A fost diagnosticat cu autism la 2 ani, iar astăzi ne prezintă lumea copiilor speciali. Cum arată povestea lui David Stescu, tânărul  înarmat pentru viață cu o pasiune incredibilă pentru fotografie care ne arată, în Faces of Autism, multiplele fațete ale autismului

David Stescu este unul dintre tinerii care scrie istorie în lumea copiiilor speciali, asta după ce a fost diagnosticat cu autism înalt funcțional la vârsta de doi ani.

Peste două săptămâni împlinește 18 ani, merge la o școală cu programă normală, este pasionat de călătorii și fotografie și se mândrește cu expoziții de fotografie.

El este tânărul cu autism care a creat Faces of Autism, un proiect prin care fotografiază alții copii cu autism din România, dar și din străinătate și cel care a vorbit la TedX.

David este unul din cei mai bine integrați copii diagnosticați cu autism, iar asta datorită părinților care și-au dedicat viețile pentru ca el să fie bine.

Când România încerca să traducă ce înseamnă o persoană diagnosticată cu autism, familia Stescu învăța despre terapii, apoi au făcut eforturi supraomenești pentru a reuși să meargă peste în alte țări pentru David și evoluția lui.

Au început cu terapia ABA și au continuat cu terapie ocupațională, logopedie, sport și inclusiv terapie cu delfini.

Proiectul lui David, Faces of Autism prezintă portrete ale copiilor, tinerilor sau adulților cu autism, dar urmărește și explorarea multiplelor fațete ale autismului, de la persoane nonverbale până la oameni independenți, cu existență aproape normală.

Fotografiile din acest proiect sunt publicate online pe rețelele social media dar și pe site, alături de povestea fiecărui copil. Fotografiile vor fi făcute exclusiv de David, iar poveștile sunt scrise de Mihai, tatăl lui David.

Prin exemplul său personal, David își dorește să ajute la schimbarea percepției societății cu privire la autism.

„Un copil recuperat, înarmat pentru viață cu o pasiune puternică, devine un membru activ al societății, desprinzându-se de stigmatul asistatului social. Fiecare portret publicat aici este un îndemn către societate să sprijine orice individ în a-și dezvolta abilități care să-i permită relaționarea atât de necesară în viața cotidiană”, consideră David.

Copiii și tinerii cu autism trăiesc printre noi și trebuie să nu mai întoarcem capul sau să privim în jos atunci când trecem pe lângă ei. Cine îi poate descoperi mai bine decât un adolescent cu autism? Ce faci, David? Cum ești?

Bună, sunt super OK.

Te-ai născut special și demonstrezi în fiecare zi câtă forță ai tu în tine. La această forță, bazele ți-au fost clădite de către părinții tăi. Acum mă adresez lor, apoi vin să te descos pe tine. Clișeică întrebare, dar vreau să știu acum, la aproape 16 ani distanță cum a fost privită vestea cum că David are autism înalt funcțional când avea doi ani, într-o perioadă în care în România era subiectul destul de tabu.

Mihai și Teodora Stescu: Știam că e ceva cu David. Primisem semnale de la cineva din familie care este psiholog, însă evident că am amânat mult vizita la psihiatru pentru diagnostic. Ceea ce noi o vedeam ca o simplă întârziere de limbaj era însă evident mai mult pentru orice ochi antrenat sau poate doar detașat.
Prima evaluare și primul diagnostic au fost super exacte, chiar dacă pentru noi, acel pătrățel de hârtie aducea o veste greu de dus.
Nu știam nimic despre autism mai mult decât din filme și amenințarea unei vieți asistate sau dependentă total de un centru medical ne-a făcut să negăm total diagnosticul pentru aproape 2 ani.
Mai mult, modul în care ni s-au prezentat variantele de recuperare ne-a accentuat îndoiala.
Ni s-a comunicat că la stat nu se poate face nimic. Soluția este doar în privat. Sunt puține echipe de terapie, v-am eliberat ultimul loc, costul minim este de 3000 euro pe lună, asta în condițiile în care venitul nostru era mai puțin de un sfert din sumă.

