A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Valentin Căldăraş, abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă

Valentin Căldăraş are 36 de ani şi o poveste de viaţă care te face să te întrebi câtă putere şi determinare poate exista într-un singur om. Abandonat la naştere, şi-a petrecut primii 3 ani în spitalul în care s-a născut, apoi încă 12 într-o casă imensă, alături de sute de copii abandonaţi şi ei, cu doar o mână de oameni care, teoretic, ar fi trebuit să îi protejeze.

Deşi a experimentat şi a fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite, Valentin consideră că povestea lui este una normală şi că sunt mulţi alţii cu vieţi mult mai dificile. Şi-a dedicat viaţa protejării şi ajutorării altora, aşa că după ce şi-a terminat studiile în domeniul asistenţei sociale a lucrat doar în ONG-uri până când l-a fondat pe al său. Ştie că nimeni nu poate schimba lucrurile de unul singur, aşa că încearcă şi reuşeşte să încheie mereu parteneriate cu cât mai mulţi oameni şi instituţii, astfel încât ajutorul acordat celor din jur să aibă efect pe termen lung.

Spunea cineva, de curând, despre dumneavoastră că aţi creat un ecosistem al întrajutorării. Ce înseamnă asta?

Un ecosistem înseamnă să aduci la un loc mai multe grupe sociale, să ne unim cu toții și să creăm o rețea a solidarităţii. Prin acest ecosistem încercăm împreună să găsim variante ca să putem face lucrurile mult mai ușoare pentru cei care au nevoi speciale, să creăm proiecte sociale pentru cei din jurul nostru. Practic, sistemul te pune într-o oarecare măsură în mișcare, astfel încât să poți să derulezi asemenea lucruri și să ai oportunitatea să îi apropii pe cei din jurul tău.  

Când am creat acest sistem, în domeniul social, ne-am gândit la toate variantele care să ne ajute să venim cu cele mai bune soluții pentru beneficiarii noștri, atât adulţi, cât şi copii care provin din diferite instituții sociale şi au nevoie de noi. Instituții sociale înseamnă: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția de Asistență Socială ce aparține de primăria municipiului din fiecare județ, diferite ONG-uri care se preocupă de copiii instituționalizați.

Pentru asta am creat ONG-ul nostru mic şi numele lui subliniază scopul şi ideea noastră: Împreună suntem mai buni. Suntem mai buni împreună pentru că nimeni nu poate supraviețui fără o altă persoană lângă. Ideea este să ne unim cu toții şi să facem lucrurile mult mai viabile pentru acei beneficiari care au nevoie de noi.

Când spun viabile mă gândesc la faptul că lucrurile cu care m-am confruntat eu, ca fost beneficiar al instituţiei, sunt aceleaşi şi în ziua de azi.

Să punem degetul pe rană. Care care sunt principalele probleme?

Prima, cea mai mare problemă este legată de pregătirea copilului pentru integrarea lui în societate. Degeaba am eu studii superioare, degeaba am pregătire într-un anumit domeniu dacă sistemul nu mă ajută la ieșirea mea din el. Practic, să am un acoperiş deasupra capului.

Eu, când am ieșit la 18 ani din sistem, puteam să fiu cel mai bun copil din lume, dar era degeaba dacă nu aveam unde să stau. Pe vremea aceea erau şi alte reguli. Când am ieşit eu din sistem nu am primit niciun ban şi nu am avut voie nici să îmi iau haine la mine, să am de schimb. Inclusiv hainele erau atunci pe inventar, iar eu când am plecat efectiv nu ştiam ce să fac. Ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am conştientizat ce avea să urmeze şi mi-am făcut înainte cunoştinţe, am cunoscut oameni care au înţeles şi m-au sprijinit.

O fundaţie germană a creat în acea perioadă o casă de tineret pentru tinerii care ieşeau din sistemul de protecţie. Rezultatele bune pe care le-am avut m-au ajutat să obţin acolo un loc unde să pot să stau, să am unde să pun capul pe pernă.

