„Am suferit tot timpul de dor de casă”. De ce s-a întors Costina-Costa Foru în România după o carieră de top în Italia

Costina-Costa Foru, ții mult să spui lucrul ăsta.

Da, vreau să-l transmit. Am spus lucrul ăsta, cum îți spuneam, în repetate rânduri și este super important pentru mine. Să spun că NU este așa cum se vehiculează.

Totuși, ai fost o fată tânără, româncă, plecată singură…

Exact, eram cumva contra curentului. O fată tânără româncă… puteau să creadă despre mine orice.

Și ce au crezut?

N-a crezut nimeni nimic. Nici negativ, nici pozitiv. Pur și simplu s-au uitat la ce știe fata asta să facă.

Deci ai fost tratată strict pe merit.

Exact. Și asta e super important pentru mine. Vreau să transmit lucrurile astea tinerilor care vor să întreprindă orice drum — nu neapărat în Italia, oriunde și în orice domeniu. Există lucrurile astea. Nu stau lucrurile chiar așa cum se spune.

După cei doi ani de Marangoni, ce ai făcut?

Am făcut școala la Marangoni în doi ani, iar după aceea am început tot prin intermediul lor să lucrez în virtutea designului.

Cum adică prin intermediul lor?

Pentru că ei au ceea ce se numește „career service”, care este un serviciu de placement.

Practic îți caută ei job?

Da, pentru că tu, ca brand, în momentul în care vrei să angajezi un stagiar sau un entry-level, nu dai anunț pe LinkedIn. Pentru că primești 6.000 de CV-uri și nu ai cum să le sortezi.

Și atunci brandurile apelează la școli?

Da. De ce apelează la școli? Pentru că ei spun: „Doamne, am nevoie de cineva stagiar entry-level, design vestimentar, dar care să fie mai axat pe graphic design. Mai axat pe construcție de tipare. Mai axat pe design de mână.” În fine, fiecare ce nevoie are. Și atunci ei apelează la școli.

Deci tu prin școală ți-ai găsit primele job-uri?

Exact. Eu, prin școală, mi-am găsit primele, cred, trei job-uri. Primele trei job-uri însemnând vreo trei ani de zile. Ceea ce este mult, din punctul meu de vedere.

E un serviciu important pe care îl oferă institutul.

E un serviciu mai mult decât ok, pe care institutul îl oferă. În fine, mi-am găsit aceste job-uri. Am trecut de la unul la altul așa cum era firesc, crescând.

Și unde ai lucrat?

În birouri de design, birouri de design înseamnă desenator. Desenator.

Și atunci ce ai descoperit?

Am început eu să-mi dau seama că este ceva care-mi lipsește.

De ce spui asta?

Institutul la care eu am studiat și, în fine, la care am predat, e un institut de design vestimentar. Construcția tiparelor este adiacentă. Este adiacentă și atât.

Adică?

Adică un designer trebuie să știe cât de cât și ceva din construcția tiparelor. Și eu am ieșit de acolo, am început să lucrez în birouri de design, să desenez. Și la un moment dat am spus: „Mi se pare că nu-i suficient. Mi se pare că nu sunt suficient de tehnică.” Nu știu, mă simțeam nesigură.

Și ce ai făcut atunci?

În vreme ce lucram în birouri de design, m-am înscris la un curs de doi ani, de weekend, la un alt institut specializat pe construcția tiparelor și croitorie. Și am mers în paralel cu munca și cu acest institut de doi ani.

Despre ambiții, trenuri și rădăcini cu Costina-Costa Foru

Costina-Costa Foru, acolo ai învățat efectiv construcția tiparelor?

Acolo m-am specializat, realist vorbind, pe construcția tiparelor.

Și cum ai ajuns să predai?

După ce am finalizat acest institut, cei de la Institutul Marangoni, care mi-au urmărit parcursul, m-au contactat și mi-au spus: „Auzi, vino să predai la noi construcția tiparelor.”

Iartă-mi ignoranța, dar cât de importantă este această construcție a tiparelor? Bunica mea a fost croitoreasă, dar nu cred că avea foarte multă școală, însă țin minte ce însemna un tipar.

Ideea este următoarea. O să-ți spun un ciclu. Plecăm de la un design, da? Să spunem, nu știu, tu, de exemplu, desenezi sau îmi arăți o poză a unei rochii pe care vrei să o porți.

