Acasă, suferea abuzuri cumplite din cauza unui tată violent. La școală, victima bullyingului pentru că era considerată o ciudată. Cum a reușit Ramona Şteţco să supraviețuiască acestor traume și de ce consideră că nu trebuie niciodată trecute sub tăcere

Ramona Şteţco este o adolescentă de numai 17 ani care a trecut prin suferinţe cumplite ani de zile, dar care a găsit singură calea să rupă şirul abuzurilor îndurate atât de ea, cât şi de sora ei. Crescută alături de un tată violent, cu mama plecată de acasă de teama aceluiaşi bărbat, Ramona a fost ani de zile la cheremul acestuia fără ca cineva să încerce măcar să o apere. În egală măsură era victima bullyingului la şcoală pentru că era considerată o ciudată: retrasă, artistă din fire, nu era privită cu ochi buni de colegi.

Denigrată constant de familia tatălui, mama a fost totuşi cea care le-a smuls pe fete din casa în care trăiau în scandaluri şi bătăi. Ajunsă din nou în grija celei ce i-a dat viaţă, Ramona a început să scrie lucrurile pe care le-a trăit, lucruri care ulterior s-au transformat într-o carte – Zidurile minţii mele – carte menită să ne facem să privim mai clar în viaţa tumultoasă a adolescenţilor. Problemele ei încă nu s-au încheiat, dar acum le priveşte cu alţi ochi pentru că o are alături pe mama pe care o numeşte, în acelaşi timp, prietenă. Am stat de vorbă cu o Ramona extrem de emoţionată, dar foarte conştientă de faptul că e extrem de important să îşi spună pe mai departe povestea pentru că abuzurile nu trebuie niciodată trecute sub tăcere.

Ramona, s-a împlinit un an de când ai publicat cartea. Ce anume te-a determinat să o scrii?

Când am început să scriu nici nu m-am gândit că o să fie o carte, am făcut-o pentru mine. Mă gândeam că este un simplu jurnal și atât. Ulterior mi-am dat seama că am scris destul de mult și că am pus prea multă pasiune în tot ceea ce am scris, aşa că am decis că trebuie să și public.

Ce ai sperat sau ce așteptări ai avut tu de la publicarea ei?

Nu pot să spun neapărat că am niște așteptări. Vreau doar să mă raportez la un anumit tip de public şi aici mă refer la adolescent și părinți. Pentru că despre asta e vorba: despre adolescenții care au trecut prin ceea ce am trecut eu, mai puțin sau mai rău şi părinții care nu înțeleg un copil sau vor să înțeleagă mult mai bine un copil. Cumva asta e singura așteptare, pentru că dacă o persoană dorește să citească o ficțiune, în mod evident nu are cum să citească cartea mea. Tot ce am scris eu este real. Tot ce am scris eu am trăit. Este o experiență cartea asta.

Putem spune că a fost şi un soi de terapie pentru tine?

Da, a fost. A fost ceva terapeutic pentru mine să-mi exteriorizez gândurile.

Până să te apuci de scris mai vorbiseși cu cineva atât de deschis despre lucrurile pe care le trăiai?

Nu, nu am avut curajul să vorbesc cu absolut nimeni despre toate lucrurile trăite, pentru că nu mă simțeam înțeleasă. A fost un șoc pentru mine şi după publicare. Mă temeam încă dinainte, ştiam că vor urma tot felul de reacţii, dar cel mai greu pentru mine a fost când oamenii au început să vină, să-mi spună că au citit cartea. Mi se părea ciudat să vorbesc în mod direct despre toate lucrurile astea.

Te temeai că nu o să fii înţeleasă nici acum?

Da, îmi era foarte teamă. Şi chiar au fost oameni care mi-au spus că dramatizez sau că întâmplările descrise sunt false. Alţii mi-au spus că ei au îndurat lucruri mult mai rele decât am trăit eu. Intenţia mea nu este să compar poveştile de viaţă. Sunt convinsă că sunt oameni care au fost maltrataţi mult mai rău, mult mai jigniţi sau umiliţi, care au suferit mult mai mult. Dar nu despre asta este vorba. Intenția mea este să fac oamenii să înțeleagă mult mai profund ce este în interiorul unui om care trece prin astfel de situații.

Hai să vorbim despre asta! Ce era în sufletul tău când ai început să scrii?

