Căutare

Share this article

Probabil nu e om în țara asta care să nu-l cunoască pe Alexandru Papadopol. Unii îi spun Papi, alții au suspinat și au urmărit cu sufletul la gură rolurile lui din telenovele, dar cei mai mulți merg azi la teatru să-l vadă pe scena de la Odeon. A jucat în filme premiate, el însuși fiind un actor aclamat și premiat, a jucat nenumărate reprezentații pe scena teatrului și a ajuns să-i mentoreze pe cei tineri care visează cu ochii deschiși la ridicarea cortinei și aplauzele frenetice din public.

Alexandru Papadopol ar fi trebuit să fie avocat, profesie pe care a ales-o la repezeală, într-un moment în care ar fi trebuit să le spună părinților săi ce planuri are în viață, dar într-un moment în care se grăbea să ajungă la o petrecere. Nu a regretat decizia, însă nici nu s-a ținut prea tare de ea. Încă din anul I, fiind student la facultatea de Drept a început să meargă la Teatrul Podu, urmând să dea admitere la actorie. A picat. A picat și anul următor. Și tot așa până în anul IV când a intrat primul pe listă. Astfel Alexandru Papadopol din absolvent de Drept s-a trezit student la Actorie, lucru ce i-a adus cea mai mare fericire.

Au urmat anii facultății de Teatru și Film, probabil unii dintre cei mai frumoși și mai interesanți din viața lui, timp în care a cunoscut tainele meseriei mult visate. A terminat facultatea fiind considerat unul dintre cei mai buni studenți, cu multe reprezentații pe scenă, dar și multe premii. Abia atunci Alexandru Papadopol s-a lovit de realitatea dură, de viața actorului din spatele cortinei care încearcă să trăiască din meseria lui, însă nu e loc și pentru el pe scenă. Astfel a decis să accepte prima ofertă, iar aceasta a fost rolul într-un serial de televiziune, pe atunci numit telenovelă românească.

Ce a urmat după, știm cu toți, însă nu s-a mai întâmplat ca lui Papadopol să-i fie sugerate alte căi mai puțin corecte, pentru a se apropia de teatru.

Anul acesta Alexandru Papadopol va participa în calitate de mentor la IDEO IDEIS, cel mai mare eveniment din România dedicat procesului de educație alternativă pentru tinerii liceeni.

IDEO IDEIS este un festival cultural pentru comunitate și, în același timp, un eveniment dedicat procesului de educație non-formală pentru tinerii liceeni din România. Structura festivalului este unică în peisajul festivalurilor de teatru din țară și are rolul de a-i ajuta pe participanți să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare, să capete încredere în ei înșiși și să interacționeze cu tipuri de modele relevante pentru dezvoltarea lor personală și profesională.

Papadopol va mentora o trupă de tineri actori din Buzău.

Dar până acolo, te invit să citești povestea lui, poveste pe care am ascultat-o la o terasă, într-o după-amiază fierbinte de vară.

Alexandru Papadopol înainte de filmare

De ce ai ales să accepți invitația de a fi mentor la IDEO IDEIS? Ce o să faci acolo?

Am să merg la Buzău, alături de o trupă de teatru de acolo. Acum doi ani când am mai colaborat cu ei, am fost la o trupă din București, regula fiind ca același mentor să nu meargă la aceeași trupă de mai multe ori ca să nu se creeze parti-pris-uri personale sau profesionale. „Mentorul” e un cuvânt destul de prețios pentru mine, eu consider că ne putem numi foarte bine parteneri pentru că eu nu am decât mai multă experiență decât un licean care vrea să se facă actor sau joacă un rol într-o piesă. Avantajul este de ambele părți în mod real.

Adică îmi spui că și tu ai de învățat de la acel licean?

Bineînțeles!

Dar ce înseamnă mentoratul acolo?

