fbpx

Căutare

Share this article

Alexandra Tînjală este un om de publicitate, iar de 16 ani fără oprire are această ocupație constantă, fără nicio legătură cu banii sau cu jobul: voluntariat pentru Our Big Day Out.

Our Big Day Out (OBDO) este o inițiativă care, prin acțiuni exclusiv de voluntariat, cu sute de oameni implicați de-a lungul vremii și cu o discreție demnă de o cauză mai timidă, dăruiește timp, dragoste și alimente (îmbrăcăminte, rechizite, produse de îngrijire personală, produse casnice, mobilier) celor care au nevoie de ele: copii,  tineri, vârstnici, persoane cu dizabilități fizice ori sufletești.

Alexandra este un om îndrăzneț în planurile sale, dar temperat când vine vorba despre ea. Cu toate astea  însă povestește cu nesaț despre copilăria ei fantastică, cinematografică, într-o casă din Uranusul demolat de Ceaușescu, pentru a clădi marele edificiu comunist; un loc plin de oameni și de animale, de la câini și pisici, la șarpe și maimuță; cu un tată fără seamăn în patima cu care-și iubea țara și detesta comunismul; care a ajutat-o să șlefuiască o iubire de semeni, care s-a transformat acum într-o loialitate și o responsabilitate față de ei.

De ce faci ce faci? De ce faci tu bine?

Alexandra Tînjală: O întrebare complexă, cu multe posibile răspunsuri.

Pentru că și noi, cei care facem bine, merităm această șansă, nu doar cel care-l primește; pentru că sunt un om în putere și am toate resursele necesare la îndemână; pentru că sunt zeci de voluntari care-mi sunt alături unii chiar de la începuturi, de 16 ani de zile.

Trăim într-un sistem complet disfuncțional, în care cei dependenți de stat au toate șansele să rămână toată viața dependenți de stat, pentru că nepoții mei și copiii voluntarilor, atunci când am început, mergeau la școala primară, iar în curând dau bacalaureatul. Și cred foarte mult că este important pentru ei ce văd la noi, adulții din jurul lor, iar dacă văd și se implică de mici în această realitate cruntă, a celor mai puțin norocoși, au mari șanse ca atunci când vor fi mari să fie responsabili.

Comunitatea care s-a creat în jurul Our Big Day Out este cel mai frumos grup din care fac parte, iar nevoia de a continua să fiu acolo e covârșitoare.

Dacă e să mă așez pe canapeaua terapeutică și să mă tot întrebi, vom afla că motivele sunt multe, multe extrem de personale, iar unul dintre ele, foarte important, este și modul în care am fost crescută, cu un tată care tot timpul ne-a îndemnat, pe mine și pe sora mea, să-i luăm în considerare mai întâi pe ceilalți și abia după aceea pe noi.

E o promisiune de libertate în acest nume: Our Big Day Out. De ce i-ai spus așa?

Alexandra Tînjală: Nu cred că l-am gândit așa, deși ai dreptate, cumva.

Am plecat la drum cu un calcul pragmatic: în România de atunci erau vreo 80.000 de copii și adolescenți în centre de plasament și vreo 5 milioane de oameni activi. Am făcut repede un calcul și am constat că era nevoie să conving 1,7% dintre oamenii activi să devină mentori sau prieteni de nădejde ai celor care trăiesc în sărăcie sau ai copiilor abandonați.

Gândul meu a mers, întâi de toate, către copii. Apoi a virat și către vârstnici, fiindcă, atunci când s-au împlinit 7 ani de la moartea tatălui meu, am mers într-un azil de bătrâni, în care merg și acum, unde, practic, făceam pomană pentru tata. De fapt, acțiunile mele, la început, se împărțeau cam așa: cea de Paște era a mea,  practic, iar de Crăciun deschideam ușa pentru toată lumea și, cine dorea, putea participa atât cu timp cât și cu bun.

Voluntarii Our Big Day Out

Our Big Day Out cred că este una dintre cele mai longevive activități de voluntariat 100% din România, adică aici nu există angajați, costuri de chirie, întreținere, aproximativ 97% din banii donați merg direct către beneficiari. Mai există niște costuri administrative care ajung undeva la 100-150 de euro lunar și atât.

