ArtsLife Stories
ArtsLife Stories
Alexia Udrişte, ilustrator: Am renunţat la stresul că trebuie să fiu mereu cu trei paşi înaintea normalităţii
Oana Borviz
|Reading time: 8 mins
Share this article

Despre Alexia Udrişte am auzit pentru prima dată atunci când am avut în mână ”Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”. O carte pentru copii tare frumoasă, scrisă de Iulian Tănase şi ilustrată de Alexia pentru editura Nemi. Toate personajele de acolo, începând cu simpaticul băieţel Sacha şi până la creioanele colorate care sunt şerpi multicolori, scaunele în formă de vulpi sau portocalele cu ochi, m-au cucerit instant şi m-au făcut să-mi doresc să văd mai multe ilustraţii de-ale ei. Le-am găsit în cărţi precum ”Poveşti de Crăciun” (o colecţie de texte semnate de Charles Dickens, Mark Twain, Selma Lagerlöf etc.), ”Decebal şi un solomonar misterios” (de Simona Antonescu), ”Eroul din mansardă” (de Alvaro Pombo), ”Căpitanul Igienă şi Microbul de Pluş” (de Iulian Tănase). Sunt ilustraţii extrem de puternice din punct de vedere vizual, care te fac să zăboveşti mult asupra lor, să le mângâi fiecare colţişor, fiecare culoare, fiecare punct, aşa cum făceai în copilărie cu cărţile care-ţi plăceau. Căci asta fac ilustraţiile Alexiei, te întorc fulgerător în timp, într-o zi de vară când stăteai în iarbă cu coatele pe o carte de poveşti sau într-o seară de iarnă când, întorceai molatic paginile unei lumi magice. Am stat de vorbă cu fata care dă timpul înapoi şi am aflat ce-i place ei să citească, ce locuri adoră să exploreze, ce înseamnă pentru ea social media şi cum a pus la cale proiectul SOMNmic (obiecte brodate). Aşa mi-am dat seama că Alexia, care are puţin peste 20 de ani, este aşa cum o ghiceşti din ilustraţiile pe care le face: delicată, complexă, captivantă.

Documentându-mă un pic despre tine am înţeles că în copilărie îţi plăcea deopotrivă să citeşti şi să desenezi/colorezi. Ai fost tentată să alegi vreodată calea scrisului sau ai ştiut dintotdeauna că arta este ceea ce vei face în viaţă?

Nu cred că am ştiut vreodată ce voi face. Nu cred că ştiu exact nici acum. Ce-i drept, nu cred că m-am gândit dincolo de zonele creative, fiindcă nu am avut niciun alt skill sau pasiune pentru ştiinţe exacte. Faptul că am ales ilustraţia ca meserie a fost şi o situaţie de conjunctură. Am ajuns să fac ce fac fiindcă era singurul lucru la care mă pricepeam. Cred că am ales bine.

Ce-ţi place ţie să citeşti?

De toate! Nu citesc cu extraordinar de multă pasiune cărţi motivaţionale ori care-mi promit secretul fericirii sau pe cel al liniştii. Am trecut recent dintr-o zonă de beletristică şi clasici într-o zonă de eseistică. Mă pasionează mult temele politice în perioada asta şi explorez cât de mult pot subiectul. Mă afund în câte o carte cu sirop din când în când, ca orice cititor amator, dar în general îmi place să citesc lucruri care mă provoacă şi care mă scot complet din zona de confort.

Te-ai gândit să scrii la un moment dat chiar tu o carte pe care să o şi ilustrezi?

Sigur că da! Dar am cunoscut între timp o mulţime de scriitori extrem de talentaţi şi mi-am dat seama că încă mai am de învăţat când vine vorba de text. Am să mai rămân o bucată de vreme doar cu imaginile, fiindcă simt că trebuie să îmi adun curaj şi cunoştinţe ca să iasă exact cum îmi doresc. Bănuiesc care îmi sunt limitele şi încerc să le dărâm.