Și ce se întâmplă ulterior?

Nu există doar design-ul și croitorul. Există ceva la mijloc. Și anume o geometrie bidimensională care este calculată matematic.

Asta se aplică în special în producția de masă?

În special aici vorbesc despre producția în masă. Poate dacă este vorba de made-to-measure, e altă poveste. Dar acum să vorbim despre lucrurile produse în serie, care sunt majoritare până la urmă. Pentru că toți ne îmbrăcăm cu XS, S, M, L, whatever.

Și cum funcționează concret?

Bun, ca să faci treaba asta există niște reguli geometrice. Se pleacă de la o bază geometrică care se modifică în funcție de design, în funcție de corpul persoanei — nu prea, doar dacă, ți-am spus, doar dacă vorbim despre made-to-measure. Dacă nu, se urmăresc regulile geometrice de bază.

Deci sunt legi, nu doar „ochiometric”.

Există geometrie și există teorii și există reguli. Nu sunt chestii care se fac așa, „ca la bunica”.

Dar totuși bunicile noastre făceau și ele tipare.

Există și chestia cu bunica, numai că ea mai ia de aici, mai ia de acolo… dar nu există chestia asta în industrie, pentru că nu îți poți permite. Tu trebuie să știi geometrie, iar geometria tiparelor e cumva combinată cu anatomia.

Mai ții minte tiparele din Burda? Ți-ai amintit că își făcea mama?

Firesc, da, își făcea mami rochițe.

Ok, bun. Deci, clar, suntem aceeași generație.

Exact.

Bun, dar am făcut socoteala: până acum ai spus doi ani de institut, doi ani de construcție a tiparelor, vreo trei ani de lucru prin ateliere. I-am făcut în paralel. Așa, tu ne dai vreo 4-5 ani. Până la 11, ce ai făcut?

Am început apoi să predau la Institutul Marangoni, lucru care mi-a ocupat tot timpul, cum zice Mircea Badea, „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”.

Cum ai ajuns să predai?

Institutul m-a contactat să încep să predau pentru ei și am început să predau inițial… în fine, m-au introdus încet-încet, mi-au dat două „clăsicioare”, să le spun așa, și asistență către o profesoară, în fine, veche.

Și apoi?

După, lucrurile au evoluat în sensul în care am crescut foarte mult. În fiecare an mi-au dat tot noi responsabilități, astfel încât am ajuns să fiu persoana care a gestionat primul fashion show al institutului, Institutul Marangoni Florența, când el s-a deschis.

Ai predat acolo?

Am predat studenților de acolo vreme de trei ani. Adică asta ce înseamnă? Înseamnă că eu locuiam în Milano și lucram două zile pe săptămână în Milano sau trei, și două sau trei în Florența. Trenuri, trenuri, trenuri, trenuri, băgăjel, băgăjel. Am făcut chestia asta vreme de trei ani.

Și ai coordonat primul lor show?

După cum spuneam, am fost coordonatorul tehnic în materie de construcția hainelor al primului fashion show al institutului din Florența.

Ai mai avut și alte astfel de proiecte?

Am fost detașată în Mumbai, în Paris, din sfera profesorilor care au deschis sau au implementat campusuri noi sau au adus îmbunătățiri campusurilor care aveau, să spunem, lipsuri.

De ce te-ai întors? De ce ai plecat? Că înțeleg că aveai tot ce îți trebuia acolo.

Sunt o persoană foarte „grounded”, să spun așa, în rădăcinile mele familiale. Sunt singură la părinți. Am o relație foarte apropiată cu părinții mei.

Și în tot timpul ăsta?

În toți anii ăștia, foarte mulți ani, i-am văzut de trei ori pe an câteva zile. După ce au trecut 10-11 ani, în vreme în care am ajuns și într-un punct profesional în care simțeam că nu mai este foarte mult unde mai pot crește.

Cum adică?

Adică am zis: ok, am făcut. Unde mai pot crește? Da, mai pot crește poate un punct, două. Dar este necesar neapărat? Nu știu.

Și te-ai uitat acasă…

Și în toți anii ăștia, acești 10-11 ani au trecut peste părinții mei. Ei nu au întinerit, au îmbătrânit.

