Adriana Preda, manager The Social Incubator: „Cred că mama, care a crescut fără părinții biologici, m-a educat cu dorința de a salva toți copiii pe care pot să-i salvez.”

Adriana Preda este jurist ca formare, iar când se pregătea să devină un devotat apărător al drepturilor omului în vreo organizație globală, a descoperit Asociația The Social Incubator, un proiect pilot, un studiu de caz al studentului Ionuț Pascu, absolvent al unui curs de management la Harvard, care propunea soluții integrate și de lungă durată pentru tinerii care ieșeau din sistemul de protecție fără abilități de supraviețuire într-o lume pe care nu o cunoșteau și fără oportunități de dezvoltare personală sau profesională.

Adriana Preda este fiica unui astfel de copil, ieșit din sistemul de protecție și care a trebuit să-și croiască, cu forțe proprii, un drum. Și a reușit. Și a mai reușit să facă ceva: să trimită în lume și la conducerea unei organizații care schimbă vieți, o tânără ce știa dintotdeauna că ce are trebuie să împartă și cu alții.

Ce este The Social Incubator?

Adriana Preda: Povestea numelui este oarecum interesantă și îți voi spune imediat de ce, mai ales că de-a lungul timpului oamenii ne-au spus în fel și chip, încercând să traducă numele în limba română.

Numele face parte din poveste.

Asociația The Social Incubator a pornit de la ideea unui om, Ionuț Pascu, care a terminat un program de leadership la Harvard, iar acest proiect a fost teza lui de final de studiu.

El s-a întors în țară și, împreună cu alți patru prieteni cu care de ani de zile făcea tot felul de acțiuni de voluntariat, pentru copii, dar și pentru vârstnici sau familii vulnerabile, a decis să facă mai mult pentru acest vis ori proiect, însemnând să îi ajute pe copiii și tinerii care nu primeau suficiente oportunități ori sprijin în acel moment.

Ionuț și prietenii lui ajungeau în centre de plasament, iar după ani de zile, în care se creaseră deja niște relații, realizau că acei copii au alte nevoi, deveniseră adulți, urma să plece din sistemul de protecție, se bucurau pentru dulciurile și hainele primite, dar aveau deja cerințe legate de viitor, de un loc de muncă sau o locuință.

Adriana Preda: „Realitatea arată că acești tineri, dacă nu au un loc de muncă sau nu se integrează într-o formă superioară de învățământ, ajung pe străzi.”

Așa a luat naștere, în 2014, Asociația The Social Incubator.

Când ai intrat tu în acest scenariu?

Adriana Preda:  Timp de un an de zile, Ionuț Pascu și prietenii lui au susținut organizația; Ionuț chiar și-a luat un an sabatic și a susținut organizația inclusiv la nivel financiar. La sfârșitul acelui an însă au realizat că au nevoie de ajutor.

În 2015, în aprilie, m-am alăturat și eu organizației într-un rol de secretar executiv. Am început prin a face de toate. Mergeam cu copiii (eu le spun așa, dar ei sunt tineri, angajabili) la ora 6:00 dimineața, la serviciul lor, fiindcă ei fie nu se trezeau, fie nu știau că trebuie să respecte întocmai programul; mergeam la vizite exploratorii în fabrici, făceam adrese către instituțiile de ocrotire a copilului, tot ce e necesar într-un ONG, mai ales că eu am fost primul și, pentru un an și jumătate, singurul angajat al acestei asociații.

Am sentimentul că vârsta ta nu era cu mult diferită de a celor pe are îi duceai, la 6:00 dimineața, la serviciu. Ce anume făcea diferența? Ce ai primit tu, ca educație, să ai responsabilitatea de a fi la ora aceea la muncă, pentru că așa era stabilit în contract, și nu aveau ei din educație?

Adriana Preda: Responsabilizarea este o problemă cu care ne întâlnim frecvent în relația cu acești tineri.

Situația copiilor din orfelinate este și acum foarte cunoscută, la nivel internațional, mai ales din pricina a ceea ce se întâmpla în vremea comunismului. Sunt imagini tulburătoare care au traversat oceanul și care au marcat societățile civilizate.

Când sistemul a încercat să se schimbe, din nevoia de a compensa toate lucrurile abuzive care s-au petrecut, la nivel legislativ s-a petrecut o relaxare, iar în interior o supra-atenție. Nu e rău, nu mă înțelege greșit, dar este ceva ce a creat o anumită dinamică în interiorul acestor centre. Acești tineri au avut tot timpul oameni care să le gătească, să facă mereu curățenie în urma lor, care au preluat orice responsabilitate gospodărească ce i-ar fi putut determina să fie mai atenți în jur, să facă mai mult.