Înțeleg că ei au un trainer care face cu ei niște exerciții practice, mentorul având un rol cvasi inspirațional. Eu cred în această sintagmă deoarece problemele cu care tinerii se confruntă acum, le-am avut și eu la vremea mea deoarece fac meseria asta de 20 de ani, timp în care m-am confruntat cu tot felul de situații, nelămuriri, idei la care am renunțat, altele pe care le-am preluat și așa mai departe. Eu cred că atunci când un adolescent are niște întrebări, nu poți să-i dai un răspuns, dar măcar poți să-i oferi un sprijin vis a vis de o eventuală problemă pe care ai întâmpinat-o și tu.

Nu sunt prea mulți adolescenți care vor să se facă actori, ce crezi?

Nu știu, depinde câte locuri sunt. Este o meserie care, cel puțin la nivel instinctiv, presupun că suscită interesul pentru că îți poți asuma o altă identitate, o altă existență, un alt anturaj. Presupun că tinerii din ziua de azi, într-o proporție covârșitoare, vor să nu ducă o viață anostă. Presupun că alte meserii se cuplează într-un fel cu noțiunea asta de viață așezată, anostă, actoria este una dintre cele care nu face astfel de promisiuni.

Dar e o meserie pe care tu o recomanzi? Fiicei tale i-ai recomanda-o? Dacă ar veni și ți-ar spune: „Tată, eu m-am gândit să mă fac actriță!”…

Știu că nu m-aș opune. Totul e la mâna lui Dumnezeu până la urmă. Nu cred că există tineri care să-și dorească să fie actori de duzină, toți vor să fie Meryl Streep sau De Niro. Acum, evident, speranțele scad pe an ce trece, dar e important să te poți întreține din meseria asta și să faci roluri care îți plac. Dar e foarte greu să te întreții din meseria asta, actori sunt foarte mulți acum și totul ține de ce ți-e scris. Vorbesc serios!

Dar nu poți să te opui sau să sfătuiești pe cineva să nu se facă actor tocmai pentru că am întâlnit foarte multe cazuri de oameni care la 40 de ani, după ce s-au așezat în viață confortabil (cu cariere de succes în alte domenii, copii, apartamente, vacanțe) și-au adus aminte că ei la 17-18 ani voiau să fie actori și din varii motive – într-o proporție destul de mare opozanții fiind părinții- nu au făcut asta.

Guvernând sub replica „O să mori de foame!”…

Celebra replică: „O să mori de foame!”, destul de adevărată. Sunt puțini actori care trăiesc din meseria lor, iar pentru asta trebuie să alerge mult, să muncească mult.

Alexandru Papadopol în copilărie

Tu ești unul dintre ei…

Da, să spunem așa…

Muncești mult? Eu aș fi spus că talentul primează…

În nici un caz. Și se știe lucrul acesta. Nu există actor talentat, ci actor potrivit pentru un anumit rol. Ține foarte mult de destin și de o conjunctură „astrală”.

De momentul potrivit la locul potrivit?

De rolul potrivit! Te duci la un casting și este posibil să fii cel mai talentat actor și să nu te potrivești pe rolul respectiv sau să nu existe un rol pentru vârsta ta. Am un film cu doi băieți de 20 de ani. Consider că tu ești cel mai talentat actor pe care l-am întâlnit, dar nu am ce să-ți dau să joci în film. Și atunci s-a încheiat discuția.

Ai tăi ce ți-au spus când le-ai zis că vrei să te faci actor?

Eu eram student la drept, îți dai seama că au fost destul de contrariați. Dar m-au lăsat în pace crezând că e o toană de moment. Aveam 19 ani, mergeam la Teatrul Studențesc Podul…

Traseul clasic…

Da, da, da. Așa că și-au imaginat că o să-mi treacă. Apoi am dat la facultate, nu am luat, dar am insistat în fiecare an și abia în al patrulea an am luat.

Ce meserie au părinții?

Sunt pensionari acum, mama a fost economistă, iar tata inginer constructor de hidrocentrale.

A fost vreun artist în familie?

Nu.

Dar aveai veleități artistice în copilărie, vreun talent deosebit?