În luna decembrie a anului trecut, aceste costuri au crescut undeva la 5%, fiindcă am avut de acoperit cheltuielile cu materiale de siguranță și protecție, dezinfectanți, teste antigen pentru voluntari și așa mai departe.

De fapt, este vorba de o implicare activă în care donatorul își ia din timpul personal pentru a găsi soluția la nevoia care trebuie rezolvată.

Credința mea este că doar în acest mod, 100% transparent și numai donând și timpul tău, poți spune că participi activ la schimbarea pe care dorești să o vezi în societatea ta. Doar având contact direct cu neajunsurile cu care cei în nevoie se confruntă zilnic, poți înțelege cu adevărat problemele reale ale acestora. Procesul de donație pe care l-am creat este unul care se activează în primul rând prin puterea exemplului, astfel moneda principală ajunge să fie timpul.

Copiii beneficiari ai programelor create de Alexandra Tînjală

De ce așa? De ce nu te-ai angajat în asociația ta?

Alexandra Tînjală: Nu am acceptat să fiu plătită pentru munca în folosul societății. Cel puțin, nu până acum. Mă bucur că dimensiunea Our Big Day Out este dată, întâi de toate de puterea exemplului. Cum aș putea să militez pentru ideea că „oricine poate să își utilizeze timpul și în folosul societății”, dacă eu nu o fac?

Simțul civic este o răspundere pe care o ai în calitate de cetățean, părinte, prieten, coleg. Nu cred că este o alegere. Pur și simplu, nu poți rămâne simplu spectator într-o astfel de situație.

Fiecare dintre noi este afectat de ceea ce se întâmplă și doar împreună putem depăși această perioadă fără precedent.

Situația de la Colectiv (ca și multe altele din ultimul deceniu), ne-a învățat că, indiferent de culoarea politică pe care o poartă cei care ne conduc, încă avem de-a face cu guverne în care domnește samavolnicia.

Eu muncesc de la 18 ani, iar la 16 ani am plecat în America. De fapt, pot spune că muncesc de la 12 ani, de pe vremea când mama și tata erau angajați la Cooperativa Prestarea și mergeam la ei la serviciu, unde coseam plase și saltele pentru armată.

De ce te-ai întors din America?

Alexandra Tînjală: Am plecat într-un turneu, cu trupa de dansuri folclorice a liceului, la invitația Centrului Cultural și a doamnei Christine Valmy, iar programul presupunea să dansăm atât la instituții culturale, cât și pe la casele oamenilor bogați. Locuiam în niște hoteluri care ne păreau spectaculoase, mâncam pizza și ne simțeam răsfățați. Mai târziu mi-am dat seama că era și un mic business, fiindcă existau niște comisioane ce se plăteau pentru spectacolele noastre, date la casele oamenilor.

A fost o experiență, cum ziceam, spectaculoasă, dar care mie mi-a lăsat un gust neplăcut, al abuzului asupra noii generații și asupra omului fără altă opțiune.

Alexandra și sora ei, Oana

În ciuda acestui sentiment însă, după acest turneu, eu nu m-am mai întors în țară, ci am rămas în vacanța de vară acolo. Având rude plecate în America de când aveam 3 ani, toată copilăria am visat că va veni ziua când voi trăi și eu acolo. Visam, dacă îți poți imagina, în limba engleză (bine, asta și pentru că făcusem engleză acasă încă de pe vremea când nici nu învățasem să scriu).

Tata în schimb era un tip extrem de patriot.

A ajuns în America după Revoluție, și-a vizitat familia, dar nu cred că vreodată și-a imaginat că va putea să plece din țara lui. Mai mult decât atât, și-a dorit enorm, pentru mine și pentru sora mea, să rămânem în țară și să facem ceva pentru spațiul în care ne-am născut.

Când l-am sunat din America și i-am spus, cu vocea tremurând, că nu vreau să mă întorc acasă, răspunsul lui, la care nu m-aș fi așteptat niciodată, a fost: „Părăluță (așa ne zicea, de la – floare), dacă asta-ți dorești, asta trebuie să faci!” Cred că el a înțeles în acea clipă ce mie mi-a trebuit ani să pricep, anume că ajunsesem într-un punct când aveam nevoie de individualitate, de independență și că simțeam că-mi găsisem un drum. Chiar dacă aveam 16 ani.

