Căutare

Share this article

Adina Popescu este jurnalistă, scriitoare și realizatoare de filme documentare și lucrează din clasa a XII-a la Dilema. Dincolo de aceste note biografice, Adina este un condei dilematic, măcar pentru faptul că se așază mereu în afara regimentului, părerilor corecte și caracterelor vedetă. Caută cu obstinație personajele marginale, cu care poate închega o poveste.

Adina a debutat cu un volum de povestiri pentru copii într-o vreme în care editurile importau literatura pentru cei mici, iar una dintre istorii vorbește despre dispariția resemnată a unui popor de păduchi după ce-și caută gazda primitoare pe numeroase capete mai mult sau mai puțin bogate.

Poate că îi știți semnătura din Dilema veche sau poate din volumele publicate, Povestiri de pe Calea Moșilor sau O istorie secretă a Țării Vampirilor, ori din filmele documentare la care a lucrat, Anul dragonului sau Copiii uraniului, însă oricare ar fi locul de unde îi citiți sau auziți istoriile, Adina Popescu rămâne un povestaș autentic.

Anul acesta urma să lanseze, împreună cu prietenul ei, Iulian Ghervas, un documentar ce vorbește despre o echipă de fotbal din ultima ligă din România, un film despre pasiune și sens într-o lume în care succesul este măsura unică a poveștilor.

În ce stadiu ești cu documentarul despre echipa de fotbal?

Adina Popescu: Am ajuns într-o fază aproape finală, la care încă mai lucrăm și pentru care încă mai căutăm varianta și mai bună. Partea proastă este, cum spun toți colegii de breaslă, că dacă termini un film în această perioadă nu prea ai ce face cu el. În mod obișnuit, orice film avea un traseu festivalier, câștiga sau nu niște premii, în funcție de valoarea filmului și de norocul fiecăruia, apoi intra în cinematografe. Ceea ce acum este imposibil, cele mai multe dintre festivaluri s-au mutat online și nimeni nu vrea o premieră online, cinematografele sunt închise.

Unii își termină filmele și așteaptă sperând că anul viitor va fi mai bine, lucru de care eu mă îndoiesc. Alții însă nu se grăbesc. Cine are acum filme în pre-producție, de pildă, preferă să amâne lucrurile, mai ales dacă e vreun film de ficțiune, lung metraj, cu o echipă numeroasă, fiindcă normele de igienă sunt extrem de stricte: din cîte am auzit ești obligat, ca producător, să testezi pe toată lumea din echipă, iar costurile devin mai mari, în plus nu mai e foarte sigur să lucrezi în echipă.

Adina Popescu, la filmările pentru cel mai recent film documentar ce vorbește despre echipele de fotbal care se află în coada clasamentului național

Noi aveam în plan să facem în vara asta o proiecție într-o serbare câmpenească la Țaga, satul în care am filmat, fiindcă oamenii, personajele noastre erau curioși să se vadă, dar din păcate nu am putut să o mai facem.

Care este povestea filmului, de fapt?

Adina Popescu: Este un documentar observațional, nu intervenim aproape deloc în povestea și viața personajelor. Poate că și asta a fost o problemă: i-am urmărit timp de un an de zile,  2019, în timpul campionatului, când pierdeau sistematic și nu are un arc narativ foarte bine pus la punct. Mie mi se pare că farmecul filmului stă în cel al personajelor: niște băieți din Ardeal, dintr-un sat mic, care nu joacă fotbal pentru nicio miză, de fapt, ci pentru bucuria de a se întâlni, a juca și a putea bea o bere după aceea.  De fapt, ideea e alta și e o discuție întreagă aici despre ce înseamnă să pierzi sau să câștigi – tot ceea ce vedem în media, la TV, e bazat pe oameni care câștigă, pe povești de succes, copiii sunt învățați de mici că viața e o competiție în care nu ai voie să pierzi pentru că vei deveni un ratat. Filmul nostru vine cu o altă perspectivă – de ce e atât de îngrozitor, de fapt, să pierzi sau să fii pe ultimul loc? Faptul că pierzi constant, într-un joc de fotbal, să zicem, însă continui să joci, perseverezi, să exiști într-un campionat, chiar dacă e vorba de liga 5 zona Gherla, că nu te lași, nu te transformă de fapt pe termen lung într-un învingător?  În fond toate breslele de artiști, sportivi, chiar și mediul politic sau economic ce presupune oameni de afaceri sau alegeri electorale, olimpiade, concursuri, există datorită celor care participă și care pierd, nu datorită celor care câștigă și iau premii.

