Adriana Sălcianu, asistent social UPU: „Eu și soțul meu ne despărțim azi, până când se va sfârși situația amenințătoare pentru sănătatea lui.”

Adriana Sălcianu este singurul asistent social angajat de armata română și lucrează la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Militar din București.

Munca ei în spital este să creeze cele mai bune legături între pacienți, rude și medici, între birocrație și emoție, să rezolve probleme și să pună lucrurile într-o ordine firească, naturală.
În vreme de COVID-19 toată munca unui asistent social este radical modificată, pentru că ei sunt singurii care pot ține o legătură permanentă între cei internați cu suspiciune sau diagnostic și rudele lor, care, de cele mai multe ori, nu au nicio informație, despre cei care nimeni nu le mai spune nimic din clipa în care au ajuns la spital.
Adriana Sălcianu muncește ca asistent social din anul în care s-a petrecut accidentul Colectiv, când 137 de victime și familii ale acestora au ajuns la spital. Atunci a înțeles Adriana cât de fragilă este granița între autonomie și vulnerabilitate extremă, cât de ușor putem ajunge fiecare dintre noi în starea în care să uităm că am băut un pahar de apă, că am mâncat ceva. Zile la rând, săptămâni. Și că atunci, mai mult decât oricând, avem nevoie ca lângă noi să fie cineva lucid dar empatic, să ne amintească faptul că durerea, oricât de mare ar fi, nu anulează viața. Iar acel om este asistentul social.

Iată povestea unui om care și-a făcut o meserie din a asculta și rezolva dramele celor din jur, pe care noi, uneori, ca prieteni sau rude, obosim să le mai ascultăm.

Ce face un asistent social în spital înainte de pandemia COVID-19 și în timpul ei?

Adriana Sălcianu: Eu lucrez în Unitatea de Primiri Urgențe din Spitalul Militar București și pot să-ți spun că înainte de pandemie, dar și în timpul ei, ce face un asistent social este diferit de ce face unul într-un departament într-o primărie sau într-un serviciu sau organizație comunitară.

Noi ne ocupăm, într-adevăr de persoane vulnerabile, iar asta nu înseamnă neapărat că sunt săraci. Deviza mea este că, în Urgență, eu mă ocup de orice pacient care ajunge în Urgență și are o vulnerabilitate: medicală, desigur, dar poate fi și de altă natură.

Pacientul poate fi un om al străzii sau bătrâni singuri, care locuiesc singuri sau care vin din centre pentru vârstnici, dar pot fi victime ale violenței domestice, ale violenței sexuale, tentative de suicid, consumatori de droguri.

Care este jobul tău?

Adriana Sălcianu: Pentru fiecare dintre aceste categorii, în funcție de nevoia lui medicală, care îl trimite spre internări sau se rezolvă direct în urgență, după care poate pleca, eu trebuie să mă asigur de niște lucruri: că are cu ce să plece (sau îi punem noi la dispoziție o ambulanță de transport care face parte din serviciul social al primăriei), că are cine să îl primească acasă (un vecin sau familia pe care o anunțăm noi că ruda lor este la spital). Iar pentru cei care rămân internați facilităm interacțiunea cu cei de acasă, dar și cu medicul curant al pacientului.

Dacă există un aparținător pe hol, cineva care așteaptă să fie informat, eu voi fi cea care se asigură că din oră în oră sau de câte ori este nevoie acesta va afla despre starea pacientului pentru care își face griji.

Ce se schimbă din ce-mi spui acum în situație de COVID-19?

Adriana Sălcianu: În situație de pandemie se schimbă tot.

Pacienții care sunt diagnosticați sau doar cu suspiciune și se află în carantină, iar rudele lor nu au voie să intre în spital deloc. Rămân doar la poarta spitalului. Tot contactul cu ei se ține telefonic. Constant facem asta, fiindcă este același lucru ca atunci când ar fi fost pe coridorul spitalului.

