A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, Valentin Căldăraş şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă

Valentin Căldăraş a fost abandonat la naştere şi are o poveste de viaţă care te face să te întrebi câtă putere şi determinare poate exista într-un singur om. Abandonat la naştere, şi-a petrecut primii 3 ani în spitalul în care s-a născut, apoi încă 12 într-o casă imensă, alături de sute de copii abandonaţi şi ei, cu doar o mână de oameni care, teoretic, ar fi trebuit să îi protejeze.

Deşi a experimentat şi a fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite, Valentin consideră că povestea lui este una normală şi că sunt mulţi alţii cu vieţi mult mai dificile. Şi-a dedicat viaţa protejării şi ajutorării altora, aşa că după ce şi-a terminat studiile în domeniul asistenţei sociale a lucrat doar în ONG-uri până când l-a fondat pe al său. Ştie că nimeni nu poate schimba lucrurile de unul singur, aşa că încearcă şi reuşeşte să încheie mereu parteneriate cu cât mai mulţi oameni şi instituţii, astfel încât ajutorul acordat celor din jur să aibă efect pe termen lung.

Spunea cineva, de curând, despre dumneavoastră că aţi creat un ecosistem al întrajutorării. Ce înseamnă asta?

Un ecosistem înseamnă să aduci la un loc mai multe grupe sociale, să ne unim cu toții și să creăm o rețea a solidarităţii. Prin acest ecosistem încercăm împreună să găsim variante ca să putem face lucrurile mult mai ușoare pentru cei care au nevoi speciale, să creăm proiecte sociale pentru cei din jurul nostru. Practic, sistemul te pune într-o oarecare măsură în mișcare, astfel încât să poți să derulezi asemenea lucruri și să ai oportunitatea să îi apropii pe cei din jurul tău.  

Când am creat acest sistem, în domeniul social, ne-am gândit la toate variantele care să ne ajute să venim cu cele mai bune soluții pentru beneficiarii noștri, atât adulţi, cât şi copii care provin din diferite instituții sociale şi au nevoie de noi. Instituții sociale înseamnă: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția de Asistență Socială ce aparține de primăria municipiului din fiecare județ, diferite ONG-uri care se preocupă de copiii instituționalizați.

Pentru asta am creat ONG-ul nostru mic şi numele lui subliniază scopul şi ideea noastră: Împreună suntem mai buni. Suntem mai buni împreună pentru că nimeni nu poate supraviețui fără o altă persoană lângă. Ideea este să ne unim cu toții şi să facem lucrurile mult mai viabile pentru acei beneficiari care au nevoie de noi.

Când spun viabile mă gândesc la faptul că lucrurile cu care m-am confruntat eu, ca fost beneficiar al instituţiei, sunt aceleaşi şi în ziua de azi.

Să punem degetul pe rană. Care care sunt principalele probleme?

Prima, cea mai mare problemă este legată de pregătirea copilului pentru integrarea lui în societate. Degeaba am eu studii superioare, degeaba am pregătire într-un anumit domeniu dacă sistemul nu mă ajută la ieșirea mea din el. Practic, să am un acoperiş deasupra capului.

Eu, când am ieșit la 18 ani din sistem, puteam să fiu cel mai bun copil din lume, dar era degeaba dacă nu aveam unde să stau. Pe vremea aceea erau şi alte reguli. Când am ieşit eu din sistem nu am primit niciun ban şi nu am avut voie nici să îmi iau haine la mine, să am de schimb. Inclusiv hainele erau atunci pe inventar, iar eu când am plecat efectiv nu ştiam ce să fac. Ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am conştientizat ce avea să urmeze şi mi-am făcut înainte cunoştinţe, am cunoscut oameni care au înţeles şi m-au sprijinit.

O fundaţie germană a creat în acea perioadă o casă de tineret pentru tinerii care ieşeau din sistemul de protecţie. Rezultatele bune pe care le-am avut m-au ajutat să obţin acolo un loc unde să pot să stau, să am unde să pun capul pe pernă.

Valentin Căldăraş: „Ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă”

Iar la ora actuală aceasta rămâne în continuare cea mai mare problemă pentru aceşti tineri, alături de integrarea lor în societate. Mă refer aici la partea de educaţie, la partea de conştiinţă şi la partea de dorinţă pentru că dacă eşti un copil bun, care învaţă la şcoală, se includ şi celelalte 2 aspecte pe care le-am menţionat şi atunci oamenii sunt dispuşi să te ajute. Cam 90% dintre ei însă nu reuşesc să se integreze pentru că stilul de viaţă pe care îl au în sistem îi învaţă doar să primească şi nu şi să aibă diverse forme de îndatorire care să îl ajute să meargă pe un anumit drum.

Incluziunea şcolară este o altă problemă şi aici mă refer la copiii din medii defavorizate. Părinţii cu un statut social foarte precar nu-şi trimit copiii la şcoală sau îi trimit până într-un punct, iar după aceea se duce totul pe apa Sâmbetei pentru că, trebuie să recunoaştem, mulţi dintre acei copii sunt făcuţi cu un anumit scop.

Eu, de exemplu, provin dintr-o familie de romi. Cunoscând acum şi latura asta a etniei am început să văd şi mai clar cum stau lucrurile în astfel de familii. Mulţi, foarte mulţi dintre ei nu-şi trimit copiii la şcoală, ci la cerşit, unii ajung chiar să facă prostituţie ca să supravieţuiască. Şi atunci când vine statul, când vin ONG-urile şi instituţiile reprezentative să ia măsuri, atunci se creează probleme pentru că acei copii nu mai reuşesc să se integreze la şcoală. Nu au cunoştinţele necesare să facă faţă la materia predată zi de zi, pierd şi mai mult şi rămân tot mai în urmă. În felul acesta cei mai mulţi dintre ei ajung, la fel ca membrii familiilor lor, asistaţi sociali.

Individual suntem prea mici ca să schimbăm ceva, de aceea ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă.

Ei nu sunt obişnuiţi să se folosească de pârghiile pe care le au. Revenind la sistemul de protecţie, aici ai mai multe pârghii: un loc unde să locuieşti, acces la şcoală. Iar aceşti copii trebuie să se folosească de ele, dar mulţi dintre ei nu ştiu să facă asta. Ei ştiu care le sunt drepturile, primesc totul pe tavă şi nu se mai gândesc la ce se va întâmpla în viitor, ce vor face când nu vor mai primi aceste lucruri.

Citeşte şi: Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui – LIFE.ro

Aşa se ajunge ca aceşti copii să nu se integreze, numărul oamenilor străzii creşte continuu, iar munca noastră – reprezentanţi ai ONG-urilor sau ai instituţiilor de stat – nu dă randament. De aceea ideea noastră este să lucrăm împreună şi să încercăm să schimbăm lucrurile.

Am zis să luăm în primă fază 10 copilaşi care se pregătesc pentru viaţă, pentru integrarea lor în societate după părăsirea sistemului de protecţie şi să îi monitorizăm, să fim în spatele lor şi după ieşirea din sistem. Pentru că asta este o problemă majoră în cazul lor. Nu au suport şi nici motivaţie.

Iar asta mă duce cu gândul la povestea dumneavoastră de viaţă. Pe dumneavoastră ce sau cine v-a motivat?

Eu am fost un copil foarte matur, la o vârstă foarte fragedă. Pentru mine faptul că am fost abandonat a fost o traumă, un şoc foarte puternic. Nu am conştientizat pe moment, ci undeva pe la 10-12 ani, când am conștientizat ce este familia, ce este iubirea, ce este credința, lucrurile normale pe care le are un copil crescut într-o familie.

Eu m-am născut în oraşul Lipova şi am fost abandonat în spital. Până la vârsta de 15 ani nu am ştiut nimic despre familia mea, nici chiar faptul că sunt rom. Gândiţi-vă că eu m-am născut în 1987 şi abia în 1990 am fost inclus în sistem. Sigur, nu poţi spune că pe vremea respectivă exista un sistem de protecţie. Era o casă mare de copii care aparţinea de inspectorat sau de primărie, ceva de genul ăsta, unde eram undeva la 500 de copii, toţi mici.

Era o casă mare de copii care aparținea de școală, de inspectorat sau de primării. Ceva de genul acesta era pe vremea respectivă inițiativa care în acea casă mare de copii noi am fost undeva la 500 de copii, 500 de copii mici. Toţi aveam lipite pe spate, cu leucoplast, numele, prenumele, CNP-ul şi numărul de înregistrare, ca să nu se piardă datele. Eram toţi tunşi zero şi eram îmbrăcaţi la fel. Cerul nu l-am văzut decât din incinta clădirii respective. Nu mergeam la şcoală normală, nu ieşeam în oraş, în parcuri. Am fost un grup auxiliar din toate punctele de vedere, atât ca program şcolar, cât şi ca socializare, viaţa de zi cu zi. Totul se petrecea în acea casă mare.

Aproximativ 50% dintre acei copii sunt acum morţi din cauza abuzurilor şi a stilului de viaţă pe care îl aveam. Gândiţi-vă că noi eram 500 de copii şi doar 10-12 angajaţi, fără pregătire în domeniul respectiv. Era extrem de greu să facem faţă la acele condiţii de viaţă.

Pentru mine totuşi chinul nu a fost la fel de mare. Mi se spunea că eram destul de frumuşel, eram îndrăgit de toată lumea şi eram dus pe la toată lumea pe acasă: de Paşti, de Crăciun, de Ziua Copilului. Lucrul ăsta însă m-a făcut foarte mult să sufăr. Am fost dat şi spre adopţie, însă familia mea nu a acceptat.

Practic, chinul mare pentru mine nu a fost în casa de copii, cât a fost ataşamentul pe care îl dezvoltam cu fiecare familie la care mergeam acasă. Când mergeam acasă la o familie vedeam o viaţă normală, aşa cum îmi doream şi eu, iar când reveneam la casa de copii, după 2-3 zile, eram distrus. Plângeam foarte mult, eram foarte necăjit, era un joc de sentimente extrem de greu de dus, iar multe dintre ele le-am învăţat în aceste vizite. Într-o casă mare, cu atât de mulţi copii, nu există formă de iubire, nu există formă de raţiune, este vorba doar de supravieţuire. Şi spun asta pentru că acolo ori ştiai să fii cuminte, ori…

Ce însemna să nu fii cuminte acolo?

Acolo au fost foarte mulţi copii bătuţi, abuzaţi, pedepsiţi, trataţi cu foarte multă răutate. Ştiţi cu ce se poate compara o casă de copii din anii `90 până în 2010? Cu o puşcărie. Diferenţa era că noi nu aveam cătuşe şi că aveam diverse forme de activităţi educaţionale.

Valentin Căldăraş a fost abandonat la naştere şi are o poveste de viaţă care te face să te întrebi câtă putere şi determinare poate exista într-un singur om