Filmul este de fapt un film portret fiindcă îl are în mijloc pe liderul, managerul echipei, care se ocupă de organizarea meciurilor, tunde iarba de pe teren, marchează de unul singur terenul, mătură vestiarul, își sună oamenii ca să vină la meci, iar tot acest efort neobosit îl transformă într-un soi de Don Quijote, adică această echipă mică de fotbal îi dă un sens al existenței. Iar nouă exact asta ne-a plăcut.

Adina Popescu

Mie una mi-a plăcut și locul foarte mult. Oamenii.  Iar în a doua parte a producției, am și locuit acolo vreo patru luni de zile, să nu fim nevoiți să facem naveta București-Gherla. Iar locul acela, cu un calm arhaic era tot ce nu aveam în București.

Documentarul e realizat în colaborare cu Iulian Manuel Ghervas, care a făcut, de fapt, și imaginea, și o parte din montaj, eu am jucat mai mult rolul jurnalistului inocent ca-ntotdeauna.   Însă e foarte importantă și casa de producție. Și aș vrea să le mulțumesc pe această cale băieților de la We are basca, și în special lui Claudiu (Mitcu), care au crezut într-un proiect fără o miză socială sau politică, cum sunt cam toate documentarele de acum, fără dramă și fără încrâncenare. E un film despre niște oameni din România noastră, de zi cu zi, care joacă fotbal la ei în sat.

Ascultându-te, îmi dau seama că întotdeauna ai avut o atracție spre personajele diferite față de paradigma consacrată. Nu-i așa?

Adina Popescu: Zilele trecute mi-am amintit, după ce am văzut o poză cu Shukar Collective, publicată de Cosmin Bumbuț, că am filmat și eu cu ei, înainte să fie celebri. Am găsit o lume fantastică acolo, iar povestea în sine a reportajului realizat pentru o emisiune a Danei Deac – „Cutia neagră” (unde de altfel ne-am și cunoscut) este interesantă. Am ajuns la ei acasă, la Nadia și la bărbatul ei, dar Napoleon nu era, ci era plecat prin mahala. Iar femeia era foarte supărată. Am plecat cu toții să îl căutam, iar în sine toată călătoria mi s-a părut mai mișto decât restul întâmplărilor de acolo.

L-am găsit, dar greu, era pe la niște cumetri. Nadia, între timp, ne-a pus să oprim mașina fiindcă văzuse niște găini vii, de vînzare.  Se vindeau dintr-un camion, la marginea drumului, pe șoseaua de centură. Ne-am oprit, am luat găinile în mașină și am plecat mai departe.

Cred că întotdeauna mi-au plăcut „marginalii”, cei din afara sistemului, adică personajele neînregimentate. Mie genul de oameni corecți, însă soldați ai unei cauze îmi plac cel mai puțin. Iată toată discuția despre corectitudinea politică scoate la iveală oameni foarte bine intenționați dar care nu reușesc să vadă dincolo de ideile cărora le sunt subordonați.

Oamenii care stau pe margine și își văd de viața lor sunt mult mai dilematici din punctul meu de vedere. Mi se pare că au mai multă personalitate și suferă mai puțină influență din partea unui grup.

Mi se par mai interesanți și ca discurs, de fapt.

Ai învățat ceva de la ei?

Adina Popescu: Categoric, da. Tot timpul mi-a plăcut, iar acum îmi pare rău că se închid piețele, dar mergeam deseori în Bucur Obor, cu pretextul că fac piața, dar mă interesa partea cea mai suculentă de acolo, terasele cu mici, unde inevitabil auzi o poveste sau îți ajunge la urechi un subiect.

