Amedeea Enache, director Estuar: „Acum se vorbește mult, din multe direcții, de la celebrități, la profesori, despre sănătate mintală”

Amedeea Enache este coordonatoarea Fundației Estuar, o organizație care se implică în sprijinul social al persoanelor cu probleme de sănătate mintală.

A început în urmă cu 20 de ani, în aceeași organizație, de la postul de asistent, iar zece ani mai târziu devenise director în această fundație care pune la dispoziție spații rezidențiale pentru persoane care au nevoie de sprijin în acest sens. În pandemie a trecut printr-un amplu curs de formare în politici publice legate de persoanele cu probleme de sănătate mintală în SUA, iar acum dă mai departe spiritul omului care schimbă mentalități și sisteme.

De unde vine determinarea de a contribui într-o organizație cu mulți beneficiari din zone vulnerabile?

Amedeea Enache: Acum 20 de ani, când am intrat în această organizație, nu știam aproape nimic despre sănătatea mintală, nici despre lumea ONG. Terminasem facultatea într-o perioadă în care cineva fără experiență nu-și găsea atât de simplu un job și nici nu avea prea multe opțiuni.

Văzusem anunțul de recrutare în ziarul România Liberă, care încă publica vreo patru pagini de anunțuri diverse, m-am dus la poștă și am rugat o doamnă de acolo să mă ajute să trimit CV-ul pe fax.

Am fost la interviu apoi, m-au selectat și am început de la poziția de asistent. Terminasem Finanțe, Bănci la ASE, cu specializare în protecție socială, îmi făcusem lucrarea în migrație și grupuri vulnerabile și mi se părea că sunt în direcția bună. M-am implicat foarte mult, am lucrat în nenumărate proiecte, iar ulterior am început să învăț ce însemnă cu adevărat sănătate mintală, ce înseamnă asistență socială, protecție socială, iar după multitudine de proiecte, am ajuns directorul organizației acum aproape 10 ani de zile.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult, nu doar structura organizației, serviciile, ci chiar și modul în care este perceput subiectul sănătății mintale. Ce era acum 10 ani diferă radical față de ce există acum.

Care sunt primele trei schimbări la care te gândești acum?

Amedeea Enache: Mi se pare demnă de remarcat deschirea publicului față de percepția sănătății mintale la nivel individual. Mă gândesc acum la vremurile în care oamenii credeau că doar cei grav bolnavi au nevoie de sprijin. Sau doar cei \care au o boală cronică pot veni la Estuar sau au nevoie să meargă la un psihiatru. Exista preconcepția că doar „nebunii” se duc la psihiatru.
Acum, mai ales generația tânără știe foarte bine nevoile. Rămâne totuși o diferență între mediul rural și cel urban. Mulți dintre cei din mediul urban cer serviciile noastre, spun că nu se simt bine, că au probleme de tipul depresiei sau anxietății, că au atacuri de panică, știu să-și exprime bine emoțiile și nevoile, iar a cere sprijin li se pare foarte normal. Acum 20 de ani nu era așa, dar atunci nu exista nici social media, iar tehnologia era diferită. Acum se vorbește mult, din multe direcții, de la celebrități, la profesori, despre sănătate mintală.

De ce e important că se vorbește despre asta?

Amedeea Enache: Pentru că normalizează ideea că, a avea o problemă de sănătate mintală nu este cu nimic mai rău decât a avea orice altă problemă de sănătate. Trebuie tratată cu aceeași importanță și fără rușine.

Stigmatul față de persoanele cu probleme de sănătate mintală este mai redus decât acum 10 ani. Normalizarea percepției persoanelor cu probleme de sănătate mintală a dus și la scăderea stigmei față de acestea.

În vreme ce stigma a scăzut, nu cred că s-au îmbunătățit serviciile față de acești oameni. Ce s-a întâmplat?

Amedeea Enache: Pentru a clădi servicii sustenabile de sănătate mintală îți trebuie o strategie națională sau regională care să plece de la o mapare a nevoilor de la mic, la mare, de la localitate, spre județ, până la nivel național. Nu există decât la nivelul câtorva județe această evidență. Fără cifre și o perspectivă globală este foarte greu pentru Guvern să clădească servicii sustenabile, pe termen lung.

În zona de servicii rezidențiale în ce privește sănătatea mintală, suntem descoperiți la nivel național. Și nu vorbesc despre persoanele cu dizabilități de învățare sau despre cei care au nevoie de un sprijin temporar, ci de persoane cu probleme de sănătate mintală, care au nevoie de sprijin permanent. Sigur, o formă de sprijin poate veni chiar la ele acasă, dar au nevoie de el, fără îndoială, de un serviciu care să le susțină gradul de independență pentru că atunci când vorbești despre boala psihică, cu tratament corespunzător, cu sprijinul familiei sau al terapeutului, aceasta poate fi dusă într-o viață independentă și de calitate. Dar ai nevoie continuu de aceste trei elemente, pentru a o lua de la capăt.

Există persoane care vin la noi în centru, primesc sprijin permanent din partea unui psihiatru, fie de la noi, fie din exterior, iar dacă primesc și sprijinul familiei au rate de internare foarte scăzute. Ajung să se interneze în spital o dată la doi sau trei ani. Poate chiar și la 5-6 ani. Iar în toată această perioadă au o viață echilibrată.

Mulți dintre beneficiarii noștri lucrează, majoritatea cu normă parțială. Iar dacă mă gândesc acum strict la această nevoie a lor de a munci, aș zice că mai e ceva ce nu-mi place la sistemul social românesc: este clădit în așa fel încât să nu încurajeze independența și viața în comunitate a acestor beneficiari. Concret, mulți sunt pensionați și primesc pensie de invaliditate. Există posibilitatea ca acest grad de invaliditate să fie parțial, să-ți permită să lucrezi 4 ore. Dar în privința sănătății mintale, o dată ce ai ieșit din sistemul social, de pensionare, dacă vrei să lucrezi full-time și crezi că faci față. Dacă însă se dovedește că nu faci față, este foarte greu ulterior să o iei de la capăt, să treci din nou prin evaluări, pentru a primi din nou pensie. O parte din beneficiari, mai ales cei cu vârste peste 40 sau 50 de ani, care au trecut prin multe dezamăgiri la locul de muncă ori au văzut o neadaptare a locului de muncă la problemele lor, nu îndrăznesc să vorbească cu angajatorul, să le spună că au o problemă de sănătate mintală și că au nevoie de un program ajustat. Ori aleg finalmente să rămână cu pensia de invaliditate și nu-și mai caută un loc de muncă.

Unde vă intersectați cu sistemul public și în ce zone de nevoi interveniți voi?

Amedeea Enache: Noi asigurăm componenta socială și deloc cea medicală și de diagnostic. Suntem autorizați de Ministerul Muncii, iar ce furnizăm noi sunt servicii sociale: locuințe protejate (în București avem 3 apartamente amenajate pentru acest scop), adică servicii permanente în care oferim sprijin social persoanelor cu probleme de sănătate mintală, care aleg să rămână cu noi pentru că au nevoie, dincolo de componenta de găzduire, de sprijin psihologic, psihiatric și vocațional.

Un beneficiar de-ai noștri este, din 2019, infirmier la Spitalui Witting, iar în perioada de Covid-19 a fost în prima linie de luptă, alături de ceilalți angajați ai unității medicale.

Avem un contract cu Direcția de Asistență Socială, care, pentru persoanele aflate în aria lor de intervenție și în componenta lor administrativă, ne plătesc serviciile. Dacă direcția de Asistență Socială nu are servicii pentru o anumită categorie de beneficiari, legea permite să subcontracteze furnizori autorizați. În acest fel, pentru câteva persoane din locuințele noastre avem contracte cu DGAS, care ne trimit beneficiari.

Dacă nu ar găsi loc la voi, ce s-ar întâmpla cu ei?

Amedeea Enache: Din păcate, aceasta este una dintre ariile unde nu există servicii pentru ei și ne-am bucura să existe mai mulți furnizori în această direcție. O parte din beneficiari, dacă ies din Spitalul de Psihiatrie și nu au unde să se ducă, ajung în stradă. Alții ajung să locuiască cu familia. Noi oferim acest serviciu celor care fie nu au unde să stea, fie le este mai bine în locuința protejată decât cu familia.

Noi suntem un serviciu complementar Spitalului de Psihiatrie, iar misiunea noastră este să ajutăm ca un număr cât mai mic de beneficiari să aibă nevoie de internare și spitalizare.

Cu ce te mândrești?

Amedeea Enache: M-am bucurat foarte mult și am fost mândră de mine când am câștigat o bursă fullbright. Astfel, am putut sta 7 luni de zile la Hubert H. Humphrey School of Public Affairs, la Universitatea din Minnesota, unde am urmat un program de dezvoltare profesională, în drepturile omului și politici publice, orientat spre sănătate mintală. M-am supărat puțin pentru că s-a întâmplat în pandemie și dintr-un an universitar a rămas un semestru, dar am acceptat.

Cum te-a schimbat această interacțiune cu o lume care a făcut știință din sprijinul social?

Amedeea Enache: Acolo se bazau foarte mult pe indivizi și pe spirjinul acestora. Persoanele fizice erau implicate în nenumărate campanii, mici, de 5 sau 10 dolari, dar sistemul era făcut de așa natură încât de ani de zile fiecare om era educat și îndemnat să contribuie la binele societății.

Mai mult, m-a impresionat cum oamenii erau provocați să contribuie la tot ce ținea de drepturile lor și de schimbarea de legislație. Mi-a plăcut un proiect al lor, O zi la Capitoliu, care presupunea că înainte de închiderea sesiunii parlamentare, câteva organizații importante veneau cu o listă foarte clară de propuneri legislative la care se gândiseră pentru votul final din ultima zi din sesiunea parlamentară.

Visez să facem un proiect similar în România.