liz Murray, o fetiță ai cărei părinți erau extrem de săraci, dependenți de droguri și infectați cu HIV. Ea a ajuns pe stradă când a împlinit vârsta de 15 ani și după ce mama sa a murit de SIDA, iar tatăl său s-a mutat într-un adăpost pentru omenii străzii.

Viața lui Liz a luat o altă turnură după ce a început să frecventeze Academia de pregătire umanistică din Chelsea, Manhattan. Chiar dacă a început liceul mai târziu decât ceilalți copii și chiar dacă nu avea un cămin stabil unde să locuiască împreună cu sora sa, Liz a absolvit după numai doi ani: Atunci a primit ca premiu o bursă de școlarizare și a fost acceptată la Harvard University.

A plecat de la Harvard în 2003 pentru a avea grijă de tatăl său bolnav și s-a transferat la Columbia University pentru a fi mai aproape de el, până în 2006 când și el a murit de SIDA. În 2008 era din nou la Harvard și învăța pentru lucrarea de diplomă cu care a absolvit în 2009 facultatea de psihologie.

Viața ei a devenit un film în anul 2003, iar acum lucrează ca speaker profesional și reprezintă Washington Speakers Bureau. 

Cu aceeași putere solidă care a scos-o de pe străzi, transformă acum viețile altora, de la grupuri de studenți la audiențe de afaceri care au nevoie de inspirație pentru a-și depăși propriile obstacole.

În 2011, autobiografia sa „Breaking Night: My Journey from Homeless to Harvard” a devenit best seller pentru New York Times.

Patrick Henry Hughes, tânărul care s-a născut orb și bolnav și care cântă marșuri în orchestra Louisville

Patrick este un tânăr remarcabil care s-a născut orb și cu o malformație congenitală ce îl împiedică să-și întindă perfect mâinile și picioarele, adică nu poate merge. În plus, i s-a atașat și un dispozitiv de coloană pentru a-i îndrepta scolioza.

În ciuda circumstanțelor, Patrick a depășit aceste problem fizice și a excelat ca student și ca muzician.

El a început să cânte la pian de la vârsta de numai 9 luni, iar acum mai cântă cu vocea și la trompetă. A participat la cursurile Universității din Louisville, la Școala de Muzică, iar tatăl său a fost cel care i-a manevrat neobosit scaunul cu rotile pentru a-l ajuta să-și îndeplinească visul.

Acum cântă în orchestra Louisville și a fiind un pianist virtuos, un vocalist și trompetist remarcabil a câștigat o mulțime de premii naționale și internaționale și a fost invitat în nenumărate emisiune, de la Oprah, al The Ellen Show.