Și legătura cu România?

Prietene, nu știu, am rămas totdeauna legată afectiv de România. Adică eu mereu când aveam 3-4-5 zile libere, îmi ziceau prietenele: „Hai să mergem în Franța, hai să mergem la mare.” Nu vreau să aud. Vin la București. București, București, București. 4-5 zile libere în București.

Deci mereu ai avut dor de casă.

Și am fost mereu, am avut dezrădăcinarea asta. Pur și simplu am suferit de dor de casă.

Cunosc și oameni care nu au deloc asta.

Cunosc oameni care spun: „Nici nu vreau să aud ce, nu mă interesează, nu știu.” Nu am fost din categoria aia. Pur și simplu am suferit de dor de casă, totdeauna.

Și atunci ai decis să revii.

Și în momentul în care am ajuns în punctul în care mi s-a părut că profesional am realizat cam tot ce aș fi putut realiza în limitele decenței — asta spun, pentru că, da, firește, aș fi putut să am ambiția de a fi asistent al Donatelei Versace, dar alea sunt chestii pe care, nu știu… da.

Deci ai vrut pur și simplu să te reînrădăcinezi.

Am considerat că mi-am dorit pur și simplu o re-rădăcinare. Mi-a fost dor de țară în tot timpul ăsta și a fost mereu ca o perioadă de training pentru mine. Adică n-am simțit-o niciodată ca pe un loc „acasă”, acolo.

Și cum vine, cum a apărut, cum s-a rădăcinat ideea asta de a-ți construi propriul brand de haine?

Bineînțeles că această idee s-a rădăcinat de la începutul începuturilor, pentru că îți voi dezvălui acum un mare adevăr: oricine pleacă pe acest drum are acest scop. Adică de la începuturi. După care, în fine, m-am pierdut puțin pe drum, vreo 10 ani.

(râde)

Bine, eu acum spun ca să râdem, dar consider că a fost mai mult decât de bun augur, pentru că una este când începi un drum de antreprenoriat cu o bază solidă și alta ar fi fost, nu știu, să fi făcut treaba asta acum 10 ani. Am avut ideea asta de la începuturile începuturilor, numai că am tot rafinat-o așa, am tot rumegat-o undeva înăuntrul meu.

Povestește-mi despre brand-ul tău, azi.

Brand-ul meu, astăzi, se numește Mia Peculiar. Mia Peculiar este o metaforă. Înseamnă peculiaritatea mea. Asta înseamnă ceea ce mi-este specific doar mie.

Am reușit, într-un context competitiv și de 2024, să găsesc un nume de brand neînregistrat pe niciun domeniu, cu niciun fel de domeniu online și așa mai departe.

Și unde găsim hainele tale?

Hainele mele se găsesc online în primul și în primul rând și în câteva showroom-uri din București care sunt multibrand.

Urmează să îți deschizi un showroom personal?

Urmează, da. Unde? Vom vedea. Așa.

Citește și: Părinții au plecat la muncă în Italia, lăsându-i în grija bunicilor. În liceu era să rămână corigent la matematică și la română, dar a ajuns să fie absolvent de Cambridge. Povestea lui Cosmin Diaconu, designerul român care a creat pentru Beyonce

Ce… stai, cum să formulez… le lucrezi într-o fabrică sau ai pe cineva care te ajută cu șutul? Că mă gândesc că nu le coși tu.

Nu le cos eu, asta mi-ar mai lipsi. Mai ales că eu fac personal tot procesul de design, furnizuri, selecția materialelor, construcția tiparelor, evident, pentru că asta mi-este meseria.

Prototipuri 3D — aici e o parte destul de importantă din meseria mea. După care am pe cineva care îmi realizează prototipurile și ulterior seria se realizează în fabrică.

Ok. Cum merge, din punct de vedere financiar, acest brand? Cum se vinde?

Este la început. Nu cred că există — în primul și în primul rând — niciun fel de business care să poată fi considerat câștigător de la bun început.

Mai ales că, să precizez niște lucruri, nu este un business obiectiv. Pentru că ce înseamnă hainele? Îți place, nu-ți place, bate vântul, nu bate… nu știu… sunt extrem de multe variabile. Mai ales că sunt niște produse care nu sunt necesare. Asta este realitatea.