Nu-mi dau seama și nici nu cred că exisă vreo manifestare în copilărie. Se pare că talentul apare la copii – psihologic vorbind – după 13-14 ani, când încep să-și conștientizeze propria ființă și posibilitățile de a evolua în fața altora. De aceea e foarte greu să vorbești despre talent la copii, poți să vorbești despre dezinvoltură, despre dezinhibiții și așa mai departe, în nici un caz despre talent în formula lui profundă. Erau mulți copii care spuneau poezii pe la serbări sau care spuneau bancuri în liceu și erau comicii clasei…

Alexandru Papadopol în școala generală

Și care acum lucrează în bancă?

Acum lucrează în bancă sau la leasing. Unii, nu toți. Vreau să spun că nu e garanția talentului faptul că ești un copil minune sau un copil extraordinar de dezinvolt.

Te-ai născut la Râmnicu Vâlcea?

Da, dar am stat puțin acolo. Acolo era unul dintre șantierele pe care lucra tata la hidrocentrală și acolo m-am născut.

Ei fiind bucureșteni?

Da. Apoi ne-am mutat la București.

Adică dacă e să intri într-o categorie, intri în cea a bucureștenilor, nu a veneticilor, nu? 😀

Evident! Am venit aici la 3-4 ani, aici am făcut școala, liceul, facultatea….

Dar când erai mic, ce spuneai că vrei să te faci?

Nu mai știu, probabil ca toți copiii. Știu că mi-am dorit să fiu cosmonaut și țin minte că la un moment dat a venit la noi la școală chiar Dumitru Prunariu. Erau anii ’80, când el abia venise din spațiu. Și ne-a povestit, ne-a explicat cum stă treaba cu rachetele, cu stelele și mai știu eu ce, iar pentru noi asta, pe vremea lui Ceaușescu era SF. Și mai mult decât atât, cum era atunci poziția discreționară a unor diriginți sau profesori, nu au lăsat toți copiii să intre și să vorbească cu Dumitru Prunariu.

Dar de ce?

Pur și simplu aveau antipatii personale și pe unii nu i-au lăsat să intre.

Pe tine te-au lăsat.

Pe mine m-au lăsat pentru că era un număr de elevi care aveau voie să intre, dar pe vreo 2-3 din clasă nu i-au lăsat.

Liceul l-ai făcut în perioada comunistă?

Am intrat în perioada comunistă și am făcut doar primul trimestru din clasa a IX-a în acea epocă. Am fost ultima generație care am dat treapta I înainte de revoluție. Am intrat la Liceul Ion Neculce.

Cum erai în liceu? Erai cel care spunea bancuri, popular, mutulică sau tocilar?

Nici tocilar, dar nici cel mai popular. Învățam bine, dar erau niște vremuri destul de tulburi în perioada aceea. Nu prea se făcea școală, erau multe greve, elevii își intraseră în drepturi după Revoluție…

Ai fost în Piața Universității la Revoluție?

Eram la Târgoviște, la bunicii mei atunci și am fost acolo în oraș, dar nu se întâmpla cine știe ce.

De ce ai ales să mergi la Drept?

Așa era moda atunci: Dreptul și ASE-ul. La matematică nu prea eram așa bun ca să merg la Politehnică. Tata lucra în construcții în Germania atunci, iar eu nu prea știam ce vreau să fac. Rămăsesem cu mama acasă, fiind în clasa a XII-a o țineam din petrecere în petrecere, chefuri și distracții. Se apropia Bacalaureatul care la vremea aceea era doar o bifă pe care trebuia să o marchezi, deoarece toată lumea se gândea la facultate. Pe vremea mea Bacalaureatul era o glumă și chiar a fost o glumă, mai ales că noi fuseserăm ultima generație care a dat treapta a II-a, un fel de generație de sacrificiu pe care o plângeau toți: „Lasă-i mă, săracii!”. 😀

Și la un moment dat te-a întrebat mama ta: „Măi băiete, ce vrei să faci în viață?”

Da! Eu nu prea știam ce să-i răspund și țin minte că a venit tata din Germania. L-a sunat mama și i-a zis” Trebuie neapărat să vii pentru că nu știu ce să mă fac cu el, nu știu ce vrea să facă”. A venit tata, a stat două zile, după care a plecat înapoi. M-a întrebat el ce vreau să fac, eu nu puteam să spun că excelez la vreo materie, așa că am spus: Dreptul. Țin minte că trebuia să plec la o petrecere atunci, eram pe fugă și am răspuns la repezeală.