Alexandra, Oana și tatăl lor

Cred că a fost cel mai valoros lucru pe care mi l-a oferit tata: m-a „eliberat”, iar asta a însemnat libertatea și independența mea. Și ce poate fi mai frumos ca părinte, decât să îi oferi copilului tău încrederea oarbă că va răzbate, chiar și la 16 ani?

Am trăit cu familia lui doi ani de zile, la o mătușă, înconjurată de colegi de școală și de niște profesori demni de filmele americane.

M-am întors în țară doi ani mai târziu, însă, între timp, tata murise.

Cum s-a întâmplat asta?

Alexandra Tînjală: Cum nu se putea mai rău: accident de mașină și mult prea multe erori în spitalul în care fusese internat. Dacă azi ți se pare că se moare în spitale, imaginează-ți că în acele vremuri era măcel.

Despre ce an vorbim acum?

Alexandra Tînjală: În 1995 a murit tata.

Iar tu erai în America atunci!

Alexandra Tînjală: Da, practic, când am plecat din țară a fost, fără să știu, ultima dată când l-am văzut pe tata în viață.

Mama și tatăl Alexandrei

Eu eram în America atunci și nu aveam cum să mă întorc, fiindcă nu m-aș mai fi putut duce la școală.

La 16 ani am scris o scrisoare către 52 de senatori ai statului în care trăiam și încercam să le explic de ce merit o șansă să rămân în America, țara care susține sus și tare că oferă întotdeauna o a doua șansă, iar eu, ce să vezi, nici măcar nu aveam nevoie de a doua, mi-era de-ajuns doar prima șansă, aceea de a mă putea stabili acolo. (râde)

Le-am spus ce reușisem să fac până atunci, ce rezultate aveam la școală, ce planuri aveam pentru viitor și, surprinzător, am primit răspuns de la un senator, dar s-a dovedit până la urmă că aveam niște probleme cu actele, nu are rost să insist acum, care m-au obligat ca la 18 ani să revin în România.

În România mă mai aștepta doar un părinte.

Alexandra și mama ei

Situația noastră financiară nu era de invidiat, pierdusem casa, eu trăiam dezamăgirea profundă că fusesem nevoită să mă întorc într-o țară în care oamenii erau paralizați într-o stare de victimizare, o letargie din care altcineva trebuia să îi scoată.

Aveam 18 ani și ce trebuia să fac era să mă angajez. Ceea ce am și făcut.

Părinții tăi ce profesii avuseseră?

Alexandra Tînjală: Mama a lucrat în comerț exterior, dar când toată familia lui tata a plecat din țară, ea a fost dată afară, fiindcă într-o astfel de situație treceai drept trădător. Tata lucra la OJT și deznodământul pentru el a fost același, a fost dat afară imediat ce frații și părinții i-au plecat. Tata a fost și printre cei 13 români (presa a publicat o listă a lor, după ce a murit) urmăriți de Securitate și după 1990.

Tata a fost tot timpul urmărit, ascultat, în casă am aflat ulterior că aveam microfoane și câțiva prieteni foarte buni erau, de fapt, turnători la Securitate.

De ce să fi fost urmăriți de Securitate?

Alexandra Tînjală: Tata era complet incomod și nu și-a ținut gura niciodată, nu se putea cenzura sub nicio formă.

Era foarte vehement, foarte vocal, oriunde ajungea.

Sunt și niște detalii din biografia lui care explică multe: provenea dintr-o familie de 11 frați, el fiind al doilea. Sentimentul de responsabilitate față de frații mai mici l-a avut la o vârstă prea fragedă, mai ales că trăiau în comunism. Când avea vreo 17 ani, tatăl lui a fost închis, din mai multe motive: religia (era pocăit), avea mulți copii – la acel moment erau deja 9 frați, dar și pentru că deținuse o prăvălie mică, ce fusese închisă de comuniști, căci, deh!, un comportament antreprenorial era de neiertat în acea perioadă. După multe percheziții, au găsit în casă niște săpunuri, pe care bunicul încă le mai vindea, pentru a-și putea întreține familia.

Bunicul a fost închis, iar soția lui a rămas singură, să-și crească copiii.

Alexandra, Oana, sora ei, finii lor și vărul, Alexandru

Tata a devenit capul familiei lui. Avea 17 ani.

