Alex Tache, IT-istul „șofer de suflet” ce face voluntariat din scaunul cu rotile: „viața persoanelor cu dizabilități în România e ușoară, dar cu o condiție: să ai bani”

Pe Alex Tache îl urmăresc de ceva timp pe Facebook și de fiecare dată mă emoționez când citesc câte o postare de-a lui. L-am cunoscut prin intermediul lui Vlad Voiculescu, el l-a prezentat comunității din bula sa și așa am mai aflat o poveste a unui om frumos.

Alex Tache este una dintre persoanele cu dizabilități din România, dependent de un scaun cu rotile și, cu toate acestea este șoferul la care asociația Magic apelează de fiecare dată când are nevoie de o mașină adaptată pentru transportul altor persoane cu dizabilități. Spune că-i place la nebunie treaba asta pentru că așa are posibilitatea să se plimbe, dar și să influențeze oamenii. Prin exemplul lui vrea să lase ceva în urmă și cea mai mare dorință a sa ar fi să contribuie la schimbarea mentalității.

Nu vă spun mai multe, vă las pe voi să-l descoperiți pe Alex Tache, iar la final, sunt convinsă că vom fi mai mulți cei care ne vom schimba părerea și vom pune umărul pentru mai bine.

Alex, câți ani ai?

Am 30 de ani.

De unde ești?

Din București. Născut, crescut aici.

Care e job-ul tău de zi cu zi?

În prezent sunt data quality analist la NN Asigurări de viață. Practic IT-ist.

De acolo îți plătești facturile?

Da. Eu am tras o concluzie: viața persoanelor cu dizabilități în România e ușoară, dar cu o condiție: să ai bani. Dacă vrei și mașină, dacă vrei să poți să te miști, nu te ajută statul, trebuie să ai tu bani.

Sunt câteva studii care ne arată că persoanele cu dizabilități, cel puțin în România nu ies din casă. Cum ți se pare asta?

Este o realitate tristă influențată de mulți factori, pornind de la social, la educație și până la impactul pe care îl are lipsa accesibilizării. Din punctul meu de vedere e o problemă pe mai multe paliere. E o problemă că, de exemplu, părinții își cocoloșesc copiii cu dizabilități și asta vine din lipsa de educație și din frică; e o problemă că ești judecat pe stradă sau se uită lumea la tine ciudat. Nici noi nu suntem obișnuiți cu ideea că oamenii doar sunt curioși. Oamenii vor să știe, nu au curaj să te întrebe și atunci tot ce le rămâne de făcut este să se holbeze. Și aici e o problemă de educație. Iar despre lipsa de accesibilizare ar fi foarte multe de spus: de la faptul că sunt scări de bloc inaccesibile, până la faptul că șoferul de autobuz nu coboară să scoată rampa și până la faptul că la metrou nu ai o rampă ca să nu cazi cu roțile între tren și peron. Am tot spus regulat că o mare problemă este faptul că statul îți decontează 1300 de lei pentru un scaun cu rotile.

Și un scaun costă?

Unul manual de Doamne ajută e măcar 500 de euro, iar unul electric pleacă de la 3-4 mii de euro și ajunge tot mai sus. Depinde ce vrei.

Într-adevăr e o problemă și nu știu dacă generația noastră sau cea a copiilor noștri va apuca să vadă o schimbare de mentalitate în țara asta…

Depinde de noi și de aceea eu am fost inclusiv la grădinițe și la școli și le-am vorbit copiilor despre dizabilitate. Numai noi putem să schimbăm lucrurile acestea, numai noi știm realitatea, numai noi știm că putem să ducem o viață normală și numai nouă ne rămâne să le povestim celorlalți că dizabilitatea nu înseamnă stat în casă.

Ce sunt părinții tăi?

Mama mea a murit în 2013 și a fost mare parte casnică, deși de profesie era inginer chimist. Tatăl meu a terminat Politehnica, practic a lucrat ca inginer la CFR în tinerețe, dar apoi s-a făcut broker de asigurări și a lucrat în acest domeniu în ultimii 30 de ani.

Dar ei cum te-au crescut pe tine, te-au protejat și cocoloșit sau…?

Da. Și asta e cumva realitatea tristă că am început să mă dezvolt abia după ce a murit mama.

Când nu ai mai avut sprijinul ei non-stop?

Când nu am mai avut protecția, de fapt. Sprijin era, dar nu era un sprijin cu libertate. Era un sprijin de faci ce vrei, dar în anumite limite destul de constrânse.

Mai ai frați?

Da, am un frate mai mare.

De unde provine dizabilitatea ta?

M-am îmbolnăvit și în urma acestui episod am rămas la pat trei ani și jumătate, după care am rămas cu sechelele perioadei respective.

Câți ani aveai?

13 ani.

Ce înseamnă că te-ai îmbolnăvit?

Diagnosticul e de poliartrită reumatoidă juvenilă.

Și asta de la ce se face?

