Adore Cakes, locul unde prăjiturile copilăriei prind viaţă într-o manieră modernă, chiar exotică

Tânjesc de ani de zile după gustul eclerului din perioada comunistă. Era acel ecler, deloc sofisticat, din orice cofetărie. Astăzi sunt cofetării la tot pasul şi oricât am încercat, nicăieri nu am mai regăsit acel gust. Până ce, o prietenă mi-a povestit despre soţii Alina şi Dan Dulămescu, owner-ii brandului Adore Cakes. M-am documentat, dar nu am găsit o cofetărie unde să le gust prăjiturile. Asta pentru că ei nu au decât un atelier şi multe multe idei de prăjituri. Adore Cakes face prăjituri şi torturi la comandă atât pentru unele restaurante, pentru evenimente, dar şi pentru clienţii obişnuiţi, care nu vor decât să guste un cremşnit ca pe vremuri.

Alina şi Dan au fost corporatişti înrăiţi o viaţă până ce, mai mult dintr-o glumă, dintr-o joacă, s-au apucat să facă prăjituri. Au fost apreciaţi imediat şi, de mai bine de 4 ani, nu au încălcat niciodată de la regula lor de bază: prăjiturile au gustul autentic pentru că nu se abat nici un milimetru de la calitate. Cei doi folosesc numai ingrediente naturale, iar Alina, deşi nu mai făcuse prăjituri până la începerea acestei „aventuri”, s-a implicat cu atât de multă pasiune încât, după sute de încercări, a reuşit să creeze ceva greu de egalat: un gust şi un design unic. Iar împreună, au creat Adore Cakes.

De când există Adore Cakes?

Adore Cakes, ca denumire, este din 2015, dar ca şi concept, este din 2013. Iniţial, era vorba de un PFA, iar apoi, din 2015 am devenit Adore Cakes SRL.

Şi până atunci ce ai făcut?

Până atunci am fost corporatistă înverşunată. Timp de 16 ani am lucrat la o mare companie multinaţională.

Şi cum ai plecat de acolo să faci prăjituri?

Multinaţionala, până la un punct, a avut numai calităţi şi numai lucruri bune care m-au ajutat. De la un punct încolo au început să apară lucrurile mai puţin plăcute pentru prime, stresul mare pe care îl acumulam, de exemplu, şi mi-am dat seama că mă deconectează să fac prăjituri şi lucrul acesta mă trimite într-o zonă în care mă simt foarte confortabil.

Adică făceai înainte prăjituri în casă?

Nu. Iniţial am început prin a face partea de panificaţie. Mereu am făcut pâine în casă, la prăjituri chiar eram antitalent. Prin 2011, nu ştiu ce s-a întâmplat, ceva s-a transformat la mine şi am ajuns să descopăr plăcerea de a face prăjituri şi de atunci am început să mă pregătesc singură, să mă documentez, să preiau concepte, să încerc.

Ai început cu reţete de pe internet?

Da. Startul acestui business a fost dat de acele cinnamon rolls. Într-o seară fetiţa mea spunea că ar mânca aşa ceva, era târziu, nu puteam merge să cumpărăm şi, fiind puţin apropiate de zona mea de panificaţie, am spus că încerc eu să-i fac. Am căutat o reţetă pe internet, am descoperit una foarte bună, am făcut acele cinnamon rolls care au ieşit absolut demenţiale. Ne-au plăcut tuturor şi am repetat reţeta. Am mai făcut încă o tură şi încă o tură, am început să duc şi la serviciu, după care m-am gândit că le pot decora şi am trecut la pasul următor. Căutând reţete de cinnamon rolls am descoperit cupcakes-urile. Mi-au plăcut cum arătau şi mi-am imaginat cum aş putea să le decorez. Am început să-mi comand ustensilele de care aveam nevoie pentru ele. Am poze de la primele cupcakes-uri unde decorul lasă mult de dorit, dar nu m-am lăsat pentru că, în general, când îmi place un lucru, nu mă las până nu-mi iese aşa cum trebuie.

În copilărie mama ta făcea prăjituri?