Așa încât, când ei ies din acest sistem în care primesc totul pe tavă, vorbim aici de nevoile primare, nicidecum despre cele psiho-emoționale, fiindcă acolo nici nu putem să ne gândim ce ar însemna o compensare, este firesc să fie nepregătiți pentru această realitate, a vieții adulte, care îi lovește în față.

Adriana Preda: „Aveam copii care nici nu știau că pâinea nu vine din fabrică nefeliată sau că lumina se plătește.”

Cum ajung ei la voi și ce faceți mai departe pentru ei?

Adriana Preda: Ce încercăm noi să facem pentru ei este să identificăm oportunități care să-i valorifice ca indivizi. Încercăm să le construim un viitor demn pentru ce sunt și ce merită. Inițial, în anii de început, am încercat să ne orientăm exact în această direcție: continuarea educației, meditatori, să se dezvolte personal și profesional, să capete niște abilități de viață.

În timp, după ce am trecut prin mai multe proiecte, am lucrat cu mai mulți tineri și ne-am extins în 28 de județe, suntem cunoscuți în comunitate, iar copiii știu: „Ieși din sistem și nu știi ce să faci? Există o organizație care te ajută!”. Chiar și lucrătorii sociali, instituțiile ne trimit copii care nu au o locuință sau un loc de muncă. Noi preluăm cazul și ne ocupăm de toate, și de un job, și de un spațiu locativ.

De anul trecut am reușit să găsim parteneri care să ne ajute să le susținem inclusiv această nevoie locativă, măcar pentru o perioadă, unde să înțeleagă că trebuie să-și plătească utilitățile și că, la un moment dat, vor trebui să plătească chiria, că trebuie să se gospodărească, să facă curățenie singuri în casă.

De la sfârșitul anului trecut am integrat 10 tineri într-un astfel de program, care se numește Plan de viață, despre care au vorbit și jurnaliștii Recorder într-un documentar amplu.

Să zicem că eu sunt Ioana și am 17 ani. Anul viitor, prin august, trebuie să ies din sistem, fiindcă așa spune legea, dar eu nu știu ce vreau să fac mai departe, am niște abilități dar nicio idee despre cum le-aș putea transforma într-o meserie sau o slujbă. Ce fac?

Adriana Preda: În primul rând, Ioana, încercăm să te cunoaștem. Ai spus că ai niște abilități, iar noi vrem să aflăm mai multe despre ele.

Copiii sunt înzestrați și au și niște dorințe, de care este foarte important să ținem seamă. Apoi, noi ne-am specializat în această arie de consiliere și orientare, unde experții noștri aplică texte și evaluări standardizate, prin care Ioana poate să-și clarifice opțiunile de carieră, adică are o listă de meserii pe care le poate încerca.

Adriana Preda: „De anul trecut, aceste teste de orientare în carieră sunt disponibile gratuit și în mediul online, pentru orice tânăr din țară.”

Ulterior, specialistul nostru în integrare o va ajuta pe Ioana să înțeleagă mai bine fiecare dintre meserii: ce înseamnă fiecare, de ce școală este nevoie pentru a o putea atinge, care este salariul de început, care este salariul maxim la care se poate ajunge și care este mediul de lucru.

Noi facem aceste vizite exploratorii, în care mergem la companii sau vorbim cu oamenii din diverse meserii să se așeze un pic, să înțeleagă povestea personală și cea profesională.

În paralel cu aceste clarificări legate de carieră, ne mobilizăm și pe partea educațională, fiindcă noi vrem ca Ioana să-și ia examenul de bacalaureat, să meargă la facultate sau la o școală profesională și încercăm să vedem unde e nevoie de sprijin: meditator sau psiholog.

Cum vă măsurați voi succesul? Ce se întâmplă cu Ioana dacă, după 6 luni în care merge la ora 6:00 la serviciu, își dă demisia?

Adriana Preda: Acest gest, de a-și da demisia, este ceva ce se întâmplă foarte des. Acest nivel de angajament și responsabilitate este o problemă. Ei nu înțeleg de ce trebuie să meargă la serviciu zi de zi și sunt situații în care absentează doar pentru că într-o zi s-au trezit și nu au chef de muncă.

Noi facem o echipă și cu angajatorul, și cu Ioana, și cu specialiștii, așa încât să aflăm ce trebuie făcut.

Cum ne măsurăm succesul? Avem și cifre și statistici relevante. Undeva la 36% dintre tinerii pe care i-am integrat au fost un succes. Dar integrarea cu succes o măsurăm o dată la doi ani, când știm că s-au atins obiectivele pe care ni le-am propus împreună cu copilul.

Locuri de muncă găsim, ceva de mâncare sau o locuință de urgență pentru ei găsim.

Adriana Preda: „Putem rezolva nevoile primare, dar nu acesta este obiectivul nostru, ci să facem din ei niște oameni stabili în societate.”

În 2017 am avut un tânăr vulnerabil care nu-și luase bacalaureatul la două materii. Iar noi nu înțelegeam fiindcă era un tip foarte inteligent, participa la toate sesiunile și totuși nu reușise aici.

Iar când l-am întrebat ne-a spus: „toată viața mi s-a spus că sunt prost. Da, sunt prost, de-aia nu am luat examenul!”. Deși el nu era deloc așa. Colegii mei au lucrat cu el, au găsit meditatori la cele două materii, specialistul pentru integrare îl suna în fiecare zi, noi toți eram acolo pentru el fără oprire, fiindcă suntem o familie, și în toamnă a dat bacalaureatul la cele două materii, l-a luat și a intrat la Facultatea de Litere din Iași. Iar asta s-a întâmplat pentru că cineva a fost acolo și a avut încredere în el.  Noi vedem asta, dar ei nu mai văd.

Angajatorii sunt și ei niște oameni de afaceri, cu niște planuri de business, iar cu indeciși care-și dau demisia în jumătate de an nu bate vânt de stabilitate. Cum găsiți voi acești angajatori răbdători?

Adriana Preda: Aici e ca-n viață. Sunt oameni și oameni. Există parteneri cu care lucrăm punctual, care nu au timp dar pot oferi o soluție imediată copilului, să poată supraviețui, dar există și parteneri care gestionează propriul business și înțeleg situația și investesc. Cum spuneam, asociația noastră nu pleacă de acolo imediat după momentul angajării tânărului. Noi rămânem acolo, dacă e vreo problemă continuăm terapia, consultanța, intervenim și vorbim cu beneficiarii noștri și 7 ani mai târziu dacă e nevoie.

Uite o poveste foarte frumoasă cu Simbio, din București, unde Iulia, una dintre fetele de acolo a luat-o în mentorat pe Raluca, o fată dintr-un centru de plasament, beneficiară a noastră și care trecea printr-un moment foarte greu al vieții ei. Iulia a investit mult în relația cu Raluca, iar acum Raluca se ocupă de evenimente în ambele restaurante, avea o poziție managerială, l-a cunoscut acolo pe actualul ei soț, iar Iulia le-a fost nașă.

De ce?

Adriana Preda: Eu cred că bunătatea este atunci când faci ceva fără să te vadă cineva. Iar acești oameni care încearcă și nu renunță atunci când le este greu, iar noi știm cum poate fi, dar o fac pentru că au ceva în interior atât de bun încât nu se dau bătuți. Iar la final de zi sau de an știi că acel copil a reușit pentru că tu ai făcut ceva pentru el.

Care este motivația ta? De ce te trezeai la ora 6:00 pentru a duce un copil la job?

Adriana Preda: Eu am fost extrem de norocoasă să nu duc lipsă de nimic vreodată, ci dimpotrivă. De mici, eu și sora mea, am fost crescute să împărțim tot ce avem cu ceilalți, chiar dacă mergeam undeva, primeam dulciuri sau jucării, iar la întoarcere vedeam un copil pe stradă care avea nevoie, mama ne îndemna să-i dăm lui fiindcă noi aveam să primim ulterior.

Adriana Preda: „Mama a fost un copil abandonat, iar ea înțelege foarte bine ce înseamnă să ai greutăți, iar pe noi ne-a crescut într-un soi de responsabilitate de a fi buni cu ceilalți. Mai ales cu copiii.”

Cred că mama m-a crescut inconștient cu dorința de a salva toți copiii pe care pot să-i salvez.

Eu am terminat studii de drept, îmi imaginam că voi lucra în UN, pe drepturile omului, dar realitatea mi-a arătat că drumul era altul. Făceam voluntariat de ani de zile, pentru copii cu dizabilități, pentru vârstnici și am dat de această oportunitate, The Social Incubator, știam că este un proiect al unor oameni care vor să provoace o schimbare, m-am alăturat echipei și mi-am dat seama că acela era locul meu, cel care avea să-mi schimbe întreaga traiectorie a vieții. Am ajuns să fiu în poziția din care să pot încerca să salvez toți copiii pe care-i pot salva.

Cum te-a schimbat pe tine această organizație?

Adriana Preda: Mi-am dedicat ultimii 6 ani din viață acestui loc dar datorită acestui loc am devenit o versiune mult mai bună a mea. Cu fiecare an care trece.