Actorul Sorin Miron și curajul de a rămâne fidel propriei voci: „Fără muncă și perseverență nu ai cum să fii pregătit pentru marile întâlniri”

De peste un deceniu, Sorin Miron construiește o carieră solidă, discretă și coerentă, bazată pe muncă, perseverență și alegeri asumate. Actor prezent constant pe scenele bucureștene, cu roluri importante la Teatrul Metropolis și Teatrul de Comedie, Sorin Miron vorbește cu o luciditate rar întâlnită despre evoluția sa artistică, despre riscuri, despre importanța încrederii în procesul de creație și despre lecțiile învățate dintr-o meserie care te obligă să fii permanent „descoperit” emoțional.

Actorul ne povestește despre plecarea din provincie spre București, fără planuri sigure, dar cu mult curaj. Și explică de ce criteriul principal atunci când acceptă un rol nu este personajul, ci oamenii alături de care urmează să lucreze. Sorin Miron ne vorbește deschis despre provocările rolului Charlie din „Balena”, despre munca fizică și emoțională din spatele personajului, dar și despre nașterea spectacolului „California Suite”, un proiect care vine din nevoie, solidaritate și dorința de a face teatru într-un context lipsit de certitudini.

Dincolo de scenă, Sorin Miron ne povestește cu onestitate despre familie, despre echilibrul fragil dintre viața de artist și cea de tată și soț, despre noroc și întâlniri decisive, dar și despre nevoia de a păstra un anumit mister între artist și public. Vă invităm la un dialog sincer despre meserie, vulnerabilitate, responsabilitate și curajul de a rămâne fidel propriei voci.

Sorin Miron, cum ai descrie, în câteva cuvinte, evoluția ta de la începuturile artistice și până la momentul actual? Cât de mult te-ai schimbat ca om și ca actor actor de care ai pornit pe acest drum?

Evoluția mea, din punct de vedere artistic, s-a petrecut de la sine. Am avut șansa să joc  constant de când am terminat facultatea. Acest lucru mi-a dat ocazia să capăt, în timp,  încredere și relaxare în procesul de căutare a unui rol, care adesea e plin de necunoscute. Ca om nu cred că m-am schimbat. Sper că nu m-am schimbat. Poate că sunt doar mai puțin naiv decât eram când am început acest drum. 

Ce ai învăţat, mai ales legat de „încredere şi neîncredere”, din experienţa acumulată până acum — pentru că, aşa cum ai spus mai spus și în alte interviuri, teatrul ţi-a dat aceste lecţii.

Sunt tot mai sigur că singura cale în a reuși să faci un spectacol viu, este să lucrezi într-un mediu guvernat de încredere. Încredere în regizorul cu care lucrezi, încredere în colegii actori și chiar în personalul tehnic. Trebuie să simți că ai parte de încrederea regizorului în căutările tale, așa cum trebuie să îi acorzi încredere lui, care te ghidează din afara scenei. Apoi trebuie să simți că poți să ai încredere în colegii actori și să nu te simți judecat în timpul procesului de lucru. Asta se aplică, fără doar și poate, în orice domeniu, dar în repetițiile în care se construiește un spectacol ești foarte „descoperit” din punct de vedere emoțional. Și trebuie să fii „descoperit” ca să poți căuta cu adevărat.

Te-ai mutat din provincie (Baia Mare sau Aiud) la Bucureşti. Ce sacrificii ai făcut şi ce ai câştigat făcând acest pas?

Nu pot să spun că am făcut nici un sacrificiu alegând să plec din Baia Mare la București. Aș putea să spun că am riscat puțin, plecând dintr-un teatru în care eram angajați (Ariana și cu mine) într-un oraș care, teoretic, îți oferă multe posibilități, dar fără să avem un plan anume. La nivel personal am câștigat faptul că am mai trecut un test al relației noastre, fiind nevoiți să ne fim alături unul altuia, în acele momente în care nu aveam chiar nimic. Doar pe noi înșine și puțină nebunie.

Sorin Miron despre mutarea de la Baia Mare la București: „La nivel personal am câștigat faptul că am mai trecut un test al relației noastre, fiind nevoiți să ne fim alături unul altuia, în acele momente în care nu aveam chiar nimic. Doar pe noi înșine și puțină nebunie”

Cum îţi alegi proiectele: ce criterii sunt cele mai importante pentru tine atunci când spui „da” unui spectacol sau rol?

