Alexandru Ungureanu, un tată ce și-a pierdut singurul copil și care acum pedalează 3 mii de kilometri în țară pentru a strânge bani în sprijinul spitalelor din România

Alexandru Ungureanu este unul dintre părinții din România. Sau era până în urmă cu trei ani. Fetița lui a încetat să respire într-o bună zi, fără ca nimeni și nimic să-i fi avertizat pe Alexandru și pe soția lui că se poate întâmpla ceva rău. A urmat o traumă greu de imaginat și de descris în cuvinte. Însă oamenii sunt puternici prin natura lor, iar ei, acești doi părinți pe care soarta i-a lovit cumplit, au dat dovadă de tărie, iar azi sunt un exemplu de inspirație.

Alexandru Ungureanu a pornit într-un tur al țării pe bicicletă, din dorința de a strânge cât mai mulți bani pe care apoi să-i doneze către asociația Salvați copiii în sprijinul spitalelor și maternităților din România. Scopul lui este unul extrem de nobil: își dorește ca prin mai bune dotări în spitale, diagnosticele ce ar putea pune viața copiilor în pericol să fie puse la timp și astfel nici un părinte să nu mai treacă prin ce a trecut el.

Alexandru, unde ești acum și de cât timp ești pe drum?

Sunt la Iași și am plecat de aproape 10 zile din București.

Care e planul pe mai de parte? Bănuiesc că ai plecat din București și ai urcat spre Moldova….

Nu. Din București am pornit spre Giurgiu, am mers apoi spre Călărași, Negru Vodă, am ajuns la Vama Veche, am străbătut tot litoralul țării și de acolo am început urcarea spre nordul țării. Am fost și la Dunăvățul de jos, singurul loc unde se putea ajunge cu bicicleta, din Delta Dunării.

Și câți kilometri ai parcurs până acum?

Ieri am plecat de la Huși la Iași și alaltăieri, când am ajuns la Tulcea, aveam 1000 de kilometri parcurși. O treime din traseu am făcut-o, mai am două treimi.

În noaptea aceasta am rămas la mama unei colege de muncă și tot așa am rămas și la Huși, tot pe la cunoștințe.

Cazarea e pe barba ta?

Da și pe ajutorul celor din jur. Toate cunoștințele mi-au aranjat să dorm prin locurile prin care ajung seara.

Alexandru, dar tu ești singur în toată călătoria asta?

Oficial așa am început, cu gândul că plec singur, dar s-a alăturat drumeției un prieten de-al meu care merge pe roată electrică, un monociclu. El are viteză, nu merge ca mine bătrânește, dar mă așteaptă. Viteza mea medie de deplasare este de 15 kilometri la oră, mai ales că am multe porțiuni unde sunt urcușuri destul de anevoioase și mai merg și pe lângă bicicletă. În plus, eu am un MontainBike, nu o cursieră de viteză și mai am și un bagaj care avea 16 kilograme când am plecat din București. Acum am tot adunat produse de pe unde am fost și a crescut.

Teoretic, tu vei face turul României pe bicicletă, nu? Acești 3000 de kilometri cam asta înseamnă, nu?

Da. În mare, din ce am calculat pe Maps – dar teoria niciodată nu bate cu practica – cred că voi parcurge un traseu de 21 de zile. Deocamdată am decalat deja cu o zi acest plan, însă poate recuperez pe parcurs.

Alexandru dar tu ești sportiv de performanță?

Nu, nici vorbă. Merg mult cu bicicleta, atâta tot. Bicicleta e principalul meu vehicul de deplasare în viața de zi cu zi, chiar dacă am și permis pentru categoriile A și B.

Ai sponsori în cursa asta?

Nu pot să spun neapărat sponsor. Am sprijin din partea unor prieteni care au o mică agenție de turism și care m-au ajutat cu niște batoane proteice necesare atunci când depui efort, mi-au făcut un tricou cu cauza mea și mi-au dat 1000 de lei să am pentru cazare și mâncare.

Câți bani ți-ai propus să strângi?

Eu am pus un target pe platforma de fundraising, însă, sincer, e greu de evaluat o anumită sumă. Cât se strânge e binevenit și banii sper să fie folosiți de Salvați copiii cu folos și să se întâmple ceva undeva. Cauza în sine e generică pentru spitale și maternități din România, nu e vizat ceva anume.

Citește și: Gabriela Alexandrescu, directoarea „Salvați Copiii”, la 28 de ani de când a lăsat faptele bune să-i schimbe cariera bancară, viața de familie, copilul

Dar tu ca să poți pleca în cursa asta ți-ai luat concediu?

Pot spune așa. Sunt cameraman la Antena 3 și de obicei lucrăm o săptămâna da, una nu. Eram oricum două săptămâni liber și o săptămână am fost înlocuit de alți colegi. Lucrând în presă, în perioada asta nu prea își lua nimeni concediu, însă am avut noroc cu colegii.