Citește și: „Dacă ești iubire, dăruiești iubire”. Cum încearcă Miki Pereanu să ajute copiii cu autism din România? Și cum s-a născut proiectul #onemillionangels, dedicat terapiei micuților neurodivergenți”

Mihai Stescu: „Simultan, un alt psiholog ne-a spus că trenul lui David pleacă din gară și dacă nu ne grăbim, îl vom pierde definitiv”

Ce a urmat pentru familia Stescu după această veste?
Au urmat mai întâi doi ani de negare totală, în care speranțele noastre deșarte au fost periodic alimentate de diagnostice incorecte puse de medici care nu aveau nicio experiență în autism, deși erau psihiatri sau neurologi.
Nu e autist, e băiat, mai puturos, X a vorbit la 5 ani, aveți răbdare, poate l-ați neglijat, mulți spuneau chestii din astea, oferindu-ne exact ce aveam nevoie pentru a nega.
A urmat apoi un imbold, un avertisment, un ultimatum dat de niște prieteni foarte buni. La grădinița lor îl duceam pe David.
Ei ne-au spus că nu-l mai primesc pe David.
Nu pentru că ar crea probleme, ci pentru că, din punctul lor de vedere nu făceam de ajuns pentru David și nu doreau să ne vândă nimic. Mai mult, ulterior au refuzat să primească banii noștri în anii grei de terapie.
Simultan, un alt psiholog ne-a spus că trenul lui David pleacă din gară și dacă nu ne grăbim, îl vom pierde definitiv.
Așa că acum, numele de Aniela, Adrian și Eugenia sunt mereu prezente în gândurile noastre, mulțumirile nu vor fi niciodată de ajuns pentru cum ne-au schimbat ei viața.
La patru ani și jumătate, în octombrie 2010, David a început terapia ABA. Patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână. După prima lună se vedeau progrese. După două luni nu mai avem bani de pâine. Atunci am înțeles că nu vom putea învinge singuri. Am început să cerem bani: am apelat la prieteni, colegi, angajatori, bănci, dar mai ales necunoscuți. Pentru asta am făcut povestea lui David publică și i-am ținut mereu la curent pe binefăcătorii noștri despre cum cheltuim banii de la ei și care sunt progresele lui David.
Am început atunci o aventură incredibilă, care continuă și acum. Anii au trecut, inegal pentru noi, dar au trecut cu scop. Cu efecte tangibile asupra lui David, care, dintr-un copil care nu întorcea capul când îl strigai, nu vorbea și nu avea deloc abilități de autoservire, s-a transformat într-un adolescent, aproape adult, care este bilingv, studiază în engleză și a devenit un ambasador al persoanelor neurodivergente, un exemplu pentru părinții care încă șovăie dacă trebuie sau nu să facă terapie, atunci când știu că șansele de recuperare sunt câteodată foarte mici.

Totul a gravitat în jurul lui, observ, însă cât unește un copil o familie?

Nu putem vorbi la modul general.
Pe noi însă, David nu doar ne-a unit, dar ne-a și schimbat. Total! Dintr-o familie care își dorea la fel ca și ceilalți din generația lor să aibă joburi bune, un apartament, mașină și poate o casă de vacanță, am început să vedem că viața poate avea alte motivații și alte obiective.
Lucrurile materiale nu mai însemnau nimic pentru noi. Câștigurile noastre materiale erau măsurate doar în ore de terapie, cărți și materiale din domeniu.
Ulterior, interesele lui David ne-au deschis ochii către lume. Dorința lui de a fotografia și de a călători ne-a oferit și mai multă motivație. Pentru a-i recompensa enorma muncă din terapie, am început să călătorim. Întâi mai greu și cu puține resurse, până când David a devenit cunoscut ca fotograf și multe din călătoriile lui au fost susținute din munca lui, apreciată de persoane și companii care cred în el.
Acum suntem, așa cum David repeta ca o mantră în ultimii ani, „o familie unită, fericită și călătoare”.

La polul opus, întreb asta pentru alte familii care trec prin astfel de povești, poate dezbina o astfel de veste o familie?

Am trecut și noi prin momente grele, dar nu credem că un copil dezbină o familie. Cel care alege să plece dintr-o familie care are un copil special, nu o face din cauza copilului. O face din neputința lui de a accepta că viața lui nu va mai fi așa cum a visat. Din nefericire, multe familii se dezbină. Dar și aici, trebuie să fim recunoscători că nu doar am rămas împreună, dar viața cu David ne-a făcut să ne iubim mai mult și să trecem împreună peste toate greutățile. Și atunci când unul era la pământ, celălalt nu doar ducea mai departe lupta, dar îl și ridica pe celălalt.

Mihai Stescu: „Ne doream ca David să vorbească și a vorbit. Apoi am dorit ca David să se integreze în educația de masă. Nu am reușit decât parțial asta”

Eforturi supraomenești și multă motivație. De unde își luau părinții forța pentru a continua?

Nu există eforturi supraomenești. Există eforturi făcute de oameni. Da, poate părea supraomenesc, dar motivațiile și rezultatele îi fac pe oameni să pară eroi. Mai ales pe părinți.
Pentru noi, motivațiile au fost diverse și majoritatea dintre ele reprezentau chestii naturale, pe care alte familii le obțineau fără niciun efort.
Ne doream ca David să vorbească. A vorbit și deși am promis că nu-i vom spune niciodată să tacă, acum îl mai dojenim când e prea insistent în vreun subiect.
Apoi am dorit ca David să se integreze în educația de masă. Nu am reușit decât parțial asta. Am pierdut lupta cu învățământul de stat după clasa întâi. Ulterior, am pierdut-o și pe cea cu învățământul românesc. Nu am avut norocul să beneficiem de învățământ gratuit. Educația lui David a continuat în privat și în ultimii ani în sistem britanic și american, unde, spre bucuria noastră, parcă pentru a distrage atenția de la eforturile făcute, David a înflorit.
Și aminteați de eforturile de a continua. Știm că nu doar trebuie să continuăm, ci mai mult, că lupta noastră va continua până la final. Nu se va încheia mai devreme. Pentru atunci ne dorim, motivația noastră supremă, ca David să fie independent.

Vă amintiți primul moment în care David sădea semne că va fi o schimbare în întregul spectru autist?

Au fost multe momente de cotitură și toate ne-au dat și ele putere să mergem mai departe.
Probabil că primele cuvinte și mai ales propoziții spuse cu rost au însemnat mult. Mai ales când a spus „mama”.
Ulterior, prima fotografie expusă în public, prima expoziție, primul interviu la TV, primul speech în fața a sute de oameni.

Citește și: De la disperare la speranță: Carmen Gherca, mama eroină ce înfruntă lumea pentru copiii cu autism. Povestea de dragoste și lupta pentru fiul ei

David Stescu: „Am fost într-o excursie singur, am fotografiat toate evenimentele zilei, exact ca într-un jurnal”

Prima expoziție, cât de măreț sună. Mă întorc acum către tine, David, când a fost prima ta întâlnire cu un aparat de fotografiat?

Am avut mereu în casă un aparat de fotografiat. Mi se părea ceva interesant, chestia aia pe care o ținea tati în mână și la care mă uitam cu atenție. Mai târziu am înțeles ce face tati cu ea și am început să mă joc și eu. Fotografiam străzi, aparate de aer condiționat și șantiere.

Apoi, într-o excursie unde am fost singur, am fotografiat toate evenimentele zilei, exact ca într-un jurnal. Văzând asta, părinții mei m-au încurajat să fotografiez cât mai multe locuri.

Ce-ți permite ție lentila unui obiectiv?

Prin obiectiv văd totul din jurul meu. Mă concentrez mai bine asupra lucrurilor și oamenilor.

Visezi grandios, apoi pui în practică. Spune-mi despre „Faces of Autism”.

Am mai mulți prieteni care sunt fotografi, jurnaliști și de multe ori auzeam că au multe proiecte și că sunt ocupați. Atunci le-am spus părinților mei că vreau și eu să am proiecte.
Cu ajutorul lor și cu sprijinul multor prieteni, am lansat mai întâi Jurnal de Fotograf. Apoi, când am înțeles că sunt diferit, am decis alături de părinții mei să facem un proiect pentru copii, tineri și adulți ca mine, autiști.
Faces of Autism este un proiect care arată că noi, autiștii, deși suntem diferiți, putem să avem o viață asemănătoare cu a voastră, a oamenilor tipici.

Fiecare dintre noi are ceva special care poate să ne ajute în viață. Mie îmi place fotografia și cred că voi reuși să am o profesie în acest domeniu.