Povestea ta cu ilustraţiile a început oficial pe Facebook. Ce înseamnă pentru tine social media azi?

O tura-vura obositoare, dar care încă-mi place. Cred că am obosit şi cred că începe să îmi placă din ce în ce mai puţin atitudinea pe social media le-a creat-o oamenilor. Suntem extrem de posesivi cu vieţile altor oameni şi nu înţelegem că barierele de bun simţ şi intimitate se aplică şi în online în aceeaşi măsură în care se aplică în offline. Dobândesc echilibru pe-o parte şi mă dezorientez pe alta. Cred că se văd din ce în ce mai bine efectele a mai bine de 10 ani de internet şi începutul unei monetizări din ce în ce mai haotice a conţinutului, iar asta începe să-mi insufle o reticenţă din ce în ce mai mare.

Cât de mult te documentezi pentru un proiect de ilustraţie de carte şi cât îţi ia până îl finalizezi?

Partea de reasearch durează cel mai mult. A durat destul de mult până am învăţat să o fac. Storyboard-ul ia cel mai mult timp, fie că mi-l imaginez sau îl pun pe foaie. Din păcate nu am avut proiecte care să îmi lase timp să văd exact de cât timp aş avea nevoie ca să fie confortabil. Ce am învăţat destul de bine este să finalizez un proiect când este nevoie.

Ce-ţi mai place ţie să faci şi prin ce locuri adori să mergi?

Îmi place la nebunie să ies din oraş şi să explorez locuri. Îmi place să iau băţul în mână şi să scărmăn în pământ. Îmi place să urmăresc furnici zeci de minute în şir şi să le ajut să se mişte de colo colo când au ditai încărcătura pe spate. Îmi place să mă rup complet de lumea din oraş, de laptop, de telefon, de emailuri.

Când şi cum ai realizat că timpul este atât de preţios?

După vreo doi ani în care viaţa mi-a fost pe planul doi. Mi-am dat seama că munceam într-una şi că nu mai aveam timp pentru mine. Că nu ştiam când e zi ori când e noapte. Ori mai bine zis, că mă organizam suficient de prost cât să nu fiu productivă. A durat mult să îmi intru pe linia pe plutire, dar uite-mă aici, învăţând. Chiar înainte să-ţi răspund la interviu mă bucuram că sunt în grafic cu task-urile. Vreau să mă concentrez mai mult pe mine. M-a lăsat sănătatea psihică şi fizică nefiind grijulie cu detaliile de genul acesta, care sunt esenţiale pentru viaţa unui freelancer, ca să nu mai zic de viaţa unul freelancer căruia i se cere creativitate…

Ce ai făcut, în mod concret, ca să ajungi să te bucuri şi de timp liber? La ce ai renunţat?

Am renunţat la stresul că trebuie să fiu mereu cu trei paşi înaintea normalităţii. Mi-am dat seama că pot să-mi iau totuşi timp şi pentru lectură şi pentru leneveală dacă simt că e nevoie. Mi-am dat seama că nu se întâmplă nicio nenorocire dacă plec două zile la mare, atâta vreme cât adaug două ore de muncă şi amân taskurile care pot fi amânate. Cred că singurul lucru la care am renunţat de fapt este încordarea. În rest, e doar vorba de cunoaşterea limitelor şi de o organizare mai eficientă.

Dacă această valorificare a timpului ţi-a adus mai multă linişte şi bucurie, cum rămâne cu partea materială? De-acolo ai satisfacţii?

Da şi nu. Faptul că aleg să lucrez în industria de carte pentru copii e un carusel pentru mine. Pe de-o parte sunt extrem de fericită că fac asta, că e un domeniu care îmi aduce bucurii, iar pe de altă parte sunt tristă dat fiind că uneori muncesc fără a simţi pe bune că are vreun sens din punct de vedere financiar. Aici intră cel mai mult timp. Apoi vin proiectele de advertising, social media şi Shop-ul pentru care încerc să dedic cât pot. Evident că pierd o parte din venit alegând să nu mă mai leg la cap cu ceva ce înainte aş fi acceptat, dar mi-am dat seama că nu poţi forţa lucrurile.