Toți medicii au spus că a fost cauzată de un virus banal de răceală, ce s-a refugiat în articulații încercând să nu fie depistat, iar organismul a atacat articulațiile încercând să scape de virus. E o boală autoimună practic, organismul se atacă pe sine, iar în cazul meu a fost declanșată de un virus care a ajuns să atace tot organismul.

Care sunt dizabilitățile tale acum?

Am probleme cu toate articulațiile. Toate articulațiile mele au mobilitate redusă, nu pot să strâng pumnul, nu pot să întind picioarele mai mult de 95-100 de grade. E ca și cum aș încerca să merg stând pe scaun, ceea ce e aproape imposibil.

Și cum conduci?

Am mobilitate în picioare și am pedalele trase mai aproape ca să ajung la ele. E modificată puțin mașina în sensul că nu apăs direct pedala de frână, ci o pedală care declanșează printr-un senzor frâna. Dar școala am făcut-o pe mașină adaptată la mână.

De ce te-ai făcut IT-ist?

Am început în call-center. Am început acum opt ani cu munca de jos. În 2013 m-am angajat prima dată.

După moartea mamei?

Da, în același an, la două luni după. Am lucrat șase ani în call center, primii trei doar în acest domeniu, neavând foarte mult loc să mă dezvolt, după care am venit în NN unde am început să-mi descopăr skill-urile. Asta e o chestie cred foarte importantă: mulți oameni în ziua de azi, chiar și sănătoși, nu știu cum să-și descopere talentele native. Mie îmi place să îmi bag nasul peste tot, îmi place să fac analiză pentru a înțelege cum funcționează lucrurile și cu skill-ul unei persoane tehnice, calea logică era să mă duc în direcția asta de analiză și suport IT.

Dar nu ai terminat facultatea?

Nu am terminat studiile pentru că m-am îmbolnăvit și nu am mai putut să mai merg la școală. Le-am reluat ulterior, doar că atunci când am rămas la pat aveam doar clasa a VI-a terminată, iar primul semestru din clasa a VII-a nu avea mediile închise. Am avut foarte mulți ani de recuperat, anul acesta este ultimul și o să pot să dau BAC-ul oficial. Până acum nu puteam să dau BAC-ul pentru că nu aveam toți anii terminați. Iar asta e din nou o lacună a sistemului românesc pentru că nu am putut să-mi echivalez școala prin muncă. Aș fi putut să demonstrez ce skill-uri mi-am dezvoltat prin muncă, aș fi putut prezenta scrisori de recomandare de la manageri, lucruri care, din punctul meu de vedere ar fi trebuit să conteze și să mă ajute să pot să dau BAC-ul mai devreme. Mai mult decât atât, dacă faci școala la fără frecvență, primești bonus un an în plus de școală.

Când începe pentru tine voluntariatul?

Una din concluziile mele din ultimii ani este că foarte mulți români sunt pe modul de a supraviețui, iar când nu mai au lupta aceasta zilnică de a-și câștiga pâinea, încep să-și dorească să facă și pentru alții, să dea înapoi societății.

Pe bune? Hai că nu e așa. Poate în bula ta… Majoritatea se gândesc tot doar la ei…

Bine, hai, doar pentru unii 😀. Mie mi s-a părut important că având niște posibilități, având niște oameni care mi-au dat încredere, având noroc – deși nu cred că e neapărat doar noroc în viață – am vrut să dau mai departe. Faptul că am putut să-mi iau o mașină adaptată, știind că în România sunt foarte puține astfel de mașini și foarte multe persoane segregate în casă pentru că nu au acces la transport, mi-am dorit să mă implic pentru a face bine. Magic mi-a fost cel mai la îndemână. Știam de asociația Magic de la Vlad Voiculescu, pe care îl cunoșteam de când era în Ministerul Sănătății, în 2016.

Mai mult decât atât, mie îmi place să călătoresc și astfel am combinat două lucruri dragi mie. Magic plătește motorina pentru toate drumurile acestea de „șofer de suflet”, sunt disponibil pentru ei când au nevoie de mașină adaptată, dar și atunci când au alte drumuri de făcut ce mie îmi oferă posibilitatea să mă plimb, așa că ce mi-aș putea dori mai mult?

Unii ar zice: „Dar ce-ți trebuia ție voluntariat la câte probleme ai?”

Eu nu mă văd ca un om cu probleme. Eu, de exemplu nu mă consider bolnav, chiar dacă am un diagnostic. Consider că am rămas cu niște sechele de la problemele pe care le-am avut, dar nu mă consider o victimă. Și aici intervine din nou o tranziție foarte grea: de la supraviețuire, la conștientizarea faptului că nu trebuie să te mai plasezi ca o victimă și până la a-ți dori să faci niște lucruri.

Și asta mi-am dorit: mi-am dorit să fac lucruri mișto. Mi-am dat seama că pot avea un impact fenomenal prin faptul că eu pot face voluntariat. Am făcut inclusiv terapie cu alți oameni în drumurile mele pentru că oamenii când m-au văzut pe mine, au început să-mi povestească problemele lor. Am impact asupra voluntarilor, asupra celor care poate își doresc să facă voluntariat, asupra beneficiarilor care văd că se poate și nu se mai cuantifică doar în timpul și energia mea, ci în mult mai multe lucruri. Primesc și dau.

