Ana Dragomir, fetița care a publicat trei cărți până la 14 ani. Cum reușește un copil care învață în limba engleză să scrie literatură românească?

Ana Dragomir are numai 14 ani și dacă ar fi să-i facem un portret, primele caracteristici care ies în evidență sunt acelea că e scriitoare și mare pasionată de cultura engleză. Atât de pasionată încât este elevă la liceul britanic, studiază limba engleză ca limbă maternă și cu toate acestea scrie în limba română. Are deja trei cărți publicate: „În căutarea inspirației”, „Praf de zâne” și „Copacul”. Ultima a fost scrisă anul acesta și cumva arată evoluția către maturitate a micuței scriitoare.

Iată o poveste pe care o asculți de drag și care mie, personal, mi-a lăsat un milion de emoții în suflet atunci când am așternut-o pe hârtie.

Ana, la ce școală mergi?

Merg la British School of Bucharest.

În ce clasă ești?

În sistemul britanic sunt în clasa a VIII-a, în sistemul românesc sunt clasa a VII-a. Sunt două sisteme total diferite.

Vorbind după sistemul britanic, anul acesta ai admitere la liceu?

Nu. Noi dăm examene la sfârșitul clasei a XI-a, la opt materii, dintre care patru sunt obligatorii și patru sunt alese de noi. Obligatorie va fi o limbă străină, matematică, engleză și o știință, plus alte patru materii. După acest examen, celelalte materii care nu au intrat la teste, nu se mai fac. După ce termini acest test, îți alegi patru materii și le faci numai pe acelea la școală, iar apoi dai un fel de bacalaureat la materiile alese.

Cu Ana Dragomir despre școala în sistem britanic

Ești la școala aceasta de la șase ani?

Nu. Am intrat anul trecut. Am făcut până în clasa a cincea în sistemul românesc și apoi m-am mutat în sistemul britanic.

Și nu a fost complicat? Nu a fost grea adaptarea?

Nu. Mi s-a părut foarte ușoară tranziția. Eu am învățat engleză de când eram foarte mică, am început să învăț de la patru ani, eram deja fluentă în limba engleză, ceea ce pentru mine a făcut ca lucrurile să decurgă foarte ușor. Nu știu acum dacă m-aș mai putea întoarce la sistemul românesc care e atât de diferit.

Dacă spui că ai început să înveți engleză de la patru ani, când ai început să citești?

Pe la cinci ani, dar de când eram foarte mică părinții mei îmi citeau povești și îmi povesteau o mulțime de lucruri. Încă de când eram bebeluș mi-au fost introduse cărțile și poveștile și apoi am început să citesc singură. Știam să citesc de dinainte de a intra în clasa pregătitoare. Bunica din partea tatălui este profesoară de română, iar bunica din partea mamei este învățătoare și ele m-au ajutat foarte mult.

Când ai început să scrii?

Eram în clasa I sau a II-a când am început să scriu. Am avut la școală un proiect de făcut: să repovestim niște povești clasice, un fel de cărticică a noastră în care trebuia să ne desenăm povestea și să scriem puțin despre fiecare. Când am ținut în mână cartea asta a mea, am avut o satisfacție enormă. Atunci m-am întrebat de ce nu scriu eu o carte. Așa că am început să scriu. Scriam povestioare scurte. În a patra am reușit să-mi termin prima poveste, deoarece până atunci scriam dar nu le terminam. Apoi am mai scris încă una și încă una, după care mi-am pierdut inspirația. A urmat o vacanță la Londra unde am descoperit tot felul de lucruri interesante și atunci mi-a venit ideea cărții „În căutarea inspirației”. Am scris-o la sfârșitul clasei a IV-a și la începutul clasei a V-a era gata. A fost publicată și după ce a apărut am decis să