Cum e să fii freelancer în România? Tu poţi face asta de oriunde din lume, te-ai gândit vreodată să pleci?

Da, mă gândesc zilnic. Dacă nu la plecarea din ţară, măcar la plecarea din Bucureşti. Tranziţia este destul de dificilă, pentru că da, eu pot fugi oriunde în lume, dar soţul meu nu îşi poate muta jobul cu una cu două. El este fotograf, freelancer de 10 ani, iar proiectele lui de advertising sunt în România. Dar sucim şi răsucim problema pe toate părţile, poate vom găsi o soluţie, căci traiul aici pare doar temporar. A, şi avem patru pisici. Ne întrebăm, deseori isteric, cine ne primeşte pe noi în chirie cu patru pisici?

Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?

Mă trezesc, beau o cafea sau un ceai şi mă apuc de emailuri. Pictez pentru mine sau brodez dacă am vreme apoi ilustrez pentru proiecte, citesc brief-uri şi mă ocup de tot ce trebuie să fac în zi. Iau pauze de masă destul de dese, iar pe la 6 seara încerc să închei ziua de lucru şi să mă ocup de cărţile pe care le tot adun pe noptieră şi de chestiunile care ţin de casă şi pisici. Zilele mele sunt un joc de coordonare cu programul soţului, ca să putem găsi ferestre pentru a ne petrece timpul împreună, chiar dacă asta înseamnă zugrăvit sau cumpărături.

Cum ţi-a venit ideea proiectului SOMNmic?

La o cafea împreună cu Alexandra de la Molcush. Toate poveştile produselor au plecat de la nevoia mea de a căuta sens în printurile aşternuturilor pe care le aveam în copilărie. Mereu analizam şi mereu descopeream noi detalii. Apoi a venit broderia pe care o îndrăgeam mult oricum. Mi-a dat un zvâc mare povestea asta. A fost primul meu contact cu anteprenoriatul şi i-am prins gustul. Îmi dă mult curaj feedback-ul pe care l-am primit de la oameni şi modul în care au îmbrăţişat proiectul – la propriu.

Care sunt cele mai mari provocări ale tale şi cum le faci faţă?

Cred că timpul. A devenit o provocare să nu las să mă mai afecteze lucrurile pe care le simt ca fiind părţi negative, chiar dacă asta înseamnă deseori să mă izolez de oameni. Echilibrul ăsta la care tot visez e cea mai mare provocare a mea. Să îmi cunosc din ce în ce mai bine limitele şi să mă bucur de timpul pe care îl am în zi cu mine şi cu ceea ce ştiu să fac.

De când eşti tu căsătorită şi ce înseamnă căsnicia pentru tine?

Ce întrebare frumoasă! Mulţumesc pentru ea. Pentru mine şi pentru soţul meu, căsnicia înseamnă că echipa asta pe care o formam înainte de căsătorie este acum cimentată de un alt angajament, aş zice. Ne-am schimbat mult în bine. Am devenit mai deschişi şi mai dispuşi să găsim soluţii. Skill-ul ăsta al comunicării se dezvoltă din ce în ce mai mult. Glumim deseori că noi am făcut contractul ăsta atunci când ne-am înfiinţat firma împreună şi că starea civilă a fost o a doua căsătorie. Cred că scopul este să creştem pe plan personal, profesional şi familial în acelaşi timp, ori să ne susţinem în căutarea asta. Mi-ar plăcea mult să-i zică parteneriat civil. Pentru noi are mai mult sens formularea asta – căci trăim împreună şi suntem responsabili deopotrivă.

ArtsLife Stories
Share this article