Nu. Mama găteşte foarte bine, dar nici ea nu era o împătimită a dulciurilor. Avea două sau trei reţete de prăjituri pe care le făcea şi de care noi ne săturaserăm. Mâncam prăjituri foarte bune de la prieteni de familie. Când am venit în Bucureşti şi l-am cunoscut pe soţul meu, bunica lui şi soacra mea erau nişte creatoare de dulciuri extraordinare. Am stat pe lângă ele şi m-a atras ceea ce făceau şi aşa mi-am desăvârşit gustul pentru „gusturile de casă”. Partea de cofetărie intrase într-o transformare radicală, ce ne plăcea pe vremuri nu mai exista.

Ţii minte eclerurile din comunism? Ai reuşit vreodată să reproduci gustul acela?

Prăjiturile mele chiar au gustul acela. De ce? Pentru că şi în trecut se foloseau ingrediente naturale, nu interveneau potenţiatorii de gust, aditivii, stabilizatorii etc. Gustul acela nu l-am mai regăsit în nicio cofetărie, pentru că în cofetăria de azi totul este prefabricat sau fabricat de-a gata. Nici măcar nu mai există şcoală de cofetari în România.

Tu te-ai şcolit?

Da, m-am şcolit în România, am făcut o şcoală particulară de cofetari, pentru că şcoală de stat eu nu am găsit, însă am fost dezamăgită pentru că mi-am dat seama că dacă nu ştiam nimic, nu plecam cu mare lucru de acolo. În ce sens? Ţi se preda teorie, iar partea practică era de asistenţă prin diverse localuri, unde nu puteam să particip la partea de preparare, asamblare, decorare. Totul era semifabricat.

Pe soţul tău cum l-ai convins să intre alături de tine în business?

Sincer, nu l-am convins eu, s-a convins singur. Dan este un foarte bun bucătar. Face nişte lucruri foarte gustoase şi se pricepe şi la gust şi la design şi la set-up.

Cred că e fain să vii la voi în vizită. Şi mâncare şi prăjituri…

Da, prietenii pot confirma că da. La Dan totul a început dintr-o joacă. Eu ajunsesem să fac macarons. Timp de 3 luni, nu exagerez, în fiecare seară după serviciu, de la ora 6, mă prindea şi 12 noaptea încercând să fac reţete de macarons care nu-mi ieşeau: făceam – aruncam, făceam – aruncam. Eu mai luam comenzi de la colegi şi ei îmi tot cereau.

Dan era lângă mine şi observa cum eu încercam să pun bulinele de macarons. Aşa că a vrut şi el să încerce. Evident că nu i-au ieşit, s-a ambiţionat şi uşor, uşor a început să pună doar el bulinele. Apoi, am vrut să fac şcoala. Nu intenţionam să-mi deschid un business, dar am vrut să o fac crezând că nu poate să-mi strice.

Aşa puteai să mai iei nişte comenzi de la colegi, nu?

Oricum nu puteam să le iau bani. Nu aveam cum să vând produsele şi era o situaţie jenantă. Ştiam că pentru a-mi deschide o firmă aveam nevoie de certificare. Atunci l-am întrebat şi pe Dan dacă vrea să facem asta. Nu era foarte convins şi a decis că nu-i strică să aibă încă o şcoală. Iniţial m-am lăsat eu de job şi după 4 luni, a decis şi Dan să renunţe la job-ul lui şi să mi se alăture.

Şi făceai prăjiturile în bucătăria ta de acasă?

Nu. Plecarea mea de la multinaţională a fost susţinută cumva de naşii noştri care au un restaurant în Centrul Vechi şi care la momentul respectiv mi-au spus că au o bucătărie foarte mare pe care nu o folosesc în totalitate şi puteam să merg şi eu acolo să creez.

Care sunt piesele voastre de rezistenţă în materie de dulciuri?

Sunt foarte multe şi o să-ţi spun şi de ce. Conceptul nostru este unul total diferit. În general, eu creez dulciurile pe gustul fiecărui client. Fiecare client care îmi calcă pragul atelierului îşi crează propriul dulce. De aceea portofoliu este foarte mare. La noi,degustările sunt atipice, se fac pe bază de creme şi blaturi şi fiecare client îşi crează propriul tort după gustul lui.