Condusese mult săracul tata, venise cu mașina din Germania și voiam să răspund repede ca să nu-l mai fierb.

M-am apucat să fac apoi meditații la română și la istorie pentru că trebuia să urmez drumul pe care îl alesesem.

Tu mai ai un frate?

Da, mai am un frate mai mic.

El ce a terminat?

El a făcut ASE-ul. Și își practică meseria 😀

Tu ai dat la actorie în fiecare an de drept?

Da. După anul I am dat prima dată, am picat și tot așa până în anul IV. Când am terminat Dreptul nu mi-am dat licența, dar am absolvit facultatea și am luat-o de la capăt cu actoria.

Și nu au zis părinții: „cât te mai ținem în facultate”?

Nu. Cred că mă vedeau fericit și atunci erau și ei bucuroși. Eram foarte fericit că intrasem în sfârșit, că intrasem primul pe listă, intrasem la clasa lui Dem Rădulescu, adică toate lucrurile se legaseră frumos.

Alexandru Papadopol în filmul At Love Building

Dar pe vremea respectivă era o oarecare presiune, sau poate doar eu am simțit-o, aceea de a termina facultatea ca „să ieși pe serviciu”…

Nu am simțit presiunea asta.

Dar facultatea cum a fost?

Cred că facultatea e un loc foarte prielnic învățatului, sincer. Eu cred în actorul cu facultate și pentru mulți dintre noi facultatea a fost un loc în care am putut să exersăm, să practicăm, să ne cunoaștem, să înțelegem lucruri… Dar nu vorbesc pentru ceilalți, vorbesc pentru mine și pentru mine facultatea a fost locul acesta.

Spune-mi de primul tău rol pe scenă…

În primul rând aveam examene la clasă, însă acestea nu se pot numi roluri, ci mai degrabă încercări. Unul dintre marile avantaje ale școlii sau ale generației mele a fost Studioul de Teatru Casandra. Era un teatru în mijlocul orașului, o sală superbă, un loc magic, un loc extraordinar de bun pentru actori. Pe vremea aceea când Centrul Vechi era o dărăpănătură, locul acela era plin tot timpul, îți imaginezi cum ar fi acum? Este un teatru care trebuie recuperat cu orice preț.

La finalul anului patru de facultate aveam în jur de o sută de reprezentații pe scenă.

Dar acestea erau reprezentații cu public?

Da, reprezentații cu public. În anul IV studentul nu mai învăța arta actorului, ci transla ușor spre arta spectacolului, motiv pentru care după trei ani de facultate, după munca în „laboratorul de facultate”, ajungeai să experimentezi elemente noi: scenă, cortină, costume, personaje auxiliare, personal de teatru – recuziteri, mașiniști, luminiști… Toate acestea erau ca să te poți obișnui cu ce va să vină în meseria de actor.

Primul rol a fost într-o piesă a lui Alexandru Berceanu care se numea „Noaptea Asasinilor”. Personajul se numea Lalo, unul dintre personajele principale.

Cine a venit să te vadă?

Multă lume a venit. A venit toată facultatea…

Părinții au venit?

Bineînțeles! Părinții mei vin și acum la aproape toate piesele de la Odeon. Prima dată au venit să mă vadă jucând în „Noaptea asasinilor” la un festival de teatru ce se ținea la Odeon. A fost o experiență foarte impresionantă.

Înseamnă că tu ai avut o stea norocoasă…

Chiar da! Am jucat spectacolul acesta de foarte multe ori, atât în anul III, cât și în anul IV. Apoi am mai jucat la Casandra încă două roluri principale, împreună cu clasa mea. Se strânseseră multe spectacole, avusesem multe reprezentații, lucru pe care nu știu cât mai au ocazia studenții de azi să-l experimenteze.

Deși aveau multe reprezentații, simți că Pro TV-ul și telenovelele românești ți-au lansat cumva numele pe scenă?

