Adi Bulboacă, artist fotograf: „Dincolo de cauzele evidente ale halucinațiilor, extenuarea, deshidratarea, chiar frica, la Arctic Ultra, monotonia și lipsa detaliilor din peisajul arctic îți fac creierul să vadă blocuri sau bicicliști care, de fapt, nu există”

Adi Bulboacă este artistul care vede lumea prin fotografii. În urmă cu doi ani a decis să ajungă, într-o echipă de producție, la Cercul polar de nord, în cursa Arctic Ultra 6633, o piatră de încercare pentru oameni din întreaga lume, veniți acolo pentru a-și testa și depăși limitele.

Anul acesta, Adi Bulboacă a decis să intre și el în cursă și să iasă din siguranța unei călătorii artistice, în timpul căreia oricând poți alege să te retragi sau să încerci căldura unui interior, și să intri în competiție.

De ce îți asumi și îți dorești această experiență la Cercul Polar?

Adi Bulboacă: Am avut ocazia să merg de două ori să documentez cursa, împreună cu Sorin Florea, un foarte bun prieten și regizor videograf. Ne-am hotărât să facem un documentar despre modul în care în cursa asta, la Arctic Ultra 6633, cei mai mulți dintre participanți, mai devreme sau mai târziu, experimentează halucinații. Asta ni s-a părut o temă originală, fascinantă – eu am niște curiozități vis-a-vis de percepție, despre cum percepe fiecare dintre noi realitatea. Asta ne-a dus acolo, în nordul Canadei. Și, odată ce am ajuns acolo și am început să cunosc mai mulți participanți – în afară de Vlad Pop, voluntar permanent în Magic Camp, care aleargă pentru copiii cu afecțiuni oncologice – am rămas foarte impresionat de fiecare dintre ei, dincolo de poveștile personale. Am rămas impresionat de numitorul comun care era disciplina, consecvența în antrenamente, în toată conduita vieții. Astea erau lucruri care mie îmi erau complet străine. Dincolo de o disciplină profesională – nu am obiceiul să depășesc deadline-uri, dar la nivel personal tot ce însemna somn, mâncare și antrenament nu mai zic, era haos. Ăsta e motivul pentru care i-am întrebat pe organizatori: credeți că dacă mă duc mâine acasă și încep să mă antrenez aș putea fi în stare ca peste 5 ani să mă întorc aici? Eu nemaifăcând sport de la 12 ani, când am făcut câteva luni de scrimă și m-am lăsat din cauza unei apendicite. Ei au zis: dacă începi să te antrenezi mâine, poți veni la anul. Dar eu am zis că un an e absolut imposibil. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani. Dar anul următor nu s-a ținut competiția din cauza pandemiei, pentru că s-au închis granițele Canadei. Ne-am întors la Arctic anul trecut, când eram setat să termin de filmat, dar mi-am promis că, din moment ce sunt acolo, mă voi testa la fața locului, să merg kilometri și ore întregi prin frig, să merg noaptea cu frontala pe cap și să văd cum mă raportez la frică sau dacă ea apare. Când am bifat toate lucrurile astea, m-am înscris pentru cursa de anul ăsta. Deci, de fapt, un an mi-am oferit pentru antrenament.

Ce ai aflat despre tine în experiențele de până acum?

Adi Bulboacă: A fost descoperirea neașteptată a faptului că pot fi disciplinat. Am avut ocazia într-o zi, la prima ediție, pe malul Oceanului Arctic, la finish-ul cursei, să prind minus 57 de grade. Se simt la fel ca minus 33 fizic, dar la modul practic e cu mult mai periculos. Doar câteva minute de expunere a pielii sunt dureroase ulterior, adică se răcește tot corpul, doare foarte tare când corpul începe din nou să circule.

Prin ochiul de artist se schimbă ceva anume?

Adi Bulboacă: Mi-a luat vreo două săptămâni să mă obișnuiesc cu faptul că umbrele pe dunele de zăpadă erau albastre, pentru că singurul care se reflecta în zăpadă era cerul. Mă tot uitam în setările aparatului și nu înțelegeam.

Ce ai învățat despre tine și cum te antrenezi?