Valentin Căldăraş: „Ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă”

Iar la ora actuală aceasta rămâne în continuare cea mai mare problemă pentru aceşti tineri, alături de integrarea lor în societate. Mă refer aici la partea de educaţie, la partea de conştiinţă şi la partea de dorinţă pentru că dacă eşti un copil bun, care învaţă la şcoală, se includ şi celelalte 2 aspecte pe care le-am menţionat şi atunci oamenii sunt dispuşi să te ajute. Cam 90% dintre ei însă nu reuşesc să se integreze pentru că stilul de viaţă pe care îl au în sistem îi învaţă doar să primească şi nu şi să aibă diverse forme de îndatorire care să îl ajute să meargă pe un anumit drum.

Incluziunea şcolară este o altă problemă şi aici mă refer la copiii din medii defavorizate. Părinţii cu un statut social foarte precar nu-şi trimit copiii la şcoală sau îi trimit până într-un punct, iar după aceea se duce totul pe apa Sâmbetei pentru că, trebuie să recunoaştem, mulţi dintre acei copii sunt făcuţi cu un anumit scop.

Eu, de exemplu, provin dintr-o familie de romi. Cunoscând acum şi latura asta a etniei am început să văd şi mai clar cum stau lucrurile în astfel de familii. Mulţi, foarte mulţi dintre ei nu-şi trimit copiii la şcoală, ci la cerşit, unii ajung chiar să facă prostituţie ca să supravieţuiască. Şi atunci când vine statul, când vin ONG-urile şi instituţiile reprezentative să ia măsuri, atunci se creează probleme pentru că acei copii nu mai reuşesc să se integreze la şcoală. Nu au cunoştinţele necesare să facă faţă la materia predată zi de zi, pierd şi mai mult şi rămân tot mai în urmă. În felul acesta cei mai mulţi dintre ei ajung, la fel ca membrii familiilor lor, asistaţi sociali.

Individual suntem prea mici ca să schimbăm ceva, de aceea ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă.

Ei nu sunt obişnuiţi să se folosească de pârghiile pe care le au. Revenind la sistemul de protecţie, aici ai mai multe pârghii: un loc unde să locuieşti, acces la şcoală. Iar aceşti copii trebuie să se folosească de ele, dar mulţi dintre ei nu ştiu să facă asta. Ei ştiu care le sunt drepturile, primesc totul pe tavă şi nu se mai gândesc la ce se va întâmpla în viitor, ce vor face când nu vor mai primi aceste lucruri.

Citeşte şi: Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui – LIFE.ro

Aşa se ajunge ca aceşti copii să nu se integreze, numărul oamenilor străzii creşte continuu, iar munca noastră – reprezentanţi ai ONG-urilor sau ai instituţiilor de stat – nu dă randament. De aceea ideea noastră este să lucrăm împreună şi să încercăm să schimbăm lucrurile.

Am zis să luăm în primă fază 10 copilaşi care se pregătesc pentru viaţă, pentru integrarea lor în societate după părăsirea sistemului de protecţie şi să îi monitorizăm, să fim în spatele lor şi după ieşirea din sistem. Pentru că asta este o problemă majoră în cazul lor. Nu au suport şi nici motivaţie.

Iar asta mă duce cu gândul la povestea dumneavoastră de viaţă. Pe dumneavoastră ce sau cine v-a motivat?

Eu am fost un copil foarte matur, la o vârstă foarte fragedă. Pentru mine faptul că am fost abandonat a fost o traumă, un şoc foarte puternic. Nu am conştientizat pe moment, ci undeva pe la 10-12 ani, când am conștientizat ce este familia, ce este iubirea, ce este credința, lucrurile normale pe care le are un copil crescut într-o familie.

Eu m-am născut în oraşul Lipova şi am fost abandonat în spital. Până la vârsta de 15 ani nu am ştiut nimic despre familia mea, nici chiar faptul că sunt rom. Gândiţi-vă că eu m-am născut în 1987 şi abia în 1990 am fost inclus în sistem. Sigur, nu poţi spune că pe vremea respectivă exista un sistem de protecţie. Era o casă mare de copii care aparţinea de inspectorat sau de primărie, ceva de genul ăsta, unde eram undeva la 500 de copii, toţi mici.