Aveam 15 ani când am început să scriu. Am început în martie 2021 şi am terminat în martie 2022, fix în ziua în care am împlinit 16 ani. Finalul cărţii l-am scris chiar de ziua mea. Nu am spus asta nimănui până acum.

Ramona Şteţco: „Mama a plecat pentru că tata era un om abuziv. O abuza atât fizic, cât și psihic. Fiind tânără, speriată de el, de funcţia lui – lucra în M.A.I. – nu a mai putut să rămână acolo şi a plecat în străinătate”

Ce cadou frumos ţi-ai făcut!

Da. A însemnat foarte mult pentru că eu, în tot acest timp, am încercat să îmi amintesc cât mai clar lucruri din trecut şi să le aşez în scris şi să le integrez cât mai bine. Am început cu întâmplările din clasa a 7-a, pentru că au fost întâmplări care m-au devastat din punct de vedere emoțional.

Ce s-a întâmplat atunci?

Aveam colegi care practicau o formă destul de urâtă de bullying pentru mine. În fiecare zi aveam parte de înjurături, jigniri, îmi sfărâmau biscuiți în cap, aruncau după mine cu diverse obiecte, strigau după mine numele a diferiţi băieţi, susţinând că eu sunt îndrăgostită de ei și multe alte lucruri, foarte urâte.

Ai idee ce îi făcea să se comporte în acest fel?

Cred că îi provoca singurătatea mea și faptul că eram diferită de ei. Am remarcat de-a lungul timpului că persoanele care sunt diferite atrag diverse păreri contradictorii și persoane care sunt capabile de orice doar ca să te pună într-o lumină proastă.

Eu eram fata aia diferită, care stătea în prima bancă, desena, asculta muzică în căști. În plus, asculta un gen diferit de muzică. Dacă spui acum că Walker e un DJ bun e normal, dar dacă le spuneai lor asta erai automat o ciudată. Ei ascultau Florin Salam, de exemplu şi mă puneau la zid pentru muzica ce-mi plăcea. Erau multe, foarte multe.

În condiţiile astea tu practic nu te puteai integra în acel colectiv.

Nu, deloc. Şi cel mai rău era faptul că mereu se sublinia faptul că eu am crescut fără mama mea, că eram cu tatăl meu, că eram mereu singură și nu era nimeni alături de mine. Lucrul ăsta lor le-a dat un sentiment în plus de putere față de mine şi de superioritate, mai ales că eu mereu, când aveam serbări de 8 martie, mergeam și plângeam pentru că nu era mama lângă mine. Mereu mă simțeam foarte prost vizavi de asta.

Aveam o mulţime de lucruri de care să se ia, deşi în mod normal nu trebuie să ai nici măcar un motiv pentru care tu să jignești și să umilești un om în acel hal.

Citeşte şi: A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Valentin Căldăraş, abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă – LIFE.ro

Ai pomenit de mama ta. Când a plecat de lângă voi şi de ce?

Mama a plecat pentru că tata era un om abuziv. O abuza atât fizic, cât și psihic. Fiind tânără, speriată de el, de funcţia lui – lucra în M.A.I. – nu a mai putut să rămână acolo şi a plecat în străinătate. Ea nu avea pe nimeni şi nimic, doar multă frică. Timp de 7 ani noi nu am putut să o vedem absolut deloc. Pe de o parte îi era ei foarte frică să vină, pe de altă parte ne-au interzis toţi din familia tatălui orice legătură cu ea. Mai mult, ne-au şi manipulat.

În ce sens?

Ne spuneau să nu cumva să stăm de vorbă cu ea, că practică o meserie destul de urâtă. O denigrau. Uneori ajungeam să credem că era mai bine să fie moartă decât să fie mama noastră, pentru că asta era ce ne transmiteau ei despre ea. Ne influenţau negativ orice idee despre ea.

Ramona, când a plecat mama ta?

A avut mai multe plecări. A plecat în străinătate când eram mai mică, după aia a plecat de tot. Ultima dată când am văzut-o eram în clasa în clasa a 2-a şi am mai văzut-o abia la 15 ani, în 2021, când am plecat de la tata.

Cum a fost viaţa ta şi a surorii tale în tot acest timp?

Tata era oricum un om foarte violent, dar a început să devină din ce în ce mai violent după ce a ieșit la pensie. Lucrul ăsta l-a făcut să stea acasă mai mult și asta a însemnat să suportăm mult mai frecvent abuzul fizic și psihic. Nu mai găseam nicio înțelegere cu el.