Adi Bulboacă: Cele mai importante lucruri le-am învățat în primele săptămâni de antrenament, când salturile pe ceasul pe care îmi măsor evoluția erau foarte neașteptate pentru mine, care nu eram familiarizat cu sportul. Asta înseamnă că în câteva săptămâni alergam distanțe din ce în ce mai lungi, în timpi un pic mai scurți și cu efort considerabil mai mic. Și, într-o seară când alergam cum alergam în fiecare zi, mi-am zis: cât de tare e calculul ăsta și faptul că dacă bagi antrenament se văd rezultate. E atât de simplu! Și în secunda următoare am început să mă gândesc unde aș fi fost eu oare dacă aș fi investit atâta timp și atâta energie în fotografie. Apoi mi-am dat două palme: faci fotografii de 18 ani în fiecare zi, pui pasiune de fiecare dată și asta înseamnă că ai depus muncă, deci nu poate să nege nimeni asta. Și unde vreau să ajung: am scăpat așa, în 10 secunde, de complexul impostorului care m-a urmărit și ne urmărește pe cei mai mulți dintre colegii fotografi, artiști. Asta se întâmpla prin aprilie anul trecut și nu a revenit până acum. Frica asta ”oare ce cred alții despre mine”, ”oare sunt destul de bun în munca mea” – am muncit suficient cât să am rezultate.

Povesteai de limite, de halucinații… ce ai aflat?

Adi Bulboacă: Am auzit povești absolut fantastice, de la simpli cai în vârful copacilor și până la poduri care dispăreau. Înainte de finish, un sportiv cu o super-experiență de 25 de ani de ultra-maratoane, se uita la un râu și se întreba ”organizatorii sunt nebuni? Au pus finish-ul dincolo de râul ăsta peste care nu am cum să trec?”. Și timp de două minute s-a uitat în stânga și în dreapta, căuta un loc unde e apa mai mică, apoi a hotărât să facă un pas în gol bănuind că ceva e în neregulă mai degrabă la percepția realității lui și, într-adevăr, a călcat pe pod, nu în gol. Astea sunt niște povești ușurele.

De ce se întâmplă asta? Ție ți s-a întâmplat?

Adi Bulboacă: Mie nu mi s-a întâmplat până acum pentru că nu mi-am împins corpul în zonele alea extreme. Asta nu trebuie să o faci prima oară în timpul cursei, ci în timpul unui antrenament, pentru că recuperarea mă aștept să dureze luni de zile. Am preferat să mă antrenez luni întregi decât să mă recuperez. Nu mi s-a întâmplat nimic de felul ăsta, dar am citit foarte mult despre asta. În primul rând la Oliver Sax, pe care îl recomand oricând, oricui, dacă are o minimă curiozitate față de cum funcționează creierul. Aparent, dincolo de cauzele evidente ale apariției halucinațiilor – care pot fi extenuarea, deshidratarea, chiar și frica – în cazul cursei de la Arctic Ultra, monotonia și lipsa detaliilor din peisajul arctic îți fac creierul să-ți sugereze imagini ca să îți spună că e totul în regulă, și vezi blocuri și bicicliști care, de fapt, nu există. Ca să nu o iei razna, creierul îți trimite niște imagini cunoscute.

Care este diferența între experiența de artist acolo și cea de participant la cursă?

Adi Bulboacă: În timpul documentării, eu și Sorin locuiam într-o mașină. Din când în când, odată la câteva zile chiar, înnoptam într-o sală de sport alături de organizatori și alături de sportivii care până la punctul ăla abandonau. Ieșeam din mașină câte 20 de minute, jumătate de oră, o oră și jumătate, ieșeam când voiam, ieșeam de drag, de dragul de a fotografia, aveam marele lux de a ne încălzi odată intrați în mașină, nu căram nimic în spate – era lux. În timpul cursei, ce o să se întâmple este că, înainte de orice – și este elementul de care îmi e un pic frică – absolut tot ce îmi este necesar pentru 9 zile cât am la dispoziție să termin cursa, dacă o termin, trebuie cărat într-o sanie. Calculul meu este de vreo 35 de kilograme. Asta înseamnă toată mâncarea pentru 9 zile, haine de schimb, sacul de dormit, un primus pentru foc, termosuri cu apă caldă și ceaiuri, frontale de rezervă – toate lucrurile astea se adună și se fac 35 de kilograme de care nu te desparți. Și sania o car eu. Asta mi se pare cumva, la nivel fizic, partea foarte grea. Apoi – poate nu conștientizez cât de greu e – monotonia peisajului și zecile de ore în care nu te întâlnești cu nimeni altcineva. Și, de fapt, ăsta e motivul pentru care mi-am dorit experiența asta, vreau să fiu în locul ăla în care nu mai pot să fug de mine, în care dacă răsare un gând nu mai pot să evit să găsesc răspunsuri. O să fie timp suficient pentru asta. Zeci de ore la rând în care nu o să pot vorbi cu nimeni altcineva decât cu mine și nu o să mă deranjeze nimeni, niciun telefon, mail, claxon.

Nu e chiar nimeni? Nu sunt echipe de salvare, în caz că ți se întâmplă ceva?

Adi Bulboacă: Dacă se întâmplă ceva, fiecare dintre noi are tracker cu GPS prin care suntem monitorizați de organizatori. Acest dispozitiv are și un buton de panică, pe care îl putem apăsa și suntem recuperați de echipele de salvare. Filosofia cursei este că oricând, în ultima sută de ani, dacă te hotărai să ajungi din punctul A în punctul B, distanța fiind de 620 de kilometri, porneai la drum fără ajutorul nimănui.

Cum te aștepți să te construiască această experiență?

Adi Bulboacă: Am avut, de-a lungul timpului, curiozitatea să fotografiez 24 de ore non-stop. Să văd ce se întâmplă, în ce măsură obosesc, în ce măsură îmi pierd concentrarea, în ce măsură îmi vin idei noi. Am avut curiozitatea să petrec o lună întreagă în trenuri și în gări – eu le zic curiozități, dar sunt de fapt provocări să văd dacă pot face față, dacă vreodată voi avea nevoie, să știu în ce pot să mă bag și în ce nu. Greu de crezut că vreodată voi fi nevoit să merg 600 de kilometri la mai puțin de minus 30 de grade, dar dacă o să trebuiască, o să știu. Glumesc. Dar dacă peste 7 ani o să zică o publicație sau o organizație că vrea un fotograf în Antarctica eu o să fiu pregătit… sau o să știu că nu sunt pregătit. Cam așa funcționează mintea mea. M-am gândit mult la asta. Și uite, în ultimii ani cancerul a devenit mult mai frecvent. Mai degrabă mă aștept ca într-o zi să mi se întâmple decât să nu. Și ăsta e un fel de a-mi testa limitele, voința, puterea de a lupta. Astfel, dacă voi avea nevoie să lupt cu ceva care este sau despre care aș crede că este mai puternic decât mine, să știu în ce măsură pot să fac asta.

Care sunt riscurile pentru care ești pregătit și cum te pregătești pentru ele?

Adi Bulboacă: Am avantajul de a fi petrecut două ediții în preajma organizatorilor. Știu că, deși participanții cred că sunt ai nimănui, că sunt absolut singuri și nu știe nimeni de ei, eu știu că, de fapt, organizatorii sunt absolut fantastici. Nu te lasă să îți asumi niciun risc. Te observă și au cu ei niște medici specializați pe probleme de frig, de degerături. Acesta ar fi primul risc – degerăturile. Dar organizatorii și medicii sunt foarte atenți la primele semne de degerături. Și, în momentul în care sunt semne că ar putea apărea, fără comentarii și fără supărare, oamenii sunt scoși din cursă la decizia specialiștilor. Asta e ceva ce nu e negociabil. Lucrul ăsta mie îmi dă un mare confort. Un alt risc ar fi animalele sălbatice. La prima ediție pe care am documentat-o, m-am întâlnit cu un linx, deci știu că există. Dar, din nou, am un confort, vis-a-vis, pentru că, povestind cu localnicii – cei din niște sătuce care sunt din 200 în 200 de km și au cam 800 de locuitori – ei au spus că animalele periculoase, cum ar fi lupii, au fost atât de vânate în ultimii 15 ani, încât aleg să evite contactul cu omul. Deci riscuri cu repercusiuni în timp nu văd. O sperietură zdravănă, da. Și cumva, chiar și pentru o decepție sunt pregătit. Nu cred că fizic sunt în punctul în care pot să termin cursa asta. Undeva la 10% am speranța că voi ajunge pe picioare la finish, dar îmi e greu să cred asta.

Te temi de halucinații?

Adi Bulboacă: De halucinații mă tem în măsura în care, culegând atâtea de la ceilalți participanți, preiau total controlul. Adică sunt atât de reale încât un cal în vârful unui copac e complet verosimil. Asta înseamnă că și un leu în fața ta e la fel.  Așa că s-ar putea să mă întâlnesc cu un leu și să o iau înapoi doar pentru că înainte nu se poate merge.

Sunt oameni pregătiți să intervină acolo, dar ce poate merge prost? Există această posibilitate?