Dacă ne referim la perioada aceea, eu nu eram legat de un post anume de televiziune, ci eram destul de legat de studiourile de la Buftea care produceau seriale de televiziune pentru Pro. După ce am terminat facultatea aveam premii, jucasem în filme, eram considerat un student printre cei mai buni și cu toate acestea nimeni nu a marșat pe asta. M-am dus la un director de teatru și țin minte că mi-a zis că ar fi bine să mă dau bine pe lângă regizorul X – că poate te ia într-o figurație și ușor, ușor te apropii de teatrul nostru. Nici măcar nu a spus: „Uite, faci și tu figurație un an, doi și după aceea te angajăm în teatru”.

Am intrat într-o realitate pe care eu nu o percepeam, nu o înțelegeam și nici măcar nu o intuiam.  Eu nu eram pregătit pentru așa ceva, motiv pentru care mi-am spus că orice ofertă aș primi trebuie să-i dau curs deoarece, în primul rând, asta voiam să fac și voiam să încep să trăiesc din meseria asta, să nu o mai lălăi la nesfârșit. Știam multe cazuri de actori care și la 40 de ani trăgeau mâța de coadă, stăteau pe banii părinților sau trăgeau de o bere pe la masă și nu voiam să ajung așa. Așa că am acceptat prima ofertă.

Adică tu încerci să-mi spui că după facultate, deși erai un actor bun, aveai multe premii, când ai vrut să te angajezi într-un teatru…

Nici nu s-a pus problema. Ni se spunea că la Casandra vor veni directori de teatru care ne vor evalua și ne vor angaja, dar nu a venit nimeni. Erau și niște vremuri foarte tulburi atunci pentru teatru. Teatrul era în picaj, țara era în picaj, numai bani pentru cultură nu mai existau.

Ai rămas câțiva ani buni legat de studiourile de la Buftea și de serialele de televiziune…

Da. Avantajul cel mai mare a fost că am lucrat cu nume foarte importante, oameni pe care i-am cunoscut destul de bine și cu care am lucrat mult. Asta dacă vrei un avantaj real, palpabil. Apoi au urmat avantaje precum popularitatea, banii, faima din vremurile respective.

Te-ai îmbogățit jucând în telenovele?

Câștigam mult mai bine decât un actor angajat la stat.

După asta, când te-ai dus în teatru ți s-a mai spus să te dai bine pe lângă unul și altul?

Nu. Presupun că așa era atunci moda vis a vis de tinerii actori.

Acum ești angajat al teatrului Odeon?

Da. Acum repet pentru un spectacol al lui Andrei Măjeri care se numește „Proiectul Revoluția”. Repetăm destul de frecvent, cu distanțare, cu tot ce e necesar, în așteptarea spectacolelor.

Ce se aude, când se deschid teatrele?

Habar nu am!

Ce ai făcut toată perioada asta de carantină?

Socialmente a fost o perioadă tragică, dar lunile cât am stat în casă le-am folosit productiv, cred. M-am înscris la doctorat și în timpul acesta am reușit să termin niște referate destul de importante, pentru care altfel nu aș fi avut foarte mult timp să le clarific.

Care ar fi filmul copilăriei tale?

La asta aș putea să mă gândesc. De exemplu, țin minte că eram la Târgoviște, la bunici și trebuia să merg la Grădina de vară, la un film cu Louis de Funes. Ce era acolo! Lume multă, oameni care țipau, fumau, mâncau semințe în timpul filmului, nebunie!

A ieșit cineva care a spus că nu se va mai da filmul cu Louis de Funes că nu au ajuns bobinele cu peliculă. În schimb se va da un film cu  Gregory Peck, „Vacanță la Roma”. Au început ăia să înjure și au plecat, am mai rămas câțiva oameni în sală. În loc de „Jandarmul și extratereștrii”, am văzut „Vacanță la Roma”, un film deosebit despre care îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult. Nu pot să spun că e filmul copilăriei mele, dar îmi amintesc că atunci am avut pentru prima oară un sentiment extraordinar legat de ce filme frumoase se fac pe lumea asta. 😀

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO