Emoții atât de puternice încât să simt tremurul mâinilor în timpul unui interviu nu am avut decât de două ori în experiența mea de jurnalist: în 2009, când am avut șansa să stau de vorbă cu actorul Victor Rebengiuc, și acum, când l-am cunoscut pe Adrian Bărar, fondatorul trupei rock Cargo și al formației de blues Adi Bărar Band (ABB). L-am văzut în concertul ce a deschis seria de live-uri din a treia zi a Festivalului de Jazz de la Sibiu (care s-a încheiat în urmă cu câteva zile) și, deși apariția impunătoare, de star rock îmbrăcat în blugi, tricou, vestă, pălărie și ochelari de soare m-a cam dezarmat, mi-am găsit curaj la finalul concertului să-l caut în culise. Am fost surprinsă să descopăr un om calm, cu voce blândă și un simț al umorului fin. A rezultat un interviu scurt cu omul care a pus bazele uneia dintre cele mai longevive trupe rock de la noi și al unui proiect muzical interesant pe care-l duce mai departe alături de basistul Kombell Cramba și toboșarul Cristi Rațiu. Cu Cargo (pe care l-a fondat în 1985) a scos mai mult de 10 albume iar cu Adi Bărar Band (care există din 2009), albumul „Hold On!”, ce adună reinterpretări ale unor peise de ZZ Top, J.J. Cale, Fleetwod Mac, Willie Dixon, The Doors. Piese de pe acest album au fost cântate de trupă și la Festivalul de Jazz de la Sibiu, unde au avut un impact impresionant asupra publicului.
Cum vi se pare festivalul de-acum în comparație cu cel din anii trecuți?
Nu sunt persoana cea mai potrivită să răspund la întrebarea asta pentru simplul fapt că nu prea am fost la festivaluri de jazz. După cum știți, eu cânt rock și blues (am fondat trupa ABB din pasiune și cânt alături de băieții din trupă la festivaluri de gen), însă pot spune că mi-a plăcut enorm atmosfera de la concertul de azi, am fost plăcut surprins să văd că toate scaunele au fost ocupate și lumea a aplaudat. Sigur,muzica noastră nu se potrivește în totalitate cu un festival de jazz, pentru că ceea ce cântă band-ul este o fuziune light de blues cu jazz, dar m-am bucurat foarte tare să văd reacțiile oamenilor.
De când pasiunea pentru blues?
Eu am făcut chitară clasică pe la vârsta de 9 ani și nu mi-a plăcut deloc pentru că stăteam ore în șir să studiez în timp ce prietenii mei jucau fotbal. Eu îmi imaginam la vremea aceea total altceva despre chitară decât ceea ce-mi spunea profesorul și așa am ajuns să explorez muzica clasică, chitara spaniolă, folk-ul, doar că nu m-am regăsit în nici unul din aceste zone. Și, tot ascultând blues, am fost stârnit să încerc și să aprofundez cât puteam eu la vârsta aceea și așa am ajuns la prima mea dragoste: blues-ul. Mă bucur pentru asta pentru că muzica mare rock, care influențează toată planeta, provine din blues. Și nu doar rockul, ci și jazzul își are rădăcinile în această muzică ce pare, poate, un pic primitivă dar care a fost îmbogățită enorm, de-a lungul timpului, cu noi elemente, orchestrații, interpretări.
Ce vă place în blues-ul de acum?
Nu aș putea să spun strict niște nume deși îi apreciez și eu pe cei pe care-i apreciază, cred, toți care iubesc blues-ul, cum ar fi, spre exemplu, Joe Bonamassa (n.r. bluesman și rocker american care a cântat, pe când avea 12 ani, alături de B.B.King) și mulți alții care au avut șansa de a crește în preajma unor oameni mari. Ei au preluat spiritul acela special al blues-ului cântându-l poate mai bine decât coloșii genului pentru simplul fapt că îmbină ceea ce au moștenit cu interpretarea lor virtuoasă.
Contează unde te naști ca să cânți blues?
Eu cred că da. Blues-ul este ca o muzică populară. Dacă ai vedea aici, la festival (și spun asta fără a fi rasist), un negru cântând la taragot (n.r. instrument de suflat din lemn) nu ți s-ar părea puțin ciudat? Totuși, muzica de blues a influențat toate zonele pământului și atunci nu mai este chiar atât de inadecvat ca un alb să cânte muzica negrilor.
Există blues românesc?
După părerea mea, nu. Sigur, sunt trupe care cântă blues, așa cum cântăm și noi. Am încercat să ne reorchestrăm într-o manieră care să ne înlesnească genul acesta de interpretare. Eu nu sunt un solist vocal cu o întindere vocală deosebită, spre exemplu, așa încât mi-am propus de la bun început să reinterpretez într-un stil care mi se potrivește. Și la fel ca noi, mai sunt și alții care încearcă și chiar reușesc să cânte blues-ul altora.
A existat vreo piesă de pe „Hold On!”care v-a dat bătăi de cap?
Nu, deloc. Eu, inițial am vrut să reorchestrez niște piese de J.J. Cale (n.r. figură reprezentativă a rockului din anii 1970), care-mi place enorm și care a influențat mulți muzicieni, începând cu Eric Clapton și până la Mark Knopfler. Dar pe lista preferințelor mele se aflau și alți artiști așa că am ajuns să adun mai multe piese și să le reinterpretez pentru album.
Mai are Adi Bărar emoții atunci când urcă pe scenă?
Dacă nu ai deloc emoții, atunci mai bine stai acasă. Pentru că numai prin emoții poți transmite ceva din muzica ta sau din muzica pe care încerci să o interpretezi. Spre bucuria mea, dispun atât de varianta în care pot interpreta cântece compuse de mine dar și de cea în care pot reinterpreta piesele altora.
Ce pregătiți nou împreună cu ABB?
Nu avem deocamdată nimic în lucru. Vrem să prezentăm în continuare ceea ce am făcut până acum și să ne ocupăm de concertele care sunt programate până la sfârșitul anului. Din păcate, nu am destul timp ca să mă ocup de band așa cum mi-aș dori. Cu Cargo avem foarte mult de lucru așa încât nu-mi rămâne decât ca în momentele de pauză să lucrez și cu ABB.
Înțeleg că sunteți și producător….
Da, însă produc muzică doar pentru mine, adică pentru trupele cu care lucrez. Am un studio destul de performant în care mă ocup deocamdată doar de muzica mea, că de a altora nu am timp (râde).
Ce reprezintă tatuajele de pe mâini?
Toate simbolizează ceea ce mă reprezintă pe mine cel mai mult: fiica mea, blues-ul, rock-ul, cele două chitare ale mele care au fost fotografiate, stilizate și apoi transpuse în tatuaj. Cam tot ce am tatuat pe piele înseamnă ceva pentru mine.
Cum se imaginează Adi Bărar la 80 de ani?
Dacă o să ajung la vârsta aia și dacă o să mă mai țină genunchii, o să fiu tot pe scenă.