Adi Bulboacă: Pot merge 1.000 de lucruri prost. Am învățat 8 lucruri pe care să nu le fac pentru că le-au mers prost altora care au fost acolo în edițiile anterioare, dar mai sunt încă 992. De exemplu, un participant s-a gândit că dacă își pune un rucsac cu apă, cu furtun direct pe spate, căldura degajată de corp, prin mișcare, plus straturile de lână și puf de gâscă puse peste rucsac, or să țină rucsacul ăla cald cel puțin 24 de ore, până la un check point, când va umple din nou rucsacul cu apă fierbinte. De fapt, în câteva ore, rucsacul a înghețat direct pe piele din prima zi și a continuat câteva zile cu dureri cumplite de spate. Iritații de la fiecare pas de la atingerea pielii de haine, ca să nu vorbesc de bătături și lucruri absolut banale. O bătătură ceva mai serioasă e o cale scurtă spre degerături. Un lucru care poate să meargă prost este să ai ghinionul să traversezi o secțiune prin care bate vântul ca în povești, timp de ore, cât o traversezi tu, în timp ce alți participanți care au trecut pe acolo au fost ocoliți. Sunt foarte multe lucruri care pot merge prost. De exemplu, ți se pare în dimineața asta că e foarte frig și atunci iei două perechi de straturi de lână și mai pui și un pantalon de puf, și mai pui și ceva împotriva vântului și, de fapt, e prea mult. Pentru că și corpul tău emană căldură, transpiri, și ajungi la degerături. Trebuie calculat echilibrul dintre câte haine pui pe tine ca să-ți fie bine, confortabil, și cât de puține pui, ca nu cumva să transpiri.

Ce o să mănânci și cum o să bei apă pentru a te menține hidratat?

Adi Bulboacă: Apa este absolut singurul lucru pe care organizatorii ți-l oferă la fiecare check point. Acestea sunt la 70, 80, 90 km. La un moment dat, în ultima parte a cursei, (distanța n.r.) e de peste 100 km. Organizatorii îți oferă apă fierbinte pe care o pui în termosurile tale și o ai pentru următoarele 24 de ore, să zicem. Mâncarea o cărăm în sănii: am două sacoșe cu batoane energizante. Am testat tot anul să văd care batoane îmi plac, am învățat să citesc etichete, despre carbohidrați și proteine, am vorbit cu oameni care stăpânesc subiectul nutriției și am mai învățat lucruri de la ei, și am calculat un necesar de 7-8000 de calorii pe zi. Ele vor fi acoperite în mare parte de batoane. Și mai există această mâncare cu care cei care fac drumeții pe munte sunt foarte familiarizați, alții se gândesc la mâncarea din armată – este mâncare deshidratată, peste care torni apă fierbinte, sigilezi ambalajul, iar după 10 minute ai un fel de mâncare în toată regula. Poate fi gulaș sau paste carbonara sau pui cu orez. Sunt zeci de sortimente. O să am un meniu diferit în fiecare zi. Și planul ar fi să mănânc două porții una după alta dimineața, după ce mă trezesc, încă două porții înainte de culcare și peste zi să mănânc un baton la fiecare oră sau două și să beau multă apă.

Cum te-ai pregătit?

Adi Bulboacă: Înainte de a merge prima oară să filmăm documentarul, sfătuindu-ne cu oameni care au mai făcut expediții, care s-au urcat pe vârfuri de munți foarte înalți sau care au fost la frig, oamenii ăștia ne-au sfătuit să ne punem circulația cât de cât în regulă. Atunci am făcut două lucruri. Am început să alerg pe bandă în fiecare zi înainte de a pleca. Și am oscilat dușuri reci cu saune, gândindu-mă la căldura din mașină de 13-14 grade și un singur pas afară din mașină, care însemna o temperatură de minus 35 – minus 48 de grade. Și am zis să simulez eu lucrul ăsta. Și pentru că m-am împrietenit în numai câteva zile cu dușurile reci, a rămas un obicei pe care l-am îmbrățișat în ultimii 3 ani. În ultimul an am început să fac baie cu apă rece în cadă, de câteva luni am vânat călătorii prin Insulele Feroe, Islanda, nordul Suediei să mă obișnuiesc și cu vântul, și cu frigul. Acum 3 săptămâni, în nordul Suediei, am mers cu scopul precis de a mă antrena. De a alerga câteva zeci de kilometri în fiecare zi, de a dormi în sacul de dormit la cort, afară, la minus 20 și ceva de grade. Dar nu am reușit, pentru că am ajuns acolo foarte răcit. Și am fost cuminte, nu am riscat o pneumonie.

Asta pe partea cu frigul. În ceea ce privește antrenamentul, anul trecut mi-am propus ca în luna ianuarie să alerg în fiecare zi. Și punctul de start era 3 km. Atât puteam atunci. Mi-am propus ca, până la sfârșitul lunii  – ca freelancer, în ianuarie am luxul de a fi liber – să ajung să alerg 10 km. Am reușit să fac asta în vreo 3 săptămâni. Am făcut un pic de pauză, pentru că am mers în Canada să terminăm documentarul. Acolo am profitat un pic de vreme și m-am expus frigului, vântului, nopții și am făcut un antrenament la fața locului. Apoi, la întoarcerea în țară, am început să alerg cu o comunitate absolut superbă de pasionați de alergare – 3,2, un sport. E un grup foarte mare care a ajuns la sute, chiar, de membri în 8 ani, care săptămână de săptămână, indiferent de vreme, în fiecare marți se întâlnesc și aleargă împreună în Herăstrău. Asta m-a ajutat foarte tare la partea de consecvență, pentru că am avut acolo inspirație din plin. Tot cu ei am alergat și joia, niște antrenamente mai specifice pentru viteză, de foarte multe ori sâmbăta dimineața în Pădurea Băneasa și, în rest, de capul meu, în orice parc vedeam cu ochii, pe pista stadionului Dinamo și oriunde am călătorit. Iar în ultimii ani mi-am ales călătoriile să meargă mână-n mână cu alergatul: parcuri foarte generoase sau pur și simplu câmpii pe care să mă uite conștiința. Iar din aprilie până în august am lucrat cu un antrenor la sală și cu un nutriționist de trei ori pe săptămână. Acesta din urmă mi-a făcut un plan cu număr de calorii, număr de grame de proteine, carbohidrați și grăsimi, pe care, spre imensa mea uimire, l-am respectat și am slăbit, în 5 luni, de la 97 de kg la 74-75, unde mă mențin și unde sunt foarte mulțumit. Cam ăsta a fost antrenamentul, în linii foarte mari. Am strecurat, din când în când, niște curse mai lungi. În luna mai, pe măsură ce am și început să slăbesc un pic și să nu risc accidentări la articulații, la genunchi, la spate, am alergat primul semi-marator, apoi în iunie am alergat primul maraton, în august am alergat 92 de km din fața blocului până în Alexandria la un festival de teatru de la care nu am lipsit în ultimii 17 ani – Ideo Ideis. În mintea mea a fost ceva simbolic: cumva locul din care nu am lipsit 17 ani, care reprezintă o constantă, se întâlnește cu ce sper eu să fie noua mea constantă în viață – alergatul. În 12 ore am alergat de la București până la Alexandria.

În ultimele luni ale anului trecut, am început să introduc în alergările mele constante câte o alergare de 21 km, 50 km, și în tot timpul ăsta am încercat să văd de ce am nevoie ca să mă recuperez de la o zi la alta, am învățat să dorm cu mult mai mult, de mâncare nu mai zic. Cam ăsta a fost antrenamentul.

Lași în urmă oameni care vor sta cu inima strânsă. Cum îi pregătești?

Adi Bulboacă: Cu ai mei am vorbit, peste ani, de mai multe ori, și i-am asigurat de fiecare dată că nu vreau să risc nimic acolo și cred că au încredere în mine că sunt conștient de faptul că nu există nicio miză suficient de mare încât să las să mi se întâmple ceva. Iar cu prietenii, în ultimele săptămâni am căutat tot felul de ocazii să ne întâlnim, să povestim și să mă vadă cât sunt de optimist și relaxat vis-a-vis de ce urmează să mi se întâmple. Nu cred că trebuie să-și facă nimeni griji. Eu nu îmi fac!

Când pleci? Când te întorci?

Adi Bulboacă: Plec vineri dimineață, pe 17 februarie, zbor aproape 24 de ore. Pe 23 februarie începe cursa – nu știu ora locală, dar voi anunța când aflu. Va exista și un link pe care oricine poate să vadă unde suntem, pe traseu, fiecare dintre cei înscriși la cursă. Și mă întorc în București pe 8 martie. Cursa se încheie pe 3 martie, dar nu știu dacă eu nu cumva o să închei mai devreme.