A fost racolată la 13 ani și abuzată psihologic și sexual. Mărturia sinceră a supraviețuitoarei Iuliana Dup: „La suprafață, păream fata de succes care defilează cu încredere. Înăuntru, eram un copil rănit care se agăța de orice formă de validare”

Cine este Iuliana Dup? În ultimele luni, au ieșit la suprafață informații tulburătoare despre Kasta Morrely, un ONG din Iași prezentat public drept un promotor al educației prin cultură, imagine și bune maniere. Fondat de Morel Bolea, organizația a fost cunoscută pentru cursurile sale de „leadership, teatru de modă și academie de stilare”, pentru prezentările de modă desfășurate în spații publice și pentru colaborările cu instituții locale.

Potrivit mai multor mărturii apărute în spațiul public, în spatele imaginii impecabile promovate de Kasta Morrely s-ar fi desfășurat, timp de ani de zile, un sistem abuziv de control, manipulare și exploatare psihologică a tinerelor participante. Fetele, multe dintre ele minore, erau recrutate sub pretextul formării profesionale și implicate în activități neplătite, prezentate drept „voluntariat”, fiind supuse, potrivit relatărilor, unor umilințe publice și unor reguli de viață stricte, impuse de conducerea organizației. În centrul acestui sistem apare numele lui Morel Bolea, acuzat de mai multe foste eleve că ar fi exercitat presiune psihologică, abuz de autoritate și comportamente inadecvate față de minore.

Una dintre cele mai curajoase voci care a ales să vorbească public despre ceea ce s-a întâmplat este Iuliana Dup.

După cum mărturisește, Iuliana Dup a fost racolată la 13 ani, într-un moment vulnerabil al vieții sale. Ceea ce părea inițial o oportunitate – o șansă de a evada dintr-o copilărie marcată de abuzuri familiale – s-a transformat într-un alt tip de captivitate, mai greu de identificat, dar profund nocivă. Spune că în cadrul Kasta Morrely a fost supusă manipulării constante, că i s-a inoculat ideea că nu valorează nimic în afara grupului și că a fost abuzată psihologic și sexual.

„La suprafață, păream fata de succes care defilează cu încredere. Înăuntru, eram un copil rănit care se agăța de orice formă de validare”, spune Iuliana Dup. Mărturiile ei sunt sincere, crude, dureroase – dar nu caută mila. Caută adevărul. Caută, prin fiecare cuvânt rostit, să rupă un lanț.

Astăzi, după ani de tăcere și auto-vindecare, Iuliana Dup este antreprenoare și creatoare de conținut. A fondat două branduri – juliejou.hat și hostess.eticheta.protocol – care nu sunt doar proiecte de business, ci forme de reconstrucție personală. În pălăriile pe care le creează și în detaliile fiecărui eveniment pe care îl coordonează, pune nu doar gustul pentru frumos, ci și o parte din drumul ei spre libertate.

„Creativitatea m-a ținut vie”, mărturisește Iuliana Dup. Și din această viață reconstruită cu migală, Iuliana Dup vorbește acum pentru toate fetele care încă nu pot. Care încă tac.

Iuliana Dup, cum a fost copilăria ta? Ce visai să devii când erai mică?

Copilăria mea a fost una plină de responsabilități, restricții și vise la care, ușor-ușor, odată cu trecerea anilor, am început să renunț.

Am crescut în Valea Lupului, Iași, un sat din care, până în clasa a VIII-a, nu prea am ieșit. Lumea exterioară mi se părea fascinantă și necunoscută. Până la vârsta de 5 ani, am locuit cu bunica în aceeași casă, iar mai apoi ne-am mutat cu părinții și fratele meu, separați de bunica, într-o nouă locuință, la o distanță de 10 minute.

Bunica a fost cea care a avut împreună grijă de mine. Ea m-a învățat ce este biserica, rugăciunea, gospodăria și munca cinstită. Cred că de la ea am moștenit simțul creativ, deoarece lucra foarte mult la mașina de cusut și făcea tot timpul câte ceva pentru noi sau pentru vecini.

Tind să spun că am avut o copilărie duală. Pe cât de mult mă jucam și alergam, pe atât de multe responsabilități aveam și trăiam cu o teamă față de părinți. Dar, cu toate acestea, am învățat să fiu cumpătată și să mă descurc singurică în multe situații.

Iuliana Dup: „La suprafață, păream fata de succes care defilează cu încredere. Înăuntru, eram un copil rănit care se agăța de orice formă de validare”

Cum ai descoperit lumea modellingului? Ce te-a atras la acest domeniu?

Sinceră să fiu, a fost un domeniu necunoscut pentru mine până când am interacționat cu o fată care lucra la Kasta Morrely și m-a oprit pe stradă. Atunci, ea mi-a povestit foarte vag despre acest domeniu. Ulterior, după o discuție cu una dintre fetele mai vechi, mi s-a părut interesant acest domeniu și am realizat că m-aș putea dezvolta și aș putea face o carieră din asta. Practic, asta m-a atras: plăcerea de a poza și de a fi eu cea care pune în valoare munca designerilor.

Cine te-a susținut la începutul carierei? Ai avut modele sau mentori?

În primul an, m-au susținut părinții. Mă încurajau foarte mult să particip atât la cursurile susținute de Kasta Morrely, cât și la evenimentele organizate de aceasta. Din lipsă de bani, deoarece cursurile erau destul de costisitoare, am vrut să renunț, dar Talida Morelli a insistat foarte mult să continui. Ea mi-a „suportat” costurile cursului, cu o condiție: să vin cât mai des și să fiu prezentă la toate evenimentele lor.