Asta se întâmpla și cu tine și cu sora ta?

Da. Zilnic el ţipa la noi şi ne lovea, din diverse motive.

Ce vă spunea când era aşa?

De obicei ne dădea o sumedenie de lucruri de făcut, treburi casnice. Eu şi sora mea făceam tot ce era de făcut în casă şi în curte, pentru că nu avea pe nimeni care să se ocupe de gospodăria lui și noi eram persoanele care mereu trebuiau să se ocupe de casă, de animale când el era plecat. Când venea acasă trebuia să găsească toate lucrurile exact așa cum voia el. Dacă nu, suportam consecințele. Uneori nu puteam să le ducem la sfârșit pentru că eram micuțe, nu puteam să cărăm atâtea găleți cu apă la animale, cum căra el, oboseam. Sau se mai întâmpla să mai uităm câte un lucru și pentru el faptul că nu puteam să ducem sarcinile astea la sfârșit erau toate motive de bătaie, de scandal.

Nu era nimeni care să vă ia apărarea? Bunicii, poate?

Lor li se părea complet normal ca el să se comporte așa cu noi. Spuneau mereu că pe vremea lor aveau mai multe animale şi treburi de făcut şi se descurcau. Da, dar pe vremea bunicii mele nu se făcea atâta școală. Noi încercam să facem toate astea în paralel cu studiile şi noi n-am fost niciodată rele la învățătură.

Ramona Şteţco: „El, încă o dată, s-a folosit de mine şi de faptul că, în condiţiile astea, eu totuşi încă îl iubesc pentru că a fost o parte importantă din crearea mea. Dar moral vorbind eu nu am cum să îl apreciez, deloc”

Ce te-a făcut să spui gata? Pentru că tu ai fost cea care a decis să pună capăt abuzurilor, nu?

Da, eu am pus lucrurile în mişcare. Vorbeam cu un băiat, pe ascuns de tata, evident, şi băiatul respectiv îmi tot spunea că ar trebui să îi acord o şansă mamei, să încerc să vorbesc cu ea, să văd cum e, cine este, să o cunosc. Mi-am dat seama că are dreptate şi aşa am început să vorbim. Prima dată când am sunat-o nu am vorbit nimic. Am început să plângem amândouă şi o jumătate de oră doar asta am făcut, am plâns împreună. A fost un moment foarte emoționat pentru noi.

Apoi am început, încet-încet, să mai vorbim la telefon. Ea insista, bănuia că tata era violent cu noi, dar nu știa cât de rea era situaţia, cu adevărat. La un moment dat am văzut-o pe sora mea că suferea foarte tare, se tăia chiar şi atunci am zis că toate astea trebuie să se oprească. Am sunat-o pe mama şi i-am spus că are o săptămână la dispoziţie să ne ia de acolo sau nu ne va mai vedea niciodată, pentru că noi ne sinucidem. Nu ştiu nici acum cum a făcut, a întors lumea cu susul în jos, a vorbit cu avocaţi, a făcut tot ce avea ea de făcut şi ne-a luat din Maramureş şi ne-a dus la Suceava, unde stătea ea.

Ea se întorsese în țară între timp.

Da, venise din străinătate și după 7 ani în care nu am ştiut nimic de ea am decis să avem încredere într-o străină, cum ar veni.

Cum a fost momentul în care v-ați regăsit?

Nu pot descrie cu adevărat ce am simțit atunci. A fost ceva aparte, foarte emoţionant. Aveam un gol în stomac, fluturi, un sentiment frumos, o regăsire. Deşi n-am copilărit cu ea, simţeam sentimentul acela de mamă, ştiam că e ea.

Sora ta ce-a spus când ai anunţat-o că ai vorbit cu mama ta şi i-ai cerut să vină să vă ia?

A fost extrem de bucuroasă, abia aştepta să plecăm. Întreba dacă nu poate veni mai repede de atât.

Și tatăl tău?

Nu i-am spus nimic, clar. Abia după ce ne-a luat l-a sunat mama şi i-a spus că fetele, adică noi, sunt la ea, în siguranţă, că a mers la Protecţia Copilului şi că a făcut toate demersurile legale ca să ne ia de la el.

Şi a acceptat situaţia?