În primul rând regizorul și colectivul de actori alături de care urmează să lucrez. Apoi textul, poate chiar locul în care urmează să facem respectivul spectacol și mai apoi rolul. Nu întâmplător am lăsat rolul la finalul listei. Cred că e periculos să așezi rolul la începutul listei de priorități pentru că dorința de a juca un anumit rol sau un anumit text te poate face să accepți să joci în contexte care simți că sunt nefavorabile. Dar te minți spunându-ți că o să faci tu cumva să fie bine și crezi că simpla dorință de a juca un anumit rol va fi suficient pentru a influența întreaga situație. Și nu este așa. 

În prezent joci în două spectacole la Teatrul Metropolis: „Balena” şi „California Suite”. Ce te atrage la fiecare — şi ce ți-a fost provocare ca actor în aceste producţii?

În ceea ce privește rolul Charlie, din Balena, răspunsul e prea complex pentru cât spațiu avem în acest interviu. La momentul la care Andrei Huțuleac (regizorul spectacolului) mi-a oferit acest rol eu nu mai jucasem nimic de această factură. E și greu să găsești roluri similare și dacă e să privești numai prin prisma particularităților extrem de speciale ale omului care este Charlie. Provocarea pe care am simțit-o, combinată și cu o stranie senzație că știu unde să caut în mine resorturile pentru a face acest rol, m-au făcut să mă arunc cu ochii închiși în proiect. M-a atras de la început complexitatea relațiilor dintre personaje și mi s-a părut interesant de explorat blândețea cu care reușește personajul meu să răspundă adversităților din jurul său. 

California Suite este un spectacol care are un loc aparte în inimile noastre, pentru că s-a născut pur și simplu din dorința de a face teatru a celor 6 oameni implicați în proiect și care aveau nevoie de un „restart” în condițiile lipsite de perspectivă postpandemice. Andrei Huțuleac (la primul proiect în calitate de regizor de teatru), Ariana Miron-Presan (la primul proiect în calitate de scenograf de teatru), Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Dan Rădulescu și cu mine am hotărât să facem acest spectacol, inițial finanțat din banii noștri, adică aproape din nimic. Ulterior am obținut și o sponsorizare care ne-a ajutat să finalizăm proiectul. 

În „Balena”, rolul lui Charlie este unul intens, care vorbește despre izolare, boală, împăcare cu trecutul. Cum te-ai pregătit pentru un rol atât de fragil și emoțional?

Pregătirea pentru Charlie nu a fost neapărat diferită față de pregătirea pentru alte roluri. Doar încărcătura emoțională și tipul de căutare a fost mai intens decât în alte cazuri. Ca actor ai părerea ta despre cum „se citește” un text, părere care se întâlnește cu cea a regizorului despre semnificațiile conținute de același text. Și din această întâlnire ia naștere, ușor-ușor, drumul pe care merge personajul tău. La aceste căutări care țin de partea emoțională a personajului, alături de relațiile cu celelalte personaje și de felul în care sunt abordate anumite situații, intervine și căutarea în zona manifestării fizice a personajului. Și în acest caz, felul în care respiră și se deplasează Charlie, este la fel de important ca și restul însușirilor lui. Veridicitatea personajului se bazează și pe felul foarte concret în care se mișcă și respiră un om care poartă boala lui Charlie. Așa că am căutat să văd cum ar respira și cum s-ar deplasa o persoană supraponderală care suferă de toate afecțiunile de care suferă Charlie. Aceste forme de expresie fizică mi-au influențat și felul în care vorbește personajul și m-au ajutat să realizez o parte din limitele între care se poate desfășura el.  

În „California Suite”, dramaturgia combină umorul cu ironia și cu dramele intime ale cuplurilor. Cum rezonezi tu cu temele aduse de text — relație, compromis, comunicare — în viața personală sau profesională?

Soluția multor probleme pe care le avem cu toții este comunicarea. Cred că atât de multe lucruri s-ar rezolva și multe conflicte ar putea să fie aplanate, sau evitate, dacă am știi să comunicăm mai bine unii cu alții. 

Cum ți se pare – după ce ai avut experiențe în provincie și în Bucureşti – publicul de teatru din Bucureşti? Simți că te simți „acasă” aici?

Publicul de teatru din București nu este mai diferit decât alte publicuri. Doar că este mai „expus” la diferite forme de teatru decât publicul unui oraș care are poate numai unul sau două teatre. Această expunere la o cantitate mai mare și teoretic mai diversă de teatru, ar trebui să facă publicul bucureștean mai exigent. Dar nu cred că se întâmplă neapărat asta.  Mă simt „acasă” de câte ori joc ceva care să îmi placă foarte mult. Și asta nu ține neapărat de public. Dar sigur că atunci când joci mult timp într-un oraș începi să ai un public al „tău” sau al teatrului în care joci mai mult. Poate și acest aspect te poate face să te simți mai „acasă” decât altundeva. Deci, din acest punct de vedere, mă simt foarte tare acasă în București, unde joc constant din 2010.