Nu am avut niciodată un model în acest domeniu. În schimb, ni se inocula ideea că mentorii mei (ai noștri, a manechinelor Kasta Morrely) erau fondatorii Kasta Morrely, deoarece ei au scris pentru prima dată în lume standardul ocupațional al meseriei de manechin.

Îți amintești prima ta defilare sau ședință foto? Ce ai simțit atunci?

Îmi amintesc prima mea ședință foto ca pe un moment intens și confuz. Totul s-a întâmplat pe fugă, într-un haos ciudat, care m-a făcut să mă simt stingheră și nesigură. M-au chemat să fac câteva poze în jurul sediului Kasta Morrely, cu fotograful lor. Nu primisem nicio îndrumare, nimeni nu-mi explicase ce urma să fac, ce să aduc, cum să mă pregătesc. Așa că am luat, timidă, câteva haine de acasă și am ajuns acolo cu speranța că va fi suficient. Am pozat fără să știu cum să mă mișc, ce să exprim, cum să transmit ceva prin imagine.

După câteva zile, fotografiile au fost analizate de Talida și de fotografa echipei. Țin minte cum stăteam acolo, cu sufletul strâns, în timp ce mi se spuneau lucruri grele de digerat: că nu am atitudine, că nu par pregătită, că nu transmit nimic. M-au privit serios și mi-au spus că, dacă îmi doresc cu adevărat să merg mai departe, trebuie să muncesc mult și să vin constant la cursuri. A fost un moment în care am simțit o combinație de rușine, dorință de a demonstra și, undeva în adâncul meu, o scânteie care îmi spunea să nu renunț.

Cum au reacționat părinții tăi când ai decis să urmezi o carieră în modelling?

Decizia mea nu a fost una bruscă — a crescut în mine treptat, ca o dorință care prinde contur în timp. La început, părinții m-au susținut. Mă priveau cu mândrie și curiozitate, bucuroși că am găsit ceva ce mă pasiona. Dar, pe măsură ce am început să apar la evenimente, să particip la prezentări și să fiu din ce în ce mai implicată, atitudinea lor s-a schimbat. Au început să se împotrivească. Vedeau cum și comportamentul meu se transforma — deveneam mai sigură pe mine, mai prezentă în propriile alegeri. Probabil că această schimbare îi speria. Între ceea ce eram și ceea ce deveneam se născuse o distanță pe care ei nu știau cum s-o parcurgă.

Citește și: Acasă, suferea abuzuri cumplite din cauza unui tată violent. La școală, victima bullyingului pentru că era considerată o ciudată. Cum a reușit Ramona Şteţco să supraviețuiască acestor traume și de ce consideră că nu trebuie niciodată trecute sub tăcere

Care erau așteptările tale la începutul colaborării cu această agenție?

La început, nu aveam nicio așteptare. Totul era nou, necunoscut, și nici nu îndrăzneam să visez prea departe. Dar, pe măsură ce ascultam poveștile lor — despre podiumuri strălucitoare, orașe pline de lumină și creatori de modă celebri — ceva în mine a început să prindă contur. Visul s-a născut tăcut, dar puternic: îmi doream să ajung și eu acolo, pe marile scene ale modei, să defilez cu încredere și să dau viață creațiilor unor designeri de renume. A devenit mai mult decât o dorință — era un scop.

Când ai început să observi comportamente abuzive în cadrul agenției?

Greu de spus. Comportamentele abuzive au existat încă de la început, dar le-am recunoscut cu adevărat abia mai târziu, cu multă luciditate. Munca noastră era exploatată constant, fără plată, mereu sub pretextul voluntariatului. Dacă cineva punea întrebări sau exprima nemulțumiri, era imediat marginalizat sau umilit public.

Exista o atmosferă de control permanent, cu reguli stricte și sancțiuni tacite pentru orice formă de individualitate. Se cultivau frica și obediența, prin mesaje contradictorii și episoade de umilire care ne destabilizau emoțional. Uneori, în fața grupului, o colegă era mustrată dur pentru o alegere personală, în timp ce restul asista în tăcere. Erau momente în care ne simțeam mici, vinovate, speriate — și convinse că doar supunerea ne poate duce mai departe.

După mulți ani, am înțeles că „lecțiile” lor erau de fapt metode de manipulare și control, menite să ne șocheze și să ne supună. În spatele visului frumos pe care ni-l vindeau, se ascundea un sistem rece, umilitor și profund abuziv.

Poți descrie modul în care erau tratate modelele în cadrul agenției?

„Manechinele” din cadrul agenției, după cum îmi amintesc, erau tratate cu o lipsă profundă de respect și recunoaștere. Munca lor nu era remunerată, iar efortul și timpul investit nu erau niciodată apreciate oficial. În schimb, atmosfera era una marcată de umiliri publice și o presiune constantă de a rămâne supuse. Psihologic, eram manipulate să credem că această formă de tratament era firească, că așa funcționează lumea modei, că doar acceptând regulile lor vom reuși.

Cum ai reușit să faci față presiunilor și manipulărilor din partea conducerii?

La început, nu mi-am dat seama că sunt manipulată. Totul era ambalat în discursuri motivaționale și promisiuni. Însă, cu timpul, după ce am locuit în apropierea lor și am observat din interior relațiile și modul în care se tratau reciproc, am început să văd clar disprețul și toxicitatea. Această apropiere involuntară mi-a oferit contextul necesar ca să conștientizez abuzurile și să încep, încet-încet, să mă desprind de acea lume.