Adina Apostol, supravieţuitoare a incendiului din Colectiv, despre bucuria de a deveni mamă şi viitorul în România: „Nu trebuie să uităm deloc ce-a fost pentru că uite ce se întâmplă în fiecare zi. Eu merg în faţă, dar mă uit mereu în spate”

Adina Apostol avea 26 de ani când a fost la un vârf de ac să-şi piardă viaţa. A plecat de acasă la un concert, în Colectiv şi a ajuns la spital, în comă, arsă pe aproape tot corpul. Zile întregi nimeni nu a ştiut dacă va supravieţui şi lucrurile nu au fost mai simple nici după ce şi-a revenit din comă. A trecut prin zeci de operaţii şi va mai fi supusă şi altora. S-a oprit din şirul de intervenţii în timpul pandemiei, iar atunci a simţit că e momentul să îşi împlinească cel mai mare vis: să devină mamă.

Se fac 7 ani de la noaptea aceea. Cum te simţi când te gândeşti la asta? Pentru unii 7 ani pot însemna mult. Pentru tine?

Tot timpul în jurul datei ăsteia de 30 octombrie e o presiune mai mare. Eu, cel puţin, n-am cum să nu-mi amintesc zi de zi momentul ăla şi, ce-i drept, nu mi se pare mult că parcă ieri eram internată în spital. Mi se pare ori că a trecut repede timpul, ori nu realizez eu foarte bine. Dacă stai să te gândeşti… la 7 ani dai un copil la şcoală, chiar mai devreme, dar mie nu mi se pare că a trecut chiar aşa de mult timp de când s-a întâmplat. Doar că ți-am spus: eu, gândindu-mă și amintindu-mi în fiecare zi de accidentul ăsta, mi se pare că s-a întâmplat ieri.

Ce simţi? Ce-ţi aminteşti?

Păi, îmi amintesc destul de mult, adică îmi amintesc tot. Şi cum a luat foc și când a venit flacăra peste mine și când am leșinat și când m-am trezit din leșin. Şi când am ajuns la ambulanță, până mi s-a tăiat filmul de tot. În ambulanță am leșinat și m-am mai trezit după aproape o lună.

Putem vorbi de stres post-traumatic, nu?

Da, nu ştiu, am şi un PTSD. Am avut mai multe: şi anxietate şi depresie, toate adunate.

Cum ai luptat cu toate lucrurile astea?

Păi, pe mine m-a ajutat foarte mult familia, m-au ajutat prietenii care mi-au fost aproape, chiar persoane necunoscute chiar mi-au trimis mesaje de încurajare. Chiar m-au ajutat foarte mult că, na, să-ţi vină astfel de mesaje frumoase de la persoane necunoscute e uimitor.

Medicii din spitalul din Belgia m-au ajutat foarte mult pe partea asta psihică pentru că ei m-au pregătit de când m-am trezit din comă. Să ştiu la ce urmează să mă aștept, ce operații voi avea, cât timp, ani de zile, că poate toată viața voi avea lucruri de făcut pentru mine ca să mă mișc, să arăt normal cât de cât.

Psihiatru, psiholog, bineînțeles. La pastilele antidepresive și anti-anxietate ce le luam de ani de zile am renunțat când am aflat că sunt însărcinată. Și pe timpul sarcinii, probabil că Măriuca m-a ajutat să nu mai am nevoie de pastile.

Chiar voiam să te întreb, că perioada sarcinii e resimţită în mod diferit de fiecare femeie. Cum ţi-a fost în perioada asta?

Sinceră să fiu chiar mi-a fost super OK, chiar dacă înainte să rămână însărcinată aveam zi de zi, de mai multe ori pe zi stări de anxietate, mă mai lua și depresia și de-asta eram cu pastilele tot timpul. Aveam tratamentul, dar când am renunţat la pastile, știind că sunt însărcinată și că nu puteam să le iau în timpul sarcinii, parcă oricum nu aveam nevoie de ele. Cumva cred că… eu aşa am crezut, că copilul mi-a transmis o stare de bine. Eu n-am avut o sarcină toxică, nu am avut probleme. În primele 3 luni am avut un pic greţuri, foarte puțin. După aia m-am simțit foarte bine, nu m-am simțit gravidă sau bolnavă.

Ai avut cea mai puternică motivaţie.

Da, şi asta. Mi-am dorit foarte mult şi de mult timp un copil şi am fost foarte fericită să aflu că sunt însărcinată. Doar în ultima lună ce m-am simţit aşa, mai grea, pentru că m-am umflat foarte tare. Dar vreau să-ţi spun că acum mai am doar vreo 2-3 kilograme în plus. A contat că am mâncat sănătos, că alăptez.

Cum îţi e de când ai născut?

Foarte bine! În afară de o oboseală continuă, că aş dormi non-stop. (n.r.: râde) Dar să ştii că am un copil foarte cuminte. Chiar dacă a fost plină de colici, ea nu a urlat. În prima lună, într-adevăr, se trezea din 2 în 2 ore să mănânce, dar acum doarme şi doarme legat, de la 10-11 până pe la 5-6 dimineaţa. De cele mai multe ori mănâncă, se culcă la loc şi se mai trezeşte la 8-9. Am un copil cuminte din punctul ăsta de vedere. Acum văd că deja ne pregătim de dinţi, că a început să-şi bage mâinile în gură, o mănâncă gingiile, o dor.

Copiii din ziua de azi sunt precoce.

Da, asta zice toată lumea. Dacă la 3 luni o mănâncă gingiile…