Eu pot să vin la voi să comand un tort pentru 10 persoane sau lucrezi numai cu volume mari?

Lucrez de la prăjiturele, fursecuri de casă, sărăţele, până la evenimente foarte mari.

Şi livrezi zilnic către restaurante mari?

Livrez zilnic către anumite restaurante şi către clienţi.

La cât te trezeşti dimineaţa?

La 6.

Şi aşa miroşi tot timpul a vanilie?

Da, fetiţa mea spune că miros mereu ca o prăjitură cu zahăr şi vanilie. A zis că dacă mă bagă în cuptor pe mine şi pe telefonul meu, o să iasă o prăjitură foarte bună. Asta pentru că mă folosesc aproape tot timpul de telefon pentru comenzi, aprovizionare, clienţi etc.

Se câştigă mult în domeniul acesta?

Nu foarte mult. La nivelul la care suntem noi şi în felul în care facem noi dulciurile, se câştigă decent. Noi nu lucrăm cu nimic premixat. La noi dulciurile se fac aşa cum se făceau odinioară. Cumpăr smântână foarte grasă de frişcă de la producătorii români.

Ce reţete vechi ai păstrat?

Multe. Soacra mea mi-a făcut cadou caietul de reţete al bunicii lui Dan pe care l-am fotografiat, pentru că foile sunt foarte vechi şi mi-a fost teamă să-l răsfoiesc să nu se rupă. Caietul aş vrea să-l înrămez şi să-l pun în atelier.

Dar dă-mi câteva exemple de prăjituri…

Albă ca zăpada, Figaro, prăjitura cu foi Lica, tăvălita, bombele, fursecurile piersică, savarinele, cozonacul, salamul de biscuiţi, cremşnitul (reţeta bunicii lui Dan, din 1926), Doboş. Dacă ţi-aş înşira toate prăjiturile pe care le fac, cred că nu ne-ar ajunge o oră. La noi, dacă cineva îşi aminteşte gustul unei prăjituri din copilărie, poate să vină să mi-l descrie, iar eu o să încerc să-l reproduc. De cele mai multe ori îmi iese. La mine nu există nu pot. Asta e noutatea: un client poate să obţină ceea ce-şi doreşte. Eu îţi ofer ce vrei tu.

Duci prăjituri acasă?

În ultima perioadă nu mai duc prăjituri acasă pentru că şi soţul meu şi fiica mea sunt foarte gurmanzi şi nu au limite.

Nici măcar colţurile sau marginile?

Nu. Toată lumea o invidiază pe fiica mea că e foarte norocoasă, iar ea tot timpul spune că ea nu are niciodată acasă. Eu nu încurajez consumul mare de dulce. Eu încurajez consumul „cu cap”. Dacă tot mănânci o prăjitură, mănâncă una bună care să-ţi rămână pe suflet şi care să-ţi dea senzaţia aia de mulţumire că ai mâncat ceva de calitate.

Ce treabă au Botezatu şi Pelger cu Adore Cakes?

Botezatu şi Pelger (râde)… Cu Botezatu suntem şi prieteni. Pe Pelger l-am cunoscut recent şi e un om minunat. Monica, cea care se ocupă de PR-ul nostru, întotdeuna m-a denumit un designer al dulciurilor. Asta pentru că reinterpretez şi desenez clasicele dulciuri. Apoi, ea a zis că dacă toţi suntem prieteni cu atâţia designeri, putem face o campanie cu designeri români care să decoreze torturi. Torturile create de mine să fie decorate de ei.

Au apărut deja aceste torturi?

Sunt două şi mai urmează.

Ajută la vânzare?

Da, pentru că sunt oameni care îi apreciază mult şi ţin cont de gusturile lor. Cătălin ne apreciază foarte mult pentru că ştie cine suntem şi că facem totul din pasiune, iar noi îl apreciem la rândul nostru.