Alexandru, hai să vorbim puțin despre ce te-a determinat pe tine să alegi această cauză. Când s-a întâmplat tragedia?

În 2017 am devenit tătic, totul a decurs ok până la un moment dat când am venit acasă de la muncă și fetița mea nu mai respira. Stăteam cu părinții mei atunci, erau toți acasă, inclusiv soția mea și când am mers la cea mică, nu mai respira.

Alexandru Ungureanu: „Nu a fost nici măcar un simptom care să ne dea ceva de bănuit”

De ce?

Din ce ne-a spus de la IML, cauza a fost pneumopatie bilaterală, insuficiență respiratorie.

Toate acestea nu s-au văzut în maternitate?

Nu. Nu s-a observat nimic, nu au fost simptome care să ne dea de gândit că are probleme. Cu o seară înainte eu nu o văzusem că am ajuns târziu de la muncă, însă mi-au povestit soția și mama că în timpul băiței fusese foarte bine.

Nu a fost nici măcar un simptom care să ne dea ceva de bănuit. Ce a urmat a fost extrem de dureros: soția a avut mici tentative de suicid, a luat un pumn de pastile, a vrut să se arunce de pe bloc… pentru ea 2018 a fost un an cumplit. Pe lângă faptul că avea un început de depresie post partum, lucrurile s-au accentuat și din cauza acestei traume.

Alexandru Ungureanu: „Mortalitatea infantilă există de când lumea și pământul, probabil, însă îmi doresc să se prevină astfel de dureri prin acțiuni mai serioase în sistemul medical din România”

Cât a trăit fetița voastră?

Cinci luni și 13 zile. S-a născut pe 1 mai 2017 și a plecat dintre noi pe 13 octombrie.

Citește și: „Când fetița noastră a murit la 40 de zile de la naștere, viața nu a mai avut sens. Doliul meu este marcat de aceste kilograme și m-am agățat de ele ca de singurul semn al trecerii ei prin lume”. Cu designerul Bianca Popp despre fat shaming

Cumva de aceea ai plecat tu acum în această cursă? Ai vrut să prinzi data de 1 mai?

Exact! Pe lângă faptul că tot ce fac e în memoria ei, am avut dorința de a fi pe drum de ziua ei. E foarte greu și nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Mortalitatea infantilă există de când lumea și pământul, probabil, însă îmi doresc să se prevină astfel de dureri prin acțiuni mai serioase în sistemul medical din România.

Cum e soția ta acum?

Și-a revenit. Am avut perioade în care mergeam de 2-3 ori pe săptămână la psihiatru și pentru că ea nu prea vorbea, eram un fel de avocat al ei, vorbeam în locul ei, în încercarea de a o susține, fără să mă mai gândesc la trauma mea. Așa cum am spus atunci când am întemeiat familia, și la bine, și la rău trebuie să fim împreună. Din păcate așa a fost să fie, să ne lovească viața cum nu ne-am așteptat…

Acum o să pun o întrebare total aiurea: ați mai încercat să faceți un copil?

Eu am avut o mică reținere în momentul în care soția mea a început să-și activeze viața și să-și dorească să iasă din acea comă. În 2019 ea a propus să încercăm din nou, însă eu am fost cel care a vrut să ne așezăm înainte la casa noastră, să nu mai stăm cu părinții, cumva și din dorința de a fugi de locul unde s-a întâmplat.

În momentul acesta ea lucrează pe partea de content writer la un magazin online și ușor, ușor sper să ne repunem pe picioare.

Ce a zis când ai plecat în cursa asta?

E deja obișnuită să nu prea stau pe acasă, să fiu foarte activ, mai ales din prisma meseriei. Când nu sunt la job, cameraman, fac livrări de mâncare pe bicicletă.

Legat de cauza mea, soția mea mă susține și amândoi credem că putem schimba cumva lucrurile astfel încât să scutim de suferință alți părinți ca noi.

Când v-ați cunoscut voi doi?

În 2010. Mergeam pe munte cu gașca de prieteni. Făcusem o școală de ghizi montani și acolo ne-am întâlnit. Ea venise în excursie invitată de o altă prietenă și așa ne-am cunoscut. În timp am început să ieșim și apoi ne-am căsătorit.

E prima acțiune de genul acesta?

Da.

Dacă se termină cu bine mai pleci?

Mă tentează să continuu cu activități de genul acesta. Nu cred că voi rămâne la o singură acțiune.

Alexandru, înainte să pleci în cursa asta ai mai mers vreodată mulți kilometri legați, pe bicicletă?

Nu, așa nu. Am mai mers din București până la cimitir la cea mică, pe o distanță de 70 de kilometri. În București merg foarte mult, dar așa distanțe lungi, cu zilele, nu am fost niciodată.