Era o casă mare de copii care aparținea de școală, de inspectorat sau de primării. Ceva de genul acesta era pe vremea respectivă inițiativa care în acea casă mare de copii noi am fost undeva la 500 de copii, 500 de copii mici. Toţi aveam lipite pe spate, cu leucoplast, numele, prenumele, CNP-ul şi numărul de înregistrare, ca să nu se piardă datele. Eram toţi tunşi zero şi eram îmbrăcaţi la fel. Cerul nu l-am văzut decât din incinta clădirii respective. Nu mergeam la şcoală normală, nu ieşeam în oraş, în parcuri. Am fost un grup auxiliar din toate punctele de vedere, atât ca program şcolar, cât şi ca socializare, viaţa de zi cu zi. Totul se petrecea în acea casă mare.

Aproximativ 50% dintre acei copii sunt acum morţi din cauza abuzurilor şi a stilului de viaţă pe care îl aveam. Gândiţi-vă că noi eram 500 de copii şi doar 10-12 angajaţi, fără pregătire în domeniul respectiv. Era extrem de greu să facem faţă la acele condiţii de viaţă.

Pentru mine totuşi chinul nu a fost la fel de mare. Mi se spunea că eram destul de frumuşel, eram îndrăgit de toată lumea şi eram dus pe la toată lumea pe acasă: de Paşti, de Crăciun, de Ziua Copilului. Lucrul ăsta însă m-a făcut foarte mult să sufăr. Am fost dat şi spre adopţie, însă familia mea nu a acceptat.

Practic, chinul mare pentru mine nu a fost în casa de copii, cât a fost ataşamentul pe care îl dezvoltam cu fiecare familie la care mergeam acasă. Când mergeam acasă la o familie vedeam o viaţă normală, aşa cum îmi doream şi eu, iar când reveneam la casa de copii, după 2-3 zile, eram distrus. Plângeam foarte mult, eram foarte necăjit, era un joc de sentimente extrem de greu de dus, iar multe dintre ele le-am învăţat în aceste vizite. Într-o casă mare, cu atât de mulţi copii, nu există formă de iubire, nu există formă de raţiune, este vorba doar de supravieţuire. Şi spun asta pentru că acolo ori ştiai să fii cuminte, ori…

Ce însemna să nu fii cuminte acolo?

Acolo au fost foarte mulţi copii bătuţi, abuzaţi, pedepsiţi, trataţi cu foarte multă răutate. Ştiţi cu ce se poate compara o casă de copii din anii `90 până în 2010? Cu o puşcărie. Diferenţa era că noi nu aveam cătuşe şi că aveam diverse forme de activităţi educaţionale.

Aţi spus că până la 15 ani n-ați știut nimic de familia dumneavoastră. Cum ați aflat de unde vă trageți?

În 2003 a venit o delegație de nemți și aceştia au creat case de tip familial. Asta presupunea să fie 10-12 copilaşi cu 2-3 angajaţi, care erau zi şi noapte cu noi, astfel încât să trăim o viaţă cât de cât normală. Şi realitatea este că noi acolo am început să simţim o viaţă normală, într-o oarecare măsură. Acolo am reuşit să conştientizăm ce înseamnă copii normali pentru că am început să mergem la şcoală şi interacţionam cu ei, le vedeai stilul de viaţă, stilul de îmbrăcăminte, toate aspectele normalităţii unor copii crescuţi într-o familie.

Pentru noi astea au fost lucruri şocante. Noi eram foarte înapoiaţi, eram îndobitociţi, dar schimbările astea ne-au ajutat să conştientizăm ce sunt sentimentele, ce înseamnă iubirea, respectul, cum arată normalitatea şi viaţa.

Revenind la familia mea… aşa am aflat de ea şi de etnia pe care o am. Se crease DGASPC Arad, s-au angajat oameni cu pregătire în domeniul social, au venit oameni cu pregătire în logopedie, psihologie, pedagogi şi aşa mai departe. Au început să fie și manageri de caz, fiecare copil având un om care se ocupa de cazul lui. Aceştia au început să ne caute părinţii, să facă legătura cu familiile noastre, să vadă care sunt problemele cu care se confruntă acestea, stilul de viaţă şi să caute modalităţi de integrare în familii.

