Adina Apostol, supravieţuitoare a incendiului din Colectiv, despre bucuria de a deveni mamă şi viitorul în România: „Nu trebuie să uităm deloc ce-a fost pentru că uite ce se întâmplă în fiecare zi. Eu merg în faţă, dar mă uit mereu în spate”

Cum erau interacţiunile cu copiii?

La început, când ajungeau în tabără, cei mai mulţi erau timizi. Le era ruşine că sunt arşi, din cauza cicatricilor, dar nu dura mult pentru că aveam tot felul de joculeţe, dansuri şi se dezgheţau imediat. Cel mai mult m-a impresionat când a venit ziua de piscină, în primul an. Am intrat în piscină eu cu încă cineva care era ars pentru că micuţii nu voiau să îşi dea jos prosoapele de pe ei, le era ruşine. Am intrat noi în apă şi i-am văzut cum încep să se uite unul la celălalt. Au văzut că şi noi suntem arşi, că avem cicatrici şi că totuşi nu suntem atât de inhibaţi şi speriaţi şi ce-au zis ei, în mintea lor aia micuţă, că pot merge şi ei, dacă nouă nu ne e ruşine lor de ce le-ar fi?

Şi asta mi s-a părut foarte important, că am putut să ofer un exemplu copiilor ălora, să nu le fie ruşine cu corpul lor. Ei oricum sunt nişte copii foarte puternici dacă trec prin aşa ceva. A fost cea mai mare bucurie când i-am văzut cum începeau să vină la scăriţă, să intre în piscină.

Tu cum ai trecut peste asta? Sau, mai bine spus, ai trecut?

Ştii, e foarte uşor să spui altuia cum să facă (n.r.: râde), e mult mai uşor să spui decât să faci. Eu încă lucrez foarte mult la partea asta cu privitul, cu oamenii care se uită insistent. Poate că fiind adult analizez şi mai mult, îmi dau seama că se uită la cicatrici. Acum m-am tatuat şi sper să se uite mai mult la tatuaje, să le distragă un pic atenţia.

Sper că le-ai colorat.

Da, sunt foarte colorate şi sper să le distragă atenţia oamenilor. Am avut mult, mult de tras şi în continuare sunt încă frustrată pe tema asta. Şi iubitul meu mă întreabă de multe ori, când mergem prin magazine, dacă nu mă enervează privirile din jur. M-a ajutat foarte mult în acest sens psihologa la care am fost la un moment dat, care mi-a spus că oamenii reacţionează diferit la astfel de lucruri.

Când vezi pe altcineva care este altfel decât tine şi care nu e atât de normal pe cât pretinde societatea să fii, când ai un handicap, îţi lipseşte o mână, un picior, eşti ars, nu toţi au atât de ridicat nivelul de educaţie încât să înţeleagă că privirile lor pot aduce suferinţă altora sau chiar pot supăra foarte tare pe cineva.

Am lucrat mult la asta, încerc să fiu absorbită, să nu văd privirile din jur. E foarte greu!

Profit de asta ca să te întreb: cum ar trebui să reacţionăm noi în prezenţa unor persoane care au trecut prin ce ai trecut tu, astfel încât să nu deranjăm?

În primul rând ar trebui să nu se uite insistent şi să nu întrebe omul respectiv ce a păţit. Laşi omul să spună el, dacă simte, într-o anumită discuţie. Eu eram pur şi simplu oprită pe stradă, în supermarket şi întrebată ce am păţit, ce am pe mâini. Când am fost prima oară, în ţară, să îmi fac manichiura nu m-a primit că a zis că am o boală de piele. M-am simţit super jignită, a fost super dureros momentul acela.

Un om, când vrea să se deschidă, vezi că vine de la sine şi înţelegi dacă e OK sau nu să vorbiţi despre asta. Dar să te bagi aşa, în seamă, pe stradă, să mă întrebi de ce arăt aşa… Dar cum arăt? Ştii, deja pui prea multă sare pe rană. Omul ăla are deja nişte frustrări foarte, foarte adânci şi tu nu faci decât să-i întăreşti convingerile că arată dubios, ciudat şi nu e OK.

În Belgia am fost 3 ani. Nu s-a uitat nimeni la mine. Umblam cu o mască din plastic pe faţă, cu silicon, nu se uita nimeni ciudat la mine. În Suedia mergeam pentru tratamente, plecam aproape cu sângele şiroind pe faţă şi nu se uita nimeni la mine. Cred că un singur suedez am prins că s-a uitat, cred că s-a speriat un pic, o fi crezut că am fost bătută sau ceva. Şi când am ridicat privirea şi m-am uitat înspre el mi-a zâmbit aşa, ca o scuză.

Citeşte şi: Ramona Strugariu, femeia care s-a luptat pentru transferul răniților de la Colectiv în străinătate: „Inerția și corupția sunt cei mai nemiloși ucigași, cei mai tăcuți, cei mai reci și mai siguri” – LIFE.ro

La noi, când m-am întors şi am mers prima dată cu metroul am văzut lumini de bliţ, că-mi făceau poze că probabil arătam ca la grădina zoologică. M-am ridicat de pe scaun şi am plecat într-un alt vagon. Ce puteam să fac?

Acum m-am mai întărit un pic. Mi-a spus un psiholog la un moment dat că atunci când se mai uită cineva aşa la mine să mă duc să-l întreb dacă are vreo curiozitate, dacă vrea să-i spun ce am pe mâini şi de ce. I-am zis că nu am cum să fac aşa ceva, dar mi-a explicat că astfel omul acela o să se simtă jenat, o să înţeleagă poate cât a greşit şi poate că data viitoare nu va mai reacţiona aşa. Am încercat o dată şi aşa e, dă roade. Îi şochezi.

Te-ai gândit vreodată în toţi aceşti ani să pleci din ţară?

Şi acum mă gândesc. (n.r.: râde) Chiar zilele trecute aveam o discuţie cu iubitul meu, că nu ştim dacă mai e de stat. Nu mai văd nimic bun în ţara asta în afară de peisajele frumoase şi câţiva oameni frumoşi pe care îi avem în jurul nostru. E trist să te gândeşti la chestia asta, e trist să gândeşti aşa. Am regretat foarte mult că nu am rămas în Belgia deşi am avut ocazia. Belgienii nu sunt chiar aşa de reci cum zice lumea, eu mi-am făcut foarte mulţi prieteni acolo – dintre cadrele medicale, dintre oamenii cu care am interacţionat – m-am înţeles foarte bine şi m-au ajutat foarte mult în perioada de recuperare, şi psihic şi cum vrei tu, eram parte din familia lor.

Pe de altă parte, dacă rămâneam în Belgia nu mai eram nici cu el, nu o mai aveam nici pe Măriuca, nu pot să regret 100%. Regret că încă nu am făcut pasul să ne mutăm. Încă ne mai gândim dacă plecăm din Bucureşti sau din România. Mie mi-a fost dor să mă întorc acasă, dar parcă devine totul din ce în ce mai rău. Sistemul medical e la pământ, mai rău decât a fost în 2015. Am stat cu mama în spital 8 ore până s-a uitat cineva la ea, putea să moară acolo. Pentru ce cotizăm atâta la salariu? Dacă tot îmi opreşti atâţia bani, ai grijă de mine.