Din păcate nu mai am răbdare cu marginalii extremi, cu care puteam să stau ore întregi acum niște ani. Mi-amintesc că am scris un articol despre un bețiv de pe Calea Moșilor, cu care ne întâlneam frecvent la o cârciumă din zonă și căruia îi dădeam câte o bere pe care o cerșea convingător, ca orice alcoolic. Era un tip interesant, care văzuse la viața lui sute de filme și ne ținea lungi discursuri despre Tarkovscki sau Mihalkov. Dar de la un punct încolo, din cauza alcoolismului, devenise foarte obositor.

Îmi place să descopăr oamenii, cred că e ocupația mea favorită.

De ce ai vrut să te faci regizor?

Adina Popescu:

Cred că a fost o întâmplare, dacă mă gândesc bine. Și nu mă consider regizor, e o întâmplare că fac și filme documentare.

Stabilisem din clasa a noua, imediat după 1990, că eu voi fi jurnalistă. Atunci era ceva foarte la modă, toți voiau să fie jurnaliști. Între timp s-au mai schimbat lucrurile.

Dar până la facultate s-au mai întâmplat niște lucruri. Primul a fost că am participat la o școală de jurnalism pentru liceeni, unde, în vreo 6 luni de zile, am învățat cam tot ce-mi trebuia. În fiecare sâmbătă ne întâlneam și acopeream câte un gen: reportaj, anchetă, interviu.

Cine vă erau mentorii?

Adina Popescu: Melania Vergu, de la Adevărul; Adriana Vela, care s a și murit între timp, din păcate, Andrei Găitănaru și alți câțiva. Era un proiect al Ministerului Tineretului și Sportului și a fost foarte bine gândit. Acolo s-au legat niște prietenii trainice, am avut și o tabără de vară, unde făceam reviste deci o treabă foarte serioasă pentru niște copii.

Apoi, prin clasa a unșpea am început să public. Am scris un articol despre primul vot, nu știam prea bine unde să merg cu el. dar pentru că la noi în casă erau doar două reviste mai importante care se citeau, Revista 22 și Dilema, am zis să merg la Revista 22, că era mai aproape de casa mea (mă uitasem pe harta Bucureștiului înainte).

Revista 22 mi-a publicat articolul, am mai scris ceva și a apărut, fără să primesc niciun ban, îți imaginezi, însă eu eram așa de bucuroasă încât nu mai conta acest detaliu. Dincolo de asta însă nu m-am adaptat fiindcă era revista 22 totul se baza pe politic, iar eu, un copil de la „Mihai Viteazu” habar n-aveam unde se trag sforile. Așa că în primăvara clasei a XII-a mi-am încercat norocul la Dilema. Am chiulit de la ora de mate și am plecat spre redacție. Oamenii s-au dovedit foarte deschiși la propunerea mea, mi-au făcut și o rubrică, Inscripții pe ultima bancă se numea. Primul articol a fost despre generația noastră, Generația X.

Toată munca asta de teren și contextul în care lucram deja mi s-a părut oarecum inutil să mai dau la facultatea de jurnalism. La Litere nu voiam să mă duc, deși poate că ar fi fost bine să intru acolo fiindcă aș fi fost nevoită să citesc mai sistematic, așa că am ales filmul. Aveam niște prieteni înscriși la o școală particulară de film și m-am dus acolo.

Atunci, rolul de scriitor când a apărut?

Adina Popescu: Eu cred că a fost acolo tot timpul.

De fapt, asta era „meseria” pe care mi-ar fi plăcut să o fac. Dar în România e imposibil să scrii altfel decât ca hobby. Nu-ți poți face din literatură o profesie sau cel puțin nu una care să-ți asigure o viață decentă. Trebuie să faci alte zece chestii pe lângă, de pildă, mulți dintre colegii mei scriitori predau, sunt profesori la universitate sau țin cursuri de creative writing.

Care a fost prima carte scrisă și cum a apărut?