Aveam 15, aproape 16 ani când am descoperit că fac parte dintr-o familie de etnie romă, că mai am încă 5 fraţi care locuiesc în Arad, că eu provin din Lipova, acolo unde m-am şi născut. Cei din sistem au vrut să mă integreze, să merg acasă la familie, însă eu nu am dorit să-mi cunosc familia. Aflasem deja care este stilul lor de viaţă, aspectele tradiţiei pe care ei le păstrau cu sfinţenie, iar când au venit părinţii mei la Lipova am avut un şoc atât de puternic încât am leşinat înainte să apuc să îi văd. Mi s-a declanşat atunci un psoriazis de care nu voi scăpa până voi muri. Ştiam clar că nu vreau să merg la familia mea şi am spus că dacă mă obligă să fac asta, eu mă omor. Am cerut să fiu lăsat în sistem până la majorat.

Valentin Căldăraş: „Dumnezeu ne-a creat ca să fim o parte din el, pentru oamenii din jurul nostru. Asta este menirea omenească firească pe pământ, să conștientizăm că în tot răul e și un bine și în tot binele e şi un rău”

După ce am terminat liceul, la 18 ani, am luat Bac-ul şi m-am înscris la facultate. Ei, tot atunci eu a trebuit să părăsesc sistemul de protecţie. Am luat legătura cu cei de la asociaţia de care povesteam mai devreme şi am întrebat dacă este posibil să mă primească la ei cu o formă de chirie. Aceea a fost oportunitatea mea de integrare, iar conştiinţa mea, faptul că făceam diferenţa între bine şi rău, că îmi dădeam seama ce este în avantajul meu, ca să îmi fie bine şi ce îmi face rău, m-a ajutat să îmi văd de viaţă mai departe. Practic, eu am fost mamă şi tată pentru mine, am realizat singur ce îmi este de folos ca să mă pot integra în societate.

Între 15 şi 18 ani a fost cea mai complicată perioadă a vieţii mele pentru că am conştientizat că trebuie să mă pregătesc pentru ieşirea din sistem, adică să mi se rupă al doilea fir din viaţă. Bun, rău, cum a fost, acest sistem de protecţie a fost familia mea. Oamenii de aici m-au crescut şi mi-au dat posibilitatea să supravieţuiesc, să rămân în viaţă.

Şi atunci, această perioadă de 3 ani de zile m-a determinat să muncesc atât de mult încât să primesc cât mai multe informaţii care să mă ajute, să fiu pregătit pentru viaţă. Nu am să uit până mor cum, în fiecare seară, mă puneam în pat şi mă întrebam cum voi face faţă la dormitul în stradă. Mă pregăteam pentru ce era mai greu. Când mergeam de la Lipova la Arad, cu trenul, vedeam foarte mulţi oameni ai străzii. Am început să vorbesc cu ei, să îi întreb cum supravieţuiesc. Făceam o analiză a stilului lor de viaţă, ca să ştiu la ce să mă aştept. Mă gândeam apoi că mie, când mă întorceam seara la Lipova, îmi era frig şi nu ştiam cum o să rezist să dorm pe străzi, să nu mănânc, să nu mă spăl. Erau lucruri care reprezentau o normalitate şi o necesitate pentru mine şi nu aveam nici cea mai mică idee despre cum o să fac faţă. A fost o frământare fantastică pentru mine. Nu exista seară în care să mă pun în pat şi să nu mă gândesc la aspectul ăsta. A fost foarte, foarte, foarte greu.

Şi cum a fost, până la urmă, când aţi ieşit din sistem?

Am fost primit în acea casă, la fundaţia respectivă şi am putut astfel să urmez Facultatea de Asistenţă Socială şi Psihologia Copilului, am urmat şi masterul în Sociologie şi apoi încă alte câteva cursuri. M-am angajat în diferite ONG-uri şi la vârsta de 33 de ani mi-am fondat propriul ONG. Am lucrat timp de peste 12 ani în diferite ONG-uri, iar apoi am creat Împreună Suntem Mai Buni.