A început să meargă la școală seara, fiindcă peste zi muncea la muzeu, unde rupea tichete, iar dacă mai prindea puțin timp mergea și zugrăvea case.

Mai mult decât atât, timp de aproape un an de zile, l-a urmărit (și nu este nicio glumă la mijloc) pe Gheorghe Gheorghiu-Dej până când l-a prins la un colț de stradă și i-a spus situația familiei.

Se pare că demnitarul comunist a fost impresionat de povestea auzită, iar după puțin timp bunicul a fost eliberat din pușcărie.

Așa era tata. Nimic nu părea că-l oprește să facă ce credea el că e bine.

După Revoluție, prin 1990, a mers cu mine în America și nu eram doar noi, ci încă vreo 15 oameni din Asociația 21 Decembrie, pe care i-a cazat efectiv la familia lui din America.

Într-o zi, în fața Rockefeller Center, unde sunt înălțate steagurile națiunilor, al nostru steag avea încă stema comunistă pe el.

A făcut rost de o foarfecă, și-a îndemnat colegii să facă o piramidă umană, tata s-a urcat în vârf și a tăiat stema de pe steag. În 3 secunde au apărut și poliția, și pompierii, iar toți câți erau cu noi fugiseră. Rămăsesem doar el, cu mine și cu mătușa mea.

Tata nu vorbea deloc engleză, nu se putea înțelege deloc cu poliția, dar l-au arestat. Două sau trei ore mai târziu au ieșit de acolo: el era vesel, iar mătușa, care a fost nevoită să traducă o bună bucată de vreme,  era epuizată, în vreme ce eu plângeam speriată.

Cât a stat în arest i-a tot amenințat: „eu dau statul american în judecată, fiindcă noi, românii, v-am așteptat atâția ani de zile, iar voi la mai bine de un an de la Revoluție nu sunteți în stare să scoateți simbolul comunist de pe steagul țării!”

Așa era tata.

Era un idealist incurabil, venea dintr-o familie de 11 frați, toți emigrați în țara tuturor posibilităților, iar el a rămas aici, în România, cu o dorință acută de a o elibera de sub comunism.

A reușit?

Alexandra Tînjală: A reușit, da.

Ca să înțelegi un pic cum era tata îți voi spune un detaliu: locuiam într-o casă în zona Uranus, după cum știi, complet rasă de pe fața pământului pentru marele edificiu al casei Poporului. Când au venit cu buldozerele să ne dărâme casa și toată lumea se ascundea pe  unde putea, tata a ieșit și le-a spus că acceptă demolarea cu condiția să fie lăsat să și-o demoleze singur.

Cele trei cruci care au fost puse la Revoluție la CC (Piața Revoluției), la Universitate și în Romană, au fost făcute din grinzile casei demolate.

A participat la Revoluție, dar nu a acceptat certificatul de revoluționar; nu știu dacă a făcut-o neapărat pentru el, cât pentru noi, copiii lui, pentru a înțelege că sacrificiul nu trebuie glorificat și, mai ales, nu trebuie răsplătit în bani.

Tata ne-a crescut, și pe mine, și pe sora mea, într-un stil spartan, cu program zilnic, unde „pierderea timpului” nu era nicăieri trecută, cu prea multe reguli, multe legate chiar de responsabilitatea față de cei din jurul nostru: dacă ne veneau pachete din America, cu haine sau bomboane nu le puteam lua la școală, fiindcă ceilalți colegi nu aveau. Când se întorcea din America, aproape toate valizele erau pentru Asociația 21 Decembrie, iar restul pentru noi. Nu a fost interesat foarte tare de evoluția noastră la școală, dar a fost tot timpul interesat de cum evoluăm ca indivizi în societate și de impactul pe care acțiunile noastre îl aveau.

Tatăl Alexandrei, împreună cu sora ei, Oana, și cu Banana

Multă vreme am făcut o icoană din tata, poate și pentru că am avut nevoie să-l și iert pentru multele câte s-au întâmplat, iar faptul că el nu mai era cu noi și nu puteam avea o reacție din partea-i probabil că a îngreunat tot procesul de vindecare.