În cariera ta ai mai spus că ai avut şansă. Crezi că există un element de noroc în actorie? Și dacă da — ce rol joacă munca, perseverența sau contextul în succesul unui actor?

Cu siguranță există un element care ține de noroc în cariera unui actor. Șansa întâlnirilor   importante în această meserie este aproape totul. Dar fără muncă și perseverență nu ai cum să fii pregătit pentru marile întâlniri. Degeaba te întâlnești cu oameni care ar putea să îți schimbe viața din punct de vedere artistic, dacă nu ești pregătit din toate punctele de vedere pentru întâlnirea respectivă. 

Sorin Miron: „Nu știu dacă lucrurile consumate mai pot fi compensate, dar ne rămâne încercarea de a face mai bine în viitor”

Cum reușești să îmbini viața de artist (teatru, repetiții, spectacole) cu viața personală și cu rolurile de soț și de tată?

Reușesc să le îmbin, în primul și în primul rând, pentru că am o familie pe care mă întreb de multe ori dacă o merit. Sunt multe momente pe care cred că le-am ratat ca tată în favoarea teatrului și pe care sper să le compensez cumva. Nu știu dacă lucrurile consumate mai pot fi compensate, dar ne rămâne încercarea de a face mai bine în viitor. 

Cum e viața alături de soția ta, Ariana Miron‑Presan? Și cât de mult vă ajută în viața profesională colaborarea voastră atât de specială?

Pe ea nu știu dacă o ajută în vreun fel colaborarea noastră, dar pe mine știu sigur că mă ajută. Eu am în ea cel mai mare critic dar și cel mai mare suporter. Și asta înseamnă totul, într-o meserie ca a mea, în care ești atât de vulnerabil și riști să te lași foarte ușor influențat de părerile sau agendele mai mult sau mai puțin ascunse ale colaboratorilor tăi. Echilibrul pe care îl găsesc acasă este cu adevărat busola după care mă ghidez. Îmi dau seama că poate să sune a clișeu, dar mă consider extrem de noroc să pot trăi acest clișeu. 

Citește și: Un accident i-a schimbat viața. Victoria Răileanu: „Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar”

Anton îți calcă pe urme, își dorește să intre în lumea teatrului? Și ce reacții are când te vede pe scenă?

Pare că nu vrea să facă teatru mai departe. Dar nu se știe niciodată. Eu, spre exemplu, m-am hotărât să dau la teatru numai la finalul clasei aXI-a. Oricum, dacă o să mai vrea să dea la teatru după toate „scenetele” la care asistă acasă când mă întorc eu nemulțumit de la repetiții, înseamnă că își va dori cu adevărat să facă asta. Unii dintre cei care dau la teatru nu știu aproape nimic din culisele acestei lumi, el însă, află cu vârf și îndesat. 

Dacă ar fi să te întorci în timp — la tine ca tânăr absolvent care visa la teatru — ce sfat ți-ai da, bazat pe ce ai învățat până acum?

Să am curajul de a mă exprima cum simt eu, mai devreme decât am făcut-o. 

Sorin Miron, unde și în ce te putem vedea acum? Ce proiecte ai? Și ce ne pregătești pentru perioada viitoare?

Acum joc în Balena (Teatrul Metropolis), Rinocerii (Teatrul de Comedie), Interesul general (Teatrul dramaturgilor români), O noapte furtunoasă (Teatrul de Comedie), Visul unei nopți de vară (Teatrul de Comedie), California Suite (Teatrul Metropolis), Picasso VS Einstein (Teatrul de Comedie), Marele Gatsby (la Palatul Bragadiru, un proiect Vivid Theater) și la TV mă puteți vedea în serialul Ana,mi-ai fost scrisă în ADN. În 2026, la aceste spectacole se vor mai adăuga 3 – 4 proiecte noi de teatru, dacă planurile se împlinesc așa cum e prevăzut acum. Nu pot să dezvălui nici un titlu acum, dar cu siguranță voi anunța la momentul oportun. 

Și, la final, ce ți-ai dori să știe publicul despre tine — dincolo de roluri și de scenă — ca om, ca tată, ca soț, ca artist?

Prea multe nu cred că e bine să știe publicul despre artiștii pe care îi privesc pe scenă sau pe ecran. Cred că este sănătos să existe acel dram de mister care plutește atunci când privești un act artistic, de orice fel, și în care poți doar să îți imaginezi cine e omul din spatele personajului.

Citește și: Pamela Iobaji, actrița: „Mi s-a întâmplat de mai multe ori să spun sau să cred niște lucruri despre mine, apoi să privesc în spate și să simt că nu mă recunosc sau nu mă mai identific cu cine eram, cu cine credeam că sunt”