Am vrut să ajut copiii care au aceleaşi nevoi pe care le-am avut şi eu. Şi avem deja 10 tineri care au ieşit din sistem şi pe care am reuşit să îi punem pe picioare. Nu e însă o mândrie pentru mine pentru că ştiu că pot mai mult. Apoi, reuşita li se datorează pentru că e vorba de importanţa şi responsabilitatea pe care şi le acordă propriei vieţi. Fără acest aspect noi nu putem să forţăm pe nimeni să se integreze. Noi doar încercăm să îi facem să conştientizeze cât de important este să supravieţuieşti şi să duci o viaţă normală. Cei 10 au acum un serviciu, au o locuinţă socială sau aparţin unei instituţii de stat pentru că acestea au şi Centre de Tineret pentru tinerii care ies din sistem.

Pe lângă acest centru de voluntariat pe care îl avem la Lipova, am mai fondat alte 3 centre. Am creat un centru interdisciplinar de practică şi cercetare în educaţie şi protecţia copilului la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, în care studenţii de la specializările Asistenţă Socială, Psihologie, Psihopedagogie specială şi aşa mai departe vin să facă practică. Beneficiarii sunt copii cu autism sau sindrom Down, iar profesorii universitari sunt coordonatorii de proiect. În acest fel studenţii au direct acces la beneficiari cu care să lucreze, iar cei 14 copilaşi din proiect au parte atât de activităţi educaţionale şi extraşcolare, cât şi de o masă caldă asigurată în fiecare zi.

Acum, pe 12 octombrie, vom inaugura şi un loc de joacă la Spitalul Louis Ţurcanu din Timişoara, unde sunt foarte mulţi copii diagnosticaţi cu diferite forme de cancer sau cu tulburări psihice. Am obţinut acolo un spaţiu în care să creăm acest loc de joacă pentru că, de cele mai multe ori copiii cu astfel de boli foarte grave stau internaţi cu lunile. Acum vor avea acest loc de joacă, precum şi încă 2 săli micuţe în care vom avea terapie ocupaţională.

În decembrie vom avea inaugurare la Special Medical Care, condus de Anca Nicolae Mădălina, preşedintele acestei asociaţii, unde avem şi noi o cotă de finanţare. Acest centru va deservi din punct de vedere medical copiii şi adulţii cu handicap fizic din tot judeţul Arad.

Pe lângă cele 3 centre în fiecare an avem şi 5 campanii mari, precum începerea noului an şcolar, Ziua Copilului, Ziua Vârstnicilor sau luna decembrie, când oferim 1000 de cadouri, 1000 de produse pentru copii sau vârstnici care au nevoie.

Îţi recomandăm şi: Abandonat la naștere și crescut la orfelinat, Petrea Ionel face minuni cu copiii de la școala unde este director – LIFE.ro

De părinţii dumneavoastră aţi mai aflat ceva?

Până la vârsta de 28 de ani nu l-am mai văzut pe niciunul dintre membrii familiei mele, când am vorbit cu mama la telefon şi am stabilit să ne vedem. În următoarea zi însă ea a făcut infarct şi a murit. După decesul mamei mele am început să iau legătura cu familia mea, cu frații mei, cu mătușile mele, cu unchii mei și am păstrat legătura cu ei.

Sunteţi un om foarte puternic.

Dumnezeu ne-a creat ca să fim o parte din el, pentru oamenii din jurul nostru. Asta este menirea omenească firească pe pământ, să conștientizăm că în tot răul e și un bine și în tot binele e şi un rău. Eu am fost foarte supărat pe Dumnezeu și foarte depresiv pentru faptul că am fost foarte conștient de viaţa mea. Se spune că de cele mai multe ori e bine să nu fii conștient, ca să-ți dai seama de cât de grea este viața atunci când te loveşti de probleme. Eu am fost supărat pe Dumnezeu pentru faptul că nu mi-a oferit o viață foarte bună, neconștientizând însă eu cât de bună mi-a fost până nu mi-am cunoscut familia.

Când am ajuns la priveghiul mamei mele, la 28 de ani şi am văzut stilul de viață al familiei mele, tradiţiile pe care le păstrează cu sfințenie, pentru mine a fost un șoc puternic. Acolo am conștientizat cât de bună a fost viaţa pe care am avut-o în acel sistem de protecţie. Acolo am dedus cât de mult m-a iubit Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat o viață normală, în care eu să mă formez aşa cum am făcut-o.