Adina Popescu: Prima mea carte a fost scrisă pentru copii și a apărut când aveam 21 de ani. Se numea Doar un zbor în jurul lumii și a apărut la editura Compania. Era o vreme când nimeni nu voia să scrie pentru copii, nici eu nu mă gândisem neapărat la asta. Editurile importau foarte mult cărți pentru copii și nu erau interesate să publice literatură pentru copii scrisă de autori români.

Eu însă o cunoșteam pe Adina Kenereș de la Compania, iar ea mi-a propus să scriu. Așa s-au strâns în acest volum niște povestioare atipice față de ce citeau copiii de atunci. De pildă, una dintre ele era despre un popor de păduchi care o ducea bine mersi pe capul cuiva certat cu săpunul și cu igiena. La un moment dat, a început extincția, „s-a dat cu gaz”, motiv pentru care păduchii au migrat, au călătorit prin mai multe capete, până când au ajuns pe un cap chel unde nu le era deloc bine. Așa că au fugit pe blana unui câine, doar că acolo erau și purici, iar conviețuirea s-a dovedit imposibilă. Așa că s-au văzut nevoiți să se întoarcă în țara de baștină, resemnați în fața sorții. Și au murit toți. (râde)

Mărturisesc că m-am distrat foarte tare, în timp ce am scris acele povești, primele mele povești pentru copii.

Dar în perioada aia am aplicat, împreună cu o editură, la un concurs al Ministerului Culturii, unde am fost respinsă cu brio, fiindcă a intervenit o doamnă care dorea peisaje de iarnă și copii dolofani și roșii în obrăjori, iar istorioarele mele au scandalizat-o: „ce învață copiii de aici? Toată lumea se ceartă cu toată lumea! E imposibil așa ceva!”

Nu mai scrii despre vampiri?

Adina Popescu: Ba da, este în pregătire volumul 3 din „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Vampirii sunt și ei mai mult de umplutură, fiindcă de fapt cartea este despre România. E un pamflet politic ce vorbește despre o țară dezorganizată, în care tot felul de figuri ajung la putere, Împăratul Roșu devine un fel de Adrian Năstase cu fermă lângă București, unde crește găini supradimensionate. Apoi apare undeva o școală de zâne, unde zâna principală a fost crainică TV și vrea să candideze la alegerile prezidențiale.

E o carte pentru care mi-aș fi dorit destinul de a ajunge la un public adult, ceea ce nu s-a întâmplat, fiindcă a fost publicată la o editură pentru copii, prin urmare nișa este stabilită deja.

Copiii prind, sigur, povestea principală, dar nu sesizează detaliile de fundal, cum era de așteptat.

Iar poveștile de cartier?

Adina Popescu: Poveștile despre Calea Moșilor au altă miză, fiindcă aici am încercat să-mi recuperez copilăria acolo și să închei o răfuială mai veche cu comunismul.

Îmi dau seama că atunci când se scrie despre comunism, se face pe un ton foarte grav, dramatic, raportat la crimele poliției politice. Dar dincolo de asta, comunismul era viața de familie, era la alimentara, era la școală și în spatele blocului.

Dar viața asta tot dramatică era?

Adina Popescu: Sigur că era, dar iată de ce am folosit eu perspectiva copilului, fiindcă el nu vede părțile serioase; poate că le intuiește, dar nu le înțelege.

Acum lucrez la o carte despre vacanțele din comunism, unde accentul nu mai cade pe școală, pe pionieri, ci pe familie. Sunt niște oameni care pleacă, cu copii cu tot, în concediu, 10 zile la munte, 10 zile la mare, iar totul pare cumva idilic, fiindcă este vacanță, dar în realitate este foarte nasol. Iar asta se vede prin tot felul de detalii ale „epocii”, că trebuia să dai șpagă la recepție la hotel pentru o cameră mai bună, că la restaurant unde plăteai cu „bonuri valorice” mâncarea era oribilă,  erau niște chifle tari de-ți spărgeai capul cu ele, că la mare erau magazinele închise cu gratii care se numeau Shop, unde accesul „oamenilor muncii” era interzis, că noi, copiii, ne bucuram dacă se băga undeva Pepsi Cola, pe litoral.  Cred că mulți din copiii generației mele au trecut prin așa ceva și se vor regăsi în această carte, iar pentru copiii de azi comunismul va fi din nou o planetă SF, așa cum a fost în „Povestiri de pe Calea Moșilor”. Aproape și totuși departe, căci misiunea cărții este una de recuperare a trecutului recent, e bine ca acești copii de acum să știe că nu se putea urca în mașină pur și simplu și pleca în Grecia, pe plaja perfectă. De fapt, una dintre temele principale ale cărții este libertatea. Ce înseamnă, de fapt, să fii liber? Presupusa libertate a vacanței versus opresiunea unui regim dictatorial.