Dacă reușim să prezentăm publicului cât mai mulți oameni ca mine, aceștia pot fi sprijiniți și integrați în societate.

Așa că pentru fiecare persoană pe care o fotografiez punem și o poveste pe site.

Câte povești ai aflat de la cei fotografiați?

Acum pe site sunt 12 persoane. Am mai fotografiat acum 2 persoane în București și încă 7 la Iași, la centrul ANCAAR.

David Stescu: „TedX-ul a fost în 2019 și atunci traversasem o perioadă foarte grea pentru că am fost retras de la școală o perioadă și la revenire nu am fost acceptat de mai multe școli”

Cine te ajută să redactezi pe site poveștile lor?

Poveștile le scriu mami și tati. Ei se pricep mai bine decât mine la asta.

Ai avut expoziții de fotografie. Nu ai emoții?

Am avut multe expoziții, începând cu 2017. Nu am emoții. Îmi place atmosfera care este la noi acasă când pregătim o expoziție, suntem foarte ocupați și asta mă face să mă simt bine.
La fel îmi place foarte tare să mă întâlnesc cu oameni la expozițiile mele. Atât cu prietenii noștri, dar și cu necunoscuți. Am emoții dacă vreun prieten întârzie, dar nu pentru că trebuie să vorbesc în fața oamenilor sau să dau un interviu.

Cum simți că ești privit acum?

Știu că mulți oameni mă privesc încă ca pe un copil. Asta pentru că mă ambalez repede când sunt fericit și mai uit de regulile sociale.
În același timp, părinții mei și prietenii mei apropiați mă tratează ca pe un adult. Iar unii chiar ca pe un fotograf.

Ai vorbit la Tedx. Care este limita ta?

TedX-ul a fost în 2019. Atunci traversasem o perioadă foarte grea. Am fost retras de la școală o perioadă și la revenire nu am fost acceptat de mai multe școli. În cele din urmă părinții mei au găsit o școală britanică, unde am fost primit foarte bine. Și atunci, la TedX, mă simțeam grozav, pentru că la școală era foarte bine și începusem deja proiecte personale.
Am pregătit cu mami și tati un speech bun, potrivit pentru vârsta mea. Mami mi-a desenat o hartă mentală cu care am reținut principalele idei pe care voiam să le spun.
Mi-ar plăcea să mai vorbesc și la alte ediții TedX. Sunt convins că povestea mea poate inspira părinți și copii din întreaga lume.
Limita mea? Nu cred că am limite. Când vorbesc, de exemplu, despre călătorii, eu sunt sigur că voi vizita toate țările din lume (dacă se schimbă situația politică în Coreea de Nord, Rusia, Afganistan, Siria – atunci merg în toate).

David Stescu: „Noi suntem ca și copiii voștri tipici, doar că foarte puțin diferiți”

Vrei să vorbim și despre documentarul făcut?

Despre asta mai bine spun mami și tati.

Mihai și Teodora Stescu:  Filmul documentar a venit ca o urmare firească a proiectului. Filmul are impact mai mare decât un website sau expoziții. Așa că în 2020, prietenul nostru Răzvan Ioniță, care este director de imagine, ne-a propus să filmăm episodul pilot. Pentru că era pandemie, oricum nu puteam să ne întâlnim cu foarte mulți oameni, așa că am filmat povestea lui David.

Este o mărturie foarte emoționantă a noastră și a unor oameni speciali din viața lui David că merită să luptăm pentru David și pentru alți David din lumea asta până când vor fi cu adevărat integrați. Chiar dacă au trecut mulți ani de când viața noastră este altfel, au trecut bine și suntem convinși că și alții pot face ce am făcut noi. Ne-am susținut copilul 100 %, el a fost și este mereu pe primul loc.

David, ce trebuie să știm noi despre voi, copiii speciali?

Că suntem ca și copiii voștri tipici. Foarte puțin diferiți.

Cum arată fericirea pentru tine, David?

Acum arată ca o călătorie cu părinții mei. Familia mea unită, fericită și călătoare.

Ce planuri ai acum, după ce ai devenit major?

Mai am două săptămâni până sunt major. Ziua mea de naștere este pe 25 martie.
Dincolo de a călători în toată lumea, plănuiesc cu părinții mei să înființăm o firmă cu care să pot face fotografii.