De la tata am învățat ce înseamnă să dăruiești, nu doar pentru că așa este frumos, ci și pentru că așa trebuie. De la el am învățat că a avea putere nu înseamnă să fii mai presus de cei din jur, ci înseamnă doar că poți să îi ajuți mai mult pe cei din jur. M-a învățat ce înseamnă umilința, că orice experiență, bună sau rea, este o trăire a vieții care ți s-a dat. Și nu în ultimul rând, tata m-a învățat că inutilitatea este unul dintre cei mai mari dușmani pe care îi poți întâlni într-o viață.

Tata a fost un visător, iar eu, cu certitudine, sunt fata lui tata. Și cred că am reușit să strecor în Our Big Day Out frustrările, durerile mele, sentimentul de abandon, responsabilitatea față de ceilalți; sunt foarte încăpățânată, iar orice „nu se poate” devine un motiv în plus să mă chinui și mai tare.

Îmi place să muncesc, îmi place să fiu folositoare, chiar dacă asta devine uneori copleșitor.

Ce ți-a rămas de la el?

Alexandra Tînjală: Speranța. Am și acest nume, de altfel. Iar pe sora mea o cheamă Rază Bună.

Cred că mi-au rămas de la el idealismul și un soi de răspundere pentru tot ceea ce am primit și ce am.

Noi am trăit în timpul comunismului crescând în casă: o maimuță, Banana, un șarpe, Georgică, cinci câini, prea multe pisici, iar de-a lungul copilăriei ni s-au mai alăturat: două căprioare, un porc de Guineea, o veveriță și așa mai departe.

Maimuța Banana, filmată de cei de la TVR, a fost a Ninei Mihalcea, prima noastră dresoare de lei. În plus, era nașa de căsătorie a mamei și a noastră la botez. Când Nina nu a mai putut avea grijă de Banana, i-a lăsat-o mamei, care a avut ca scop principal în viață acela de a salva orice animal care îi ieșea în cale.

Maimuța Banana, unul dintre animalele din casa copilăriei Alexandrei

Banana a fost personajul unei povești foarte interesante. Tata și-a dorit toată viața să fie actor. Și a dat examen la actorie, unde a inventat pe loc o poveste despre o maimuță ținută în casă, într-un București modern. Directorul comisiei, dl Vitanidis, l-a dat afară, crezând că îi ia în râs.

După vreo doi ani, când mama și tata umblau prin București, cu maimuța după ei, l-au văzut pe Vitanidis la Capșa. Atunci ce a făcut tata? A intrat cu maimuța până la masa actorului să-l salute.

Banana era îndrăgostită de bărbați și ura femeile, mai puțin pe mama, fura bijuterii și monede pe care le ascundea în gușă cu lunile. A fost un personaj proeminent în copilăria mea, dar mai ales a sorei mele, de care se îngrijea mai, mai ca o dădacă.

Și căprioarele, și șarpele?
Alexandra Tînjală:
Căprioarele, Leonce și Lena, după piesa de teatru a lui G. Buchner, au ajuns la noi când eram mai mari.

Iepurele și șarpele Georgică

Mama și tata, după Revoluție, au deschis o mică prăvălie la intersecție, la Budapesta. Într-o zi, unul dintre clienți a intrat cu un sac în spate, în care se zbăteau, cu ultimele urme de putere, două căprioare mici. Mama l-a întrebat ce e cu ele. Le luase să le taie. Mama a negociat cu el până le-a răscumpărat și le-a adus acasă, unde soră-mea le-a hrănit cu biberonul de trei ori pe zi. Când au crescut, nu se mai puteau ține nici în casă, nici în curte și le-am găsit casă nouă la o fermă de pe lângă București.

Am mai avut și un șoim, care a fost găsit cu o alică într-o aripă, am avut o cioară pe care ulterior a mâncat-o dobermanul, iar șarpele Georgică, pe care o să-l vezi în filmul făcut de TVR, își petrece cel mai mult timp alături de cocoșul cu patru picioare, Peter.

Hai să ne întoarcem la tatăl tău și la moștenirea pe care ți-a lăsat-o! Ce fel de cauză sau de idee pe lumea asta te-ar determina să faci ce a făcut el cu steagul României în SUA?

Alexandra Tînjală: Cred că doar același lucru: să-ți vezi țara eliberată din comunism, să trăiești toată această experiență, apoi să ajungi în America și că tocmai acolo vezi încă emblema comunismului, în toată splendoarea ei.

Ai face asta?