Atunci când vine un pacient suspect de COVID-19 pacientul fie rămâne internat până iese rezultatul, așa încât e posibil să se trezească internat fără ca cineva din familie să știe acest lucru. Nu este pregătit pentru internare mai îndelungată. Și este posibil să aibă acasă un părinte care are nevoie de ajutor sau un copil. În atare situație eu fac o sesizare către Direcția de Asistență Socială de unde are domiciliul să fie luat în evidență, iar pacientul să știe că pe cine a lăsat acasă nu este singur.

Deci voi țineți legătura birocratică și emoțională între pacienți și rudele lor.

Adriana Sălcianu: Pe lângă asta, de când a apărut pandemia COVID-19, sub ochii noștri, ai asistenților sociali, intră și personalul medical.

Și de voi cine are grijă?

Adriana Sălcianu: Noi între noi. Avem o rețea în care vorbim și ne ascultăm păsurile unii celorlalți.

Cum ajutați personalul medical?

Adriana Sălcianu: Tot stresul și încărcătura acestei munci cu pacienți cu COVID-19, procedurile naționale și internaționale se schimbă în fiecare zi, într-un ritm alert și neobișnuit, așa încât este nevoie de cineva care să le mai ia din această încărcătură emoțională. Iar acei „cineva” sunt asistenții sociali.

Au nevoie să știe că au făcut procedura de dezechipare corectă, că sunt în siguranță și că pot să se întoarcă la familie fără să îi pună în pericol pe cei dragi. Este o plasă de siguranță, o „pastilă” de încredere de care toată lumea are nevoie: și pacienții, și infirmierele care curăță zonele de decontaminare sau saloanele pacienților diagnosticați, și asistentele medicale, și medicii. Toată lumea.

Când te-ai gândit ultima dată că o să te infectezi și tu?

Adriana Sălcianu: Nu m-am gândit. Nu am teama asta.

Spre norocul meu, lucrez într-un spital care are toate echipamentele de protecție de care are nevoie și nu intru niciodată în zona contaminată fără să respect cu strictețe procedura.

Avem zone verzi, unde nu intră niciodată nimeni contaminat și zonele roșii, în care se află pacienții diagnosticați. De fiecare dată când ajung într-o zonă roșie, mă echipez înainte. Este o regulă pentru tot personalul, inclusiv pentru mine. Și, pentru că știu că toți respectăm aceste proceduri, nu am teama că mă voi infecta. Cel puțin nu din spital.

Care a fost cea mai emoționantă interacțiune săptămâna aceasta?

Adriana Sălcianu: Oh, au fost multe. Dar momentele cu cea mai mare încărcătură sunt cele care vin de la colegi ai mei. De pildă: „am acasă doi copii mici, iar eu revin în fiecare zi la ei, după o tură întreagă sau dublă la spital, printre pacienți diagnosticați cu acest virus despre care nu știm prea multe lucruri. Și nu am ce să fac în sensul ăsta. Nu am unde să-i trimit, nu am părinți care să aibă grijă de ei.” Când auzi așa ceva ți se strânge sufletul.

Este adevărat că există spații de cazare în care ei pot rămâne după serviciu, le-am folosit și eu când am avut situația să aflăm că avem un pacient COVID-19 care ne-a ascuns acest lucru și nu puteam ajunge acasă până nu aveam rezultatul testului. Noi suntem testați periodic în Spitalul Militar.

Dar am și colegi care și-au trimis copiii la bunici, dar vin la muncă cu altfel de griji și doruri. Discut cu ei și-mi spun că le lipsesc copiii, că aceștia din urmă nici nu mai vor să le răspundă la telefon pentru că nu înțeleg de ce este nevoie de această distanțare îndelungată și forțată. Dar gândul că, dacă s-au infectat, nu există riscul să îl dea mai departe celor dragi din familie, îi liniștesc pe colegii mei care au preferat să facă lucrurile așa.