Așa că atunci când este un vânt economic nefavorabil, acestea sunt primele care se taie de pe listă. Asta este unul la mână.

Doi la mână există aspectul că necesită investiție. Pentru că este un business de producție. Indiferent că ar fi fost gym sau haine, tu trebuie să investești ca să le produci întâi, și apoi să le promovezi, și apoi să vezi dacă se vând.

Prin urmare, din punct de vedere financiar, este un business, din punctul meu de vedere, complicat, pentru că necesită investiție financiară, investiție de timp, muncă și așa mai departe, fără rezultate garantate. Nu există garanție.

N-ai reușit să intri la niciun influencer care să îți poarte hainele și să ți le promoveze?

Ba da, da. Am agenție de marketing care se ocupă cu chestia asta. Da, facem treaba asta.

Costina-Costa Foru, aș vrea să vorbim puțin despre familia ta și părinții tăi. Mi-a plăcut foarte mult ce am citit, că faci parte din una dintre cele mai vechi familii din București și aș vrea să-mi povestești cât de mult poți din arborele ăsta genealogic. Ai zis că mama a fost educatoare și tata?

Mama a fost educatoare la origine. Ulterior a devenit avocat. Tatăl meu e inginer.

M-am născut în București, singură la părinți. Mama, cum spuneam, a fost educatoare la început, apoi avocat. Tatăl meu e inginer.

Străbunicul, stră-străbunicul sunt persoanele despre care se poate citi pe internet: întemeietorul Legii Drepturilor Omului, primul rector al Universității București. Există două străzi în București care au numele meu de familie.

Este un lucru cu care te mândrești?

Nu e ceva cu care să mă mândresc neapărat, pentru că nu este meritul meu.

Nu are legătură cu meritul cuiva sau e doar o istorie frumoasă?

Faptul că acești oameni au fost parte din trecutul meu este, da, un motiv de mândrie pentru mine, dar eu dacă pot să mă mândresc cu ceva, pot să mă mândresc doar cu viața mea și cu realizările mele. Și dacă pot aduce o contribuție, dacă pot cumva să aduc ceva în plus pe acest arbore, asta contează.

Costina-Costa Foru, spuneai că ai copilărit în București. Cum era?

Cum spuneam, m-am născut în București, singură la părinți. Mătușa mea, sora tatălui meu, Ligia Minovici… mergeam duminicile, le petreceam deseori la Muzeul Minovici de la Fântâna Miorița.

Pentru un copil, ce însemna asta?

Pentru un copil, lucrurile astea nu au conotația pe care o au pentru un adult. Pur și simplu, eram un copil. Aveam o familie frumoasă, un tată iubitor, o mamă iubitoare, mătuși, bunici, unchi și așa mai departe.

Nu am stat vreodată să mă gândesc la muzeu, la stradă, la familie, la casă memorială și așa mai departe.

Totuși educația contează.

Într-adevăr, educația contează. Dar nu este cea care îți dă direcția definitivă în viață. Depinde foarte mult ce faci cu ea. Depinde cum o aplici.

Și când ai conștientizat muzeul, casa memorială, strada? Ți-amintești?

Nu știu… mi-amintesc doar recunoscătoare și atât. Din punctul meu de vedere se încadrează în categoria lucrurilor pentru care sunt recunoscătoare.

Au fost daruri pe care le-am primit de la divinitate și cam atât. Mai mult de atât, consider că tot ceea ce eu am realizat a avut, cu siguranță, și imprintul lor — și educația, și situația financiară, și toate cele.

Dar la final…?

Cum spuneam, când am ajuns în Milano, eram nimeni. Indiferent cine erai. Puteai să fii doamnă sau vagabond. Nu conta.

Îți lipsește ceva din viața de la Milano?

Îmi lipsesc foarte mult expozițiile de artă. Eram super obișnuită să merg mereu la expoziții de artă exquisite. Nu știu… în Milano ai acum expoziții cu Picasso și, în paralel, Monet, și sunt tot timpul așa. Tot timpul.

Magazine cu cărți deosebite, ediții limitate de artă, de fotografie. Este un loc de o inspirație extraordinară. Și nu vorbesc acum de shopping, nu-i nimic trivial în ce spun. Vorbesc de lucruri — găsești galerii, găsești cei mai buni din cei mai buni.