Alexandra Tînjală: Nu știu dacă m-aș urca propriu-zis pe catarg, dar sigur aș trăi aceeași furie și aș bate la ușa lor, să le spun cum stau lucrurile de fapt.

Sunt genul de om care-și consumă foarte multă energie pentru dreptatea sa și a altora.

Alexandra Tînjală

Cum știi că ce crezi tu este drept?

Alexandra Tînjală:  Nu știu. Niciodată nu am știut, dar lucrurile îmi par foarte simple: când un copil dintr-o familie își permite anumite lucruri, când un asistent dintr-un centru de plasament își crește copilul în alt fel decât crește un copil dintr-un centru e limpede că nu e bine. Nu trebuie filtre sofisticate pentru a înțelege acest lucru.

Iar dacă te întrebi cum am reușit atâția ani să lucrăm cu statul, răspunsul este la fel de simplu: am această manieră de neschimbat, când văd nedreptatea o atac imediat. Nu stau prea mult pe gânduri.

Mă întorc acum la momentul când te-ai angajat în România. Dincolo de nevoie, tu ce visai să fii, să faci? Ce-ți doreai?

Alexandra Tînjală:  Eu voiam să fiu avocată în California.

M-am întors în țară, dar legea era foarte proastă și nu mi-au luat în considerare diploma de studii din SUA. Am mers la ministerul educației, am primit chiar o invitație de a petrece o seară cu un angajat de-ai ministerului pentru a-mi echivala diploma, ba am dat și peste un domn care m-a dojenit pentru că mi-am permis să fac liceul în America și nu am rămas în România.

După părerea lor, ar fi trebuit să reiau clasa a XII-a la școala la care fusesem înscrisă ultima dată, deci pe la 14 ani- la Liceul de Coregrafie Era imposibil, mai ales că eu trebuia foarte repede să mă angajez, iar la balet nu mai putem reveni atât de simplu.

Până la urmă, printr-o conjunctură, am ajuns să mă angajez în publicitate, la agenția Scala/ JWT, deși nu aveam nicio noțiune despre ce însemna. Ce știam, era că Scala e o cofetărie și deasupra ei, mai tot timpul, se afla un banner foarte mare, pe care, pe vremea aceea, publicau anunțuri de mica publicitate. Am crezut că mă voi angaja la departamentul de mică publicitate al cofetăriei Scala. (râde)

Și mai știam ceva despre publicitate: când m-am dus în America, mică fiind, și am văzut reclame pe toate clădirile și la televizor, pe toate canalele, bunica mi-a zis atunci: e bine că avem reclame, fiindcă reclamele ne plătesc nouă programele.

M-am angajat în poziția de asistentă a Petrei, deținătoarea agenției, o personalitate extrem de vulcanică, care-i semăna foarte mult tatălui meu.

Am avut norocul să intru în publicitatea acelor ani, când făceai de toate, explorai totul și învățai.

Am progresat apoi, iar la 22 de ani am devenit Account Director pe regiunea CEEMA, un job extraordinar pentru vârsta mea de acum, dar nu pentru 20 de ani, cât aveam atunci.

Dar după nouă ani mi-am dat demisia, am anunțat politicos cu șase luni înainte, fiindcă aveam pornirea de a pleca din nou din țară, cu destinația America.

 De ce ți-a luat atât?

Alexandra Tînjală: Sunt mai multe motive aici, dar aș începe cu un simț al răspunderii uriașe față de un om care mi-a dat o șansă la 18 ani, când nu știam nimic.

A ajutat și mama la această presiune. Munceam ca o descreierată, până la 2:00 dimineața, apăreau tot felul de probleme, veneam acasă plângând, mi-am dat demisia de zeci de ori, iar mama îmi amintea de fiecare dată de această datorie față de omul care mi-a dat o șansă.

 Ce s-a întâmplat?

Alexandra Tînjală: În anul 2000 am ajuns în primul centru de plasament cu cadouri oferite de firmă în numele clienților, unor copii care aveau mai mare nevoie de ele.

Am ales Centrul Concordia, care întâmplător, se afla chiar lângă casa mea.

Când am ajuns acolo, țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri, copiii ne-au sărit în brațe și aveam sentimentul pe care-l ai când îi dai cuiva ceva, iar acel om se simte dator să-ți întoarcă gestul.