Nici gând! A început să ne ameninţe cu moartea, a venit la Suceava după noi, a început să ne caute, dădea băutură oamenilor din satul bunicii mele ca să afle informaţii despre noi. Atunci am reuşit să obţinem un ordin de protecţie pe 6 luni. A fost singura variantă ca să-l putem ține la distanță.

Am stat cam 3 sau 4 săptămâni într-un centru pentru victimele violenţei domestice, din acela cu adresa ascunsă. Şi în prezent o ţinem tot din proces în proces.

Încă nu s-au liniştit lucrurile?

Nu, pentru că el încă încearcă să obţină custodia mea, că sora mea e deja majoră. Toate lucrurile astea m-au făcut să mă apuc iar de scris. Cred că e important să explic mult mai în detaliu cum decurg astfel de certuri într-o familie, cum arată momentele astea de violenţă, cum mă simţeam ori de câte ori mă lovea tata. Lumea trebuie să înţeleagă, să simtă tot ceea ce aduce un astfel de comportament în viaţa cuiva, mai ales în viaţa unui copil.

Eu, în naivitatea mea, am crezut totuşi că el se schimbă, dar m-am înșelat. Am avut recent un proces și tot ceea ce a făcut a fost doar să ne mintă frumos, să joace un rol frumos, ca să îşi prezinte el o imagine bună.

Un proces intentat de cine și pentru ce?

Au fost multe până acum: am avut ordinul de protecţie, procesul pentru tutelă, căci el a avut tutelă exclusivă, pentru schimbarea domiciliului. Cel mai recent a fost cel pentru tutela exclusivă, câştigată de mama, la care el a făcut recurs. Eu tot speram că el o să înţeleagă şi o să se schimbe, dar în instanţă şi-a arătat din nou adevărata faţă.

În ce sens?

Eu l-am urât foarte mult, foarte, foarte, foarte mult și-i doream răul. Şi atunci am încercat cu toată inima, cu tot sufletul să-l iert și să zic: uite, bun, rău, cum e, trebuie să uităm şi să mergem mai departe. Însă el mă vede în continuare ca pe un obiect, nu-i pare rău pentru ceea ce a făcut, ba chiar consideră că e corect. Asta încă mă doare și mă lovește în continuare.

Aveam o speranță că el se schimbă și că vede lucrurile astea diferit, pentru că înainte de procesul pentru custodie lucrurile păreau că intră în normalitate.

Cum aşa?

Eu stau de 2 ani și jumătate la Suceava. El având tutela exclusivă singura variantă prin care noi puteam să plecăm de acolo era să fugim, mai ales că era atât de violent. Nu o suporta pe mama, mai avea și cunoștințe la poliție. Și după ce am sunat-o, mama a pregătit toate hârtiile pentru instanţă, avocaţi, tot ce avea nevoie şi ne-a luat de acolo. Apoi, vreme de 2 ani, noi nu am vorbit cu tata absolut deloc. Tot eu am avut iniţiativa, în ciuda răului pe care mi l-a făcut şi a tuturor momentelor în care a spus că nu-i pasă de mine, că regretă că mă are și că mă dă la casa de copii. Nu mai spun de câte ori m-a ameninţat că mă omoară.

Cu toate astea, pentru psihicul meu, am zis să-i dau o șansă, să văd ce poate, îmi doream – aveam o mică speranţă că poate totuşi o să fie bine. Şi chiar a fost totul roz, cam o lună şi jumătate. Iar în ziua în care a început procesul a venit acolo şi a susţinut că el nu ne-a făcut rău niciodată, că totul se vede în conversaţiile noastre din ultima perioadă. Nu demonstrau nimic. Din fericire nici nu l-a crezut nimeni, dar el, încă o dată, s-a folosit de mine şi de faptul că, în condiţiile astea, eu totuşi încă îl iubesc pentru că a fost o parte importantă din crearea mea. Dar moral vorbind eu nu am cum să îl apreciez, deloc.

Cum e acum sufletul tău?

Viaţa mea a fost mereu ca un carusel, în care am trecut de la haos la momente frumoase. Din păcate şi în prezent tot într-un haos emoţional sunt, pentru că încă există problema cu procesele, mai sunt şi altele apărute între timp.

Cum este să stai cu mama ta după atâția ani?

Asta este foarte frumos. Simțim că trebuie să recuperăm fiecare clipă pierdută. Pentru ea e greu, pentru că încă se simte vinovată că nu a încercat mai mult atunci când a trebuit, dar noi am iertat-o pentru treaba asta. Pentru noi nu mai contează. Contează că a fost acolo când am cerut cel mai mare ajutor: „Vii să ne iei, dacă nu, nu mai putem trăi.”

Ea ne susține. Ea mereu spune că o să fie alături de noi și chiar este alături de noi. Mereu vorbim deschis, avem o relație deschisă, ținem una la alta. Râdem, glumim, vorbim orice. Zici că e sora noastră.

Îţi recomandăm şi: Geanina Petre, femeia de etnie romă care lucrează în televiziune și scrie a doua carte despre Ferentari. Și povestea cartierului în care a văzut bătăi cu macete, violență, abuzuri verbale și mame care puneau droguri în gențile copilelor sale – LIFE.ro

Ai spus mai devreme că au apărut alte probleme, pe lângă cele cu procesul. Vrei să vorbim despre ele?

Nici nu ştiu cum să spun, parcă mă urmăreşte ghinionul la capitolul ăsta. După ce am avut o perioadă frumoasă la liceul la care m-am mutat odată cu plecarea mea din Maramureş, acum iar am parte de tot felul de acţiuni de bullying. După ce am lansat cartea şi am început să merg la interviuri au început unii colegi să facă tot felul de glume pe subiectul ăsta. Îmi dau seama că pe mine mă deranjează foarte tare pentru că e vorba de o traumă care nu s-a vindecat încă total, dar e foarte greu de suportat.

Şi cum te descurci?

Diferenţa dintre când eram micuţă şi acum este că atunci nu aveam puterea asta de conștentizare, nu puteam să mă pun în pielea persoanei respective. Atunci nu mă gândeam la ce e în capul celor care mă jignesc, la ce se întâmplă cu ei. Acum ştiu că e ceva acolo, la ei, că nimeni nu vine din senin să râdă de tine sau să te umilească.

Îmi povesteai că te-ai apucat din nou de scris, că vrei să publici şi o a doua carte. Ce îţi place cel mai mult să faci?

Îmi plac foarte multe lucruri. Scrisul e o pasiune pentru mine, dar îmi place mult şi să mă plimb, să explorez, să construiesc lucruri. În ultima vreme îmi ocup mult timp cu motocicleta, cât mai ţine sezonul. Îmi place să citesc, să învăţ despre cât mai multe lucruri, să învăţ să fac singură cam orice, de la make-up şi unghii la gătit.

Pare că vrei să poţi să îţi conduci singură viaţa.

Da, îmi place să fiu multifuncțională. 😊

Ai spus că prin ceea ce scrii vrei să transmiţi nişte mesaje, adolescenţilor şi părinţilor. Ce ai vrea să le spui părinţilor, în general?

Aș vrea ca părinții să fie atenți, printre altele, la colectivul unui copil. E foarte important și te formează în viață lucrul ăsta. Când tu, copil, mergi în clasă și zilnic cineva râde de tine, zilnic tu dai un răspuns la o oră și cineva e acolo să râdă de tine, nu-i bine. Copilul acela ajunge acasă, nu mai vrea să mănânce, se simte stresat, vorbește urât, simte nevoia să râdă de părinți, iar părintele nu știe de ce. Părinții ar trebui să aibă mai multă grijă la partea asta, la cum îi e copilului într-un colectiv, la școală, să se intereseze, să-l înțeleagă pentru că nu pentru fiecare copil e ceva banal.

Pentru copil nu sunt atât de importante nevoile financiare pe cât sunt cele psihice. Copilul are nevoie să iasă cu părinții la o plimbare prin parc, să simtă o apropiere. Eu lucrul ăsta nu l-am primit niciodată de la tata. Am tânjit după el, dar n-am avut curajul să-i spun asta. Am stat 15 ani cu el în casă și eu nu îl cunosc. E ciudat să nu-ți cunoști propriul părinte. Cu mama stau de 2 ani în casă și deja simt că o cunosc de o viață. Știu totul despre ea și ea, totul despre mine. Părinții ar trebui să lege o relație de prietenie cu copilul, să fie mai multă înțelegere între ei și comunicare.

Citeşte şi: Ioana Burtea: „Abuzul cel mai insidios și manipulator te debusolează, fiindcă părinții sunt prima legătură pe care o stabilești cu lumea, sunt reperul tău de încredere” – LIFE.ro