Asta este concluzia mea după foarte mulți ani: italienii sunt cei mai buni dintre cei mai buni la foarte multe lucruri. Tot ce înseamnă craftsmanship, tot ce înseamnă artizanat. Nu doar modă, croitorie, pielărie, ci și pictură, sculptură, brânzeturi, cărnărie, pâine.

Serios! Cea mai bună mâncare din lume. Totul în Italia este… dacă îți iei un sandwich de la colțul străzii, ăla este perfect. Nu există să dai greș.

Astea îmi lipsesc. Bineînțeles că în atâția ani mi-am făcut și prieteni la care țin foarte mult, oameni de valoare din domeniul meu. Pentru că, neavând acolo copilărie, școală, am mers direct în studii și apoi la muncă, toți erau din domeniu. Dar am prieteni acolo la care țin enorm.

Îmi lipsesc, dar îi văd destul de des. Nu simt că m-am rupt de ei, nu simt o ruptură.

Și dincolo de asta?

Partea artistică… educația, din păcate. Educația oamenilor. Asta ne lipsește nouă, românilor.

Pot să spun un singur lucru: în zece ani de zile acolo, am fost repezită odată. O dată singură, de o farmacistă, în pandemie, care săraca probabil avea și ea motivele ei.

Aici ai șansa să fii repezit zilnic.

Cam astea ar fi lucrurile. Dar din punct de vedere profesional?

Da, îmi lipsesc aspectele astea de a fi chiar în mijlocul lucrurilor. Pentru că acolo se întâmplă tot.

Și totuși, acum?

Ca să trag o concluzie: eu sunt mai fericită acum. Mă simt mult mai bine.

Am familia aproape, mi-am construit brand-ul, am o pisică minunată — care din nu știu ce motiv acum nu mă bagă în seamă, că așa sunt pisicile. De obicei ar fi venit pe aici cu fundul, cu coada.

Și cred că și părinții mei sunt foarte liniștiți și fericiți.

Îți poartă mama creațiile?

Nu, pentru că nu sunt potrivite pentru femei de 70 de ani. Poate o tipă care iese în Londra, într-un local de lux, la cină. Nu trebuie să fie musai nuntă, botez. Dar să-și permită să se îmbrace într-un fel.

Poate că unele piese sunt semitransparente, unele au decupaje, sunt strâmte. Și plus materialele foarte prețioase, țin la ele datorită experienței mele.

E cumva un soi de religie pentru mine. Nu înțeleg de ce aș mai pune pe mine o bluză din poliester sau plastic. Mai bine nu o fac și lăsăm lucrurile așa cum sunt.

Dacă e să pun un lucru pe mine, vreau să fie o piesă vestimentară — o cămașă din mătase imprimată, cu nasturi de perlă. Nu văd rostul altfel. Mi se pare o risipă de material, de resursă umană.

Poate sunt visătoare, dar există această nișă, există oameni care apreciază lucrurile făcute bine, lucrurile de calitate, cu un design autentic.

Să ne imaginăm că vorbim peste 10 ani. Ce ai vrea să-mi spui despre tine atunci?

Aș vrea să spun că brand-ul a căpătat notorietate internațională. Bineînțeles.

Iar tu?

Iar eu am reușit să creez o echipă de oameni. Cred foarte mult în chestia asta, în oameni.

Gândește-te că am background-ul ăsta — ce înseamnă 9 ani de predat?

Am avut de-a face, în primul și în primul rând, cu studenți de peste tot. China, India, Rusia, Italia, România. Tot ce-ți poți imagina și ce nu-ți poți imagina.

Am avut de-a face cu momente de crize nervoase, cu plânsete. Am avut de-a face cu accidentări. Am avut de-a face cu absolut orice ți-ai putea imagina.

Cred foarte mult în oameni. Și dacă mă întrebi peste 10 ani despre brand-ul meu, da, îți spun: brand-ul meu e internațional.

Dar dacă mă întrebi despre mine? Eu sunt cine sunt. Nu m-aș vedea niciodată ca o persoană vizibilă în spațiul public. Nu m-aș vedea nici ca un lider vizibil în business.

Eu mă văd conducând trei oameni. În asta cred.