Dar nu este posibil pentru totdeauna.

E foarte greu să trăiești cu gândul acesta și totuși să-ți faci meseria impecabil. Iar cei mai loviți de aceste situații sunt medicii și asistentele medicale.

Cum ai făcut tu cu familia?

Adriana Sălcianu: Eu sunt căsătorită, dar nu am copii. Soțul meu lucrează de acasă, iar de astăzi am decis să meargă la părinții lui, iar eu să rămân în București, până când se termină pandemia.

Cumva, până acum, părea că merge așa, că nu erau atât de multe îmbolnăviri, că nu era chiar amenințător, dar deja începe să se schimbe dinamica și am un „pitic” pe creier de fiecare dată când ajung acasă.

Eu nu vreau să fiu responsabilă pentru îmbolnăvirea lui, mai ales că știu că fiecare om din lumea asta reacționează diferit la acest virus, așa încât eu aș putea să iau corona și să nu știu când i-l dau și soțului meu. Și nu știu dacă ar fi la fel de simplu și pentru el. Așa încât, dacă este posibil să ținem distanța, o s-o ținem.

Cum ești la gândul că nu o să-l mai vezi până în iunie?

Adriana Sălcianu: Nu-mi place. Deloc. Cum nu cred că place cuiva. Dar știu că este pentru siguranța lui, mai mult decât pentru a mea și știu că e mai bine.

Asta e! Cine l-a pus să se căsătorească cu cineva care lucrează într-un spital? (râde) Nu că am fi știut noi, acum niște ani că o să ajungem aici!

Cum o să fie Paștele anul acesta?

Adriana Sălcianu: Pentru prima dată, singură. Și probabil o să-l fac la spital, unde nu sunt niciodată singură.

Care este starea de spirit a pacienților COVID-19? Cum sunt?

Adriana Sălcianu: Sunt temători. Iar o parte dintre ei nu înțeleg nici acum de ce este nevoie de atât de multe măsuri de protecție dacă ei nu prezintă simptome.

Celor care au simptome însă le este teamă, pentru ce urmează să trăiască. Iar celor asimptomatici le este teamă pentru ai lor, pentru cei cu care au locuit până în momentul în care au ajuns la spital. Le este teamă să nu îi fi îmbolnăvit: „sigur este cineva care îi monitorizează și pe ai mei, de acasă, îi testează cineva? Îi întreabă cineva dacă sunt ok sau nu?”

Vreun pacient agresiv ai văzut?

Adriana Sălcianu: Am avut pacienți care nu voiau să rămână internați, fiindcă nu aveau simptome, nu îi durea nimic și nu înțelegeau de ce i-ar obliga cineva să rămână în spital.

Dar pe cineva care să fi insultat sau scuipat medicii ai văzut?

Adriana Sălcianu: Așa ceva nu am avut. Dar am avut un pacient care nu ne-a spus că venea din străinătate. Am aflat noi fiindcă l-am auzit vorbind cu soția, care îi spunea să nu pomenească „despre aia” și ne-am dat seama că era ceva dubios. Așa că am întrebat mai multe și, după vreo 20 de minute de vorbit, am aflat că fusese în străinătate.

E dificil, te simți trădat: „eu încerc să am grijă de tine, să îți asigur tot ce ai nevoie pe bucățica ta medicală, iar tu nu te gândești nici măcar un pic la mine.”

Tu cum ai decis să devii asistent social?

Adriana Sălcianu: Eram în facultate și am ajuns la „o zi a asistenței sociale” organizată de Ana Rădulescu și CFCECAS (Centrul de Formare și Evaluare în Asistență Socială) am cunoscut un asistent social care lucra în UPU la Târgu Mureș.

Mi s-a părut absolut fascinant ce povestea despre intervențiile lor în urgențe. De pildă, ne-a spus ceva ce m-a impresionat atunci.