După vreo doi ani, am reușit să fac acea „pomană” pentru tata, despre care îți povesteam, ca pe urmă să se întâmple ceva: eram în mijlocul unei întâlniri cu unul dintre clienții noștri, iar cineva a primit un telefon alarmant că trebuia să arunce brusc câteva tone de margarină, ce avea să expire în șase luni. Mie mi s-a părut incredibil că, în vreme ce niște oameni nu-și permit să pună asta pe masă, un producător se gândește să o arunce.

Într-o seară mi-a venit această idee, în care vedeam un proiect care să se numească speranța și care să fie un pod între societatea civilă, omul capabil și omul care are nevoie de sprijin.

In 2005, când mi-am deschis propria firmă de publicitate, Sister, am vrut ca un prim proiect al nostru să fie unul cu scop 100% social și 100% de voluntariat, fără niciun fel de acoperire media (10 ani am refuzat să vorbesc public despre acest demers și doar acum un an, după 15 ani, am acceptat un interviu în presa scrisă), unde oamenii donează timpul lor și toate resursele pe care le au la dispoziție.

Aveam o experiență serioasă în organizarea evenimentelor, îmi era cumva la îndemână să pun la bătaie tot ce știam în publicitate și să o folosesc astfel în alt scop. Cred că oricărei societăți pe profil îi este la îndemână să își folosească resursele, cunoștințele și experiențele pentru a da ceva semnificativ înapoi societății.

La prima ediție, am trimis un email la 30 de oameni în care le spuneam că se apropia Paștele și Ziua copilului și nu ar fi o idee rea să ne petrecem o zi cu niște copii din centrele de plasament. Ne-am strâns ceva peste 100 de oameni, am luat cu noi 94 de copii din două centre de plasament  (unde eu mergeam deja de vreo 2 ani), am mers la Circ, apoi la Muzeul Antipa și fiecare adult plătea cheltuielile pentru distracția unui copil în ziua respectivă. Așa am gândit tot timpul acțiunile noastre: voluntarul vine cu o resursă și cu timpul, iar eu, ca firmă, vin cu organizarea și logistica.

Copiii care au nevoie de iubire și adulții care le-o pot da; filozofia Our Big Day Out

OBDO este cumva despre actul social care face posibilă întâlnirea dintre omul capabil și cel vulnerabil, dar și despre niște uși care se deschid, OBDO e un fel de inițiere în voluntariat, te învață să donezi timp, afecțiune, grijă, atenție și te invită să faci parte din viața oamenilor vulnerabili, iar pe termen lung, tu, care ai venit aici prima dată, să te folosești de această experiență și să o duci mai departe în grupurile și comunitățile tale.

Motivul și încăpățânarea de a ține acest proiect 100% de voluntariat, oricât de greu ar fi fost în toți acești ani, a fost pentru că, așa cum am spus, cred enorm în puterea exemplului. Nu doar oamenii bogați pot dona, ci oricare dintre noi. Iar noi arătăm că se poate face asta.

Eu am un job, în continuare în publicitate, alături de mine sunt zeci de alți oameni, și ei cu slujbe și program.

Pachete create la Our Big Day Out

Cum împarți tu aceste lucruri în viața ta? OBDO și muncă?

Alexandra Tînjală: Eu muncesc, ca oricare dintre voluntarii noștri, agenția pe care am creat-o, Sister, a fost o agenție full service, cu un portofoliu solid de clienți, de la Bayer, la Heineken, Labormed, Scandia Sibiu, cu premii, dar întotdeauna mi-am împărțit timpul și viața între agenție și OBDO, iar pentru aproape un deceniu, toate balurile de caritate pe care le-a avut Asociația OvidiuRo le-am co-produs ca voluntar, iar o vreme toată viața mea era construită în jurul acestor evenimente importante de caritate și de voluntariat.

Voluntariatul se poate face chiar și de acasă. De exemplu, ești IT-ist? Programarea este cea mai mare problemă pe care ONG-urile o au.

Iți place să petreci timp pe Facebook? E ok! O poți face și în folosul unui ONG. Lucrezi în logistică sau distribuție? Pfff, nu ai idee câtă birocrație și câte proceduri stau în spatele oricărei activități sociale.

Our Big Day Out cam așa funcționează – primesc timp, cunoștințe, experiență, resurse logistice și chiar și hobby-uri, de la fiecare voluntar.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO