Alina Zara, femeia care a părăsit capitala, s-a întors în satul natal și azi creează zestre contemporană pentru toate „mândrele chic” ce-i trec pragul

Alina Zara:„Mi-e dor să intru în pielea unui personaj. Mă fascinează teatrul social”

 Nu ți-e dor, Alina, de vreun rol să-l înveți, să-l descoși, să-l joci, să intri în pielea unui personaj?

Ba da. Mă fascinează mult teatrul social, teatrul manifest, teatrul documentar! Cine știe, poate cândva…

Te-ai întors  acum un deceniu acasă, la Mândra. În baza a ce ai luat decizia aceasta?

Întoarcerea a fost mai mult o conjunctură, o întâmplare, dar una fericită, care m-a ajutat să ajung „acasă”.

Citește și: Moșia Chindia raiul purceilor și al păsărilor de curte. Sau cum un cântăreț de operă și un publicitar aduc pe mesele noastre cele mai curate și sănătoase produse de la țară

A fost ușoară, presupun, schimbarea de la agitația de capitală la liniștea pe care o dă un sat, cu toate ale lui. Așa-i sau mă contrazici?

Nu-mi amintesc să fi fost prea zguduitoare schimbarea. Continuam să fac proiecte care se întâmplau în București, trecerea a fost lină. 

Ce nu ți-a mai dat Bucureștiul, Alina? Te-ai simțit de-a capitalei sau în toți anii în care te-ai mutat cu cariera acolo, sufletul îți era la ce ai lăsat acasă?

Nu m-am simțit niciodată de-a capitalei. Vara, în sesiuni, era infernal de cald, mă gândeam cu jind la răcoarea de la noi din casă, unde dormeam cu plapumă în august. Paradoxal, eu sunt friguroasă, dar mă simțeam ca un urs polar în deșert, era clar că nu eram de-a locului. Și mai era un lucru: pe la noi nu se învăța datul din coate, care la București se practica la nivel de artă. Și la propriu și la figurat. Plus viteza în care se întâmpla totul, viteză care poate fi traumatizantă pentru un ardelean molcom, la locul lui:)

Apropo, ce, pe cine lăsaseși acasă?

Pe toți ai mei, identitatea mea culturală, biserica din deal, rădăcinile. Tot ce am eu mai de preț e aici, niciunde altundeva.

Alina Zara:„ Când am început proiectul, bunica nu mai trăia. Este un omagiu adus ei și tatălui meu”

Ce ai găsit la Mândra? Cum evoluase satul?

Am găsit condițiile și locul perfect de unde să pot să transmit lumii valorile în care cred, lucrurile bune și frumoase pentru care am considerat că merită să mă transform într-un mic activist. Scena pe care pot să-mi joc, confortabil, rolul social, cultural, comunitar, pe care mi l-am ales!

I-ai dat o altă semnificație casei bunicii. Ai avut acordul bunicii?

Când am început proiectul, bunica nu mai trăia. Tot proiectul acesta este, pentru mine și sora mea, un omagiu adus bunicii și tatălui nostru, care nu mai sunt. S-ar fi bucurat, amândoi, să știe că am transformat casa veche în muzeu și centru cultural pentru comunitate. Casa e moștenită de bunica de la unchiul ei, care o ridicase cu bani aduși din America (fenomenul Marii Migrații a Ardelenilor de la începutul secolului al XX-lea este una dintre principalele expoziții permanente din casă – o altă poveste lungă și frumoasă, din familia noastră).

Ce se întâmplă acum, acolo?

Casa este transformată, în totalitate într-un muzeu și mic centru cultural deschis publicului. Găzduiește câteva expoziții permanente etnografice și legate de primul val de emigrație românească în America, proiecte culturale, de cercetare și documentare, ateliere gratuite pentru copiii din sat, mini rezidențe de creație pentru adolescenți și tot felul de evenimente pentru și împreună cu comunitatea locală!

Câte ajutoare ai în echipa ta? 

Multe și de nădejde. Sunt, în primul rând, oamenii angajați, care vin zilnic la serviciu, cu carte de muncă, apoi voluntarii din comunitate – de la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, apoi colaboratorii și partenerii din diverse proiecte locale sau internaționale. Dar și foarte mulți turiști, sau clienți, care devin co-creatori ai poveștii noastre. Cred că oamenii sunt cea mai importantă resursă pe care o poți investi în orice formă de proiect sau business.