Venise în urgență o gravidă surdo-mută, cu care nu se înțelegea nimeni, care era foarte agitată, agitație din care toată lumea a înțeles că era singură și că nu și-ar fi dorit copilul. asistentele medicale au avut prezența de spirit să cheme un asistent social, pe Cami, care a avut și ea prezența de spirit să îi dea ceva de scris fetei și să o întrebe despre situația ei. Așa a aflat că femeia avea familie, că soțul o aștepta acasă, probabil îngrijorat că nu se mai întorcea ea acasă, fiindcă o apucaseră durerile nașterii pe stradă. Iar agitația ei venea din îngrijorare, nicidecum că ar fi vrut să renunțe la copil.

Mi-a rămas în minte acest caz și am înțeles atunci foarte bine rostul unui asistent social în UPU.

Apoi mi-am făcut lucrarea de licență pe rolul asistentului social în Unitatea de Primiri Urgențe și am învățat că acolo, în UPU, întâlnești toate categoriile de persoane vulnerabile, ceea ce nu se întâmplă în niciun alt departament de asistență socială unde ai mai putea lucra.

După ce am terminat facultatea, s-a întâmplat Colectiv, iar ce am văzut atunci cred că a fost ultimul și cel mai convingător argument că meseria asta trebuie să o fac, iar locul meu este în urgență.

Am lucrat atunci cu 137 de familii ale victimelor sau cu o parte dintre victime.

Sper să nu mai fie nevoie vreodată în viața asta să mai trăiesc o experiență similară. Pe de altă parte atunci și acolo am avut de învățat mai mult decât oricând în viața asta.

Acolo am văzut cel mai limpede cât de vulnerabil poate fi un om. Un om care, în mod normal, nu are nicio problemă, independent, pe picioarele lui. Dar care ajunge într-o situație atât de complicată și la un grad de vulnerabilitate atât de mare încât trebuie să fie cineva acolo care să se asigure că bea apă în fiecare zi, că mănâncă ceva în fiecare zi, că mai face un duș o dată la două zile. A fost o mare lecție atunci.

Tu vorbești despre părinți acum!

Adriana Sălcianu: Da.

Atunci am decis că voi intra în UPU. Am înțeles că acolo întâlnești cele mai vulnerabile persoane care ar putea avea nevoie de tine.

Acolo am întâlnit alte drame, alte povești care mi-au rămas imprimate în minte. De exemplu, vârstnicii, care vin fie din centre, fie de acasă. Și îți vorbesc despre familiile lor, despre copii, rude cu care ar părea că lucrurile sunt în regulă, dar când îi suni pe aceștia din urmă și le povestești că părintele lor sau ruda lor este în spital auzi că nu e treaba lor, că au și pe alții de care trebuie să se ocupe, că nu au timp și așa mai departe. Și atunci înțelegi dimensiunea dramei pe care o trăiesc acei oameni.

Dar, lucrurile până la urmă merg bine, fiindcă afli că pacientul nu se va întoarce chiar nicăieri și că acasă este un vecin sau un prieten care ne sună îngrijorat, care își asumă responsabilitatea și grija lui.

Care este cazul care te-a impresionat cel mai mult?

Adriana Sălcianu: Este o situație de violență domestică. O femeie avea un ordin de restricție pentru soțul ei, care o bătea acasă. În ciuda acestui ordin, soțul a prins-o pe drumul de acasă la locul de muncă și a bătut-o în stradă. Nu vrei să știi cum arăta femeia asta după ce a bătut-o soțul. A venit cu ambulanța și, în primă instanță, nu ne-a spus că agresorul era chiar soțul, ci că ar fi lovit-o un necunoscut. Medicului i s-a părut straniu totuși ceva din ce spunea ea și m-a chemat pe mine. Am stat de vorbă și am aflat toată povestea.

Asta este genul de caz care mă impresionează foarte tare. Violența domestică.