Adică te încarci tu sufletește…

Da și îmi place să dau. Nu o fac neapărat pentru validare sau pentru „bravo mă”. O fac și pentru că îmi place să ajut oamenii, îmi place să contribui, îmi place să cred că poate copilul de 5-6 ani care mă vede azi, când o să se facă mare o să aibă o altă perspectivă asupra persoanelor cu dizabilități și poate o să vrea și el să ajute. Vreau să am un impact puțin mai mare, chiar dacă prin lucruri mici.

Mașina ta e adaptată și pentru transportul persoanelor cu dizabilități?

Mașina mea are o rampă specială pe care o folosesc ca să pot să urc orice scaun, ceea ce înseamnă că pot să transport inclusiv persoane imobile, cu o greutate foarte mare. De exemplu, am transportat o fată care cântărea 100 și ceva de kilograme și care nu s-ar fi putut deplasa cu un Uber sau un alt gen de transport, pentru că ar fi fost nevoie de 4-5 bărbați care să o ridice și să o mute într-o mașină obișnuită.

Mașina mea are banchetele din mijloc scoase ceea ce înseamnă că am o banchetă de trei persoane în spate, cele două locuri din față, iar în mijloc este loc pentru scaunul cu rotile. Am și sisteme de prindere, centuri de siguranță și pot să mă transport pe mine, plus încă o persoană cu dizabilități, în condiții lejere.

Dar tu ți-ai luat mașina asta înainte să te apuci de voluntariat, sau după aceea?

Mi-am luat mașina asta în 2016, când mi-am luat și permisul de conducere. La vremea respectivă aveam moștenire o bucată dintr-un apartament și am mai făcut un credit pentru diferență. Un lucru bun din partea statului este acela că în cazul persoanelor cu dizabilități, plătește dobânda la credit, un lucru destul de mic în comparație cu nevoile noastre, dar important. Astfel eu am plătit doar împrumutul, chiar dacă în fiecare lună trebuia să plimb o hârtie prin care să dovedesc că am plătit rata 😀.

Mi-am luat mașina pentru mine pentru că lucram în Pipera la vremea respectivă și deja îmi luasem nenumărate înjurături de la taximetriști că-i lăsam la marginea orașului și trebuiau să se întoarcă înapoi „pe gol” 😀. Decizia finală am făcut-o când am ajuns la apogeu, după ce un taximetrist mi-a spus că-i e prea milă să conducă cu mine în mașină și a plecat, asta după ce-l așteptasem 20 minute în ploaie.

Acum tu strângi niște bani pentru?

Mașina pe care o am, de când am luat-o fusese neglijată în Germania și mi-a cam dat câteva semnale prin care am înțeles că nu prea mai pot să mă bazez 100% pe ea. M-a lăsat o dată în drum cu un pacient în mașină și mă tem că situația se poate repeta.

Vreau să o schimb, iar mașinile de genul acesta se găsesc doar în Germania și după ce m-am interesat de ce, am aflat că acolo adaptarea este suportată de stat.

Și câți bani vrei să strângi?

Mi-am propus să strâng 50 de mii de euro, aceasta fiind suma pentru o mașină veche de 5-6 ani, adaptată, cu 70-80 de mii de kilometri.

Cât ai strâns până acum?

Vreo 11 mii de euro. Dar am speranță și chiar dacă nu reușesc să strâng suma integral, măcar voi avea o sămânță de la care pot să pornesc.

Locuiești singur?

Nu, locuiesc cu tatăl meu și cu fratele meu. Ei nu mă cocoloșesc așa cum o făcea mama, dar am sprijinul lor permanent, oricând am nevoie.

Sunt convinsă că toate cazurile de care te ocupi te emoționează, dar sunt convinsă că e unul care ți-a rămas în suflet…

E un caz care mi-a rămas în cap datorită conjuncturii de la vremea respectivă. Anul trecut, de Paște, în sâmbăta de dinaintea Învierii eram la Târgu Mureș, aveam chef de plimbare și mă gândeam să mă duc până la Cluj. S-a anunțat pe grupul de voluntari că o familie ar vrea să petreacă sărbătorile acasă și urma să fie externată în ziua respectivă din Cluj. Trebuia dusă într-un sat la granița cu Ucraina. Am răspuns doar eu cu încă un voluntar din Sibiu și m-am gândit că eu oricum am chef de plimbare, că pe mine nu mă așteaptă familia acasă cum poate îl așteaptă pe el și am plecat și i-am dus acasă. Faptul că am putut să-i ajut să petreacă sărbătorile acasă, faptul că un alt voluntar a putut să rămână acasă cu familia, mi-a rămas la suflet. A fost un drum de vreo 11 ore încărcat de emoție.

Ce spui, există Dumnezeu?

Eu sunt nepot de preot, am crescut cu biserica în casă, am avut întotdeauna ajutorul lui Dumnezeu și aș fi cel mai mare mincinos să spun că nu.