În timp ce am scris aceste povestiri, și mi-a luat destul de mult, aproape doi ani, pentru că multe au fost traumatizante pentru mine, mi-am dat seama că  multe din fricile și angoasele mele vin de acolo, din comunism. Mi-am dat seama că, dacă aș fi avut o copilărie cu mai multă libertate și mai puțină acceptare a unei situații-cadru, cu părinți deja școliți într-un exercițiu permanent de docilitate, poate că aș fi îndrăznit mai mult în viață. Generația noastră este timorată și lipsită de încredere. Duplicitatea din copilărie, când trebuia să păstrezi cu sfințenie ce se auzea în casă și nici vorbă să povestești la școală, sunt toate lucruri care te marchează definitiv. Ce ne mai rămâne de făcut, nouă, autorilor, scriitorilor, regizorilor and whatever este să recuperăm acea perioadă, să o povestim în diferite forme pentru a anula șanșele să se mai întîmple ceea ce a fost. Mi se pare important să mai existe o memorie vie, atât cât mai este.

Copiii de acum nu se pot raporta la nimic. Ba da, la COVID-19. Pandemia asta pentru ei este comunismul generației acesteia. Pentru că ea a venit cu restricții care le dau viețile peste cap. Iar noi, tot timpul, ne-am raportat la acele vremuri, când ne mulțumeam cu puțin, cu caramelele care ni se lipeau de dinți.

Ce anume te-a făcut pe tine să-ți dai seama că ești făcută să spui povești?

Adina Popescu:  Mergeam la bunicii mei, unde majoritatea jocurilor din spatele blocului erau pe performanțe sportive. Făceam un fel de olimpiadă de gimnastică acolo, de care eram toți fascinați toți, mai ales că vedeam la televizor toată generația aceea de gimnaste campioane. Doar că eu tot timpul ieșeam pe ultimul loc, ceea ce mă supăra teribil și mă făcea să plâng. Ca să completez această lipsă de abilități sportive, inventam povești. Mi-amintesc că am spus într-o seară niște povești cu fantome și am fost atât de convingătoare, încât le-a fost frică copiilor să plece acasă. Începuseră să-și strige părinții de la balcoane să vină după ei.

Carevasăzică, aveam ceva succes cu poveștile mele, dar nu m-am gândit niciodată că voi scrie mai mult decât compunerile pe care le mâzgăleam pentru școală.

Tu pe cine moștenești cu acest talent? Părinții tăi ce profesii aveau?

Adina Popescu: Părinții mei au fost ingineri amândoi. Meserii respectabile.

Cred că pe Anton îl moștenesc. El este un bun povestitor și scrie bine, doar că nu s-a ținut de treabă. A terminat două facultăți: a terminat Politehnică, apoi a făcut la seral Litere. Scria poezie și scria bine. A și publicat prin Luceafărul niște poeme. Dar s-a cam lăsat pe tânjală.

Pe de altă parte, cred că talentul nu ține neapărat de moștenire și cred că poate fi educat, mai degrabă. Dacă reușești să-ți cultivi talentul, dacă-l ai, indiferent dacă e vorba de scris, de gătit, de cioplit în piatră, de pus întrebări ca jurnalist și de primit răspunsuri sau cel puțin să nu te îndepărtezi de el, să nu-l dai la o parte, imaginându-ți că poți duce o viață mai bună dincolo de creativitate și de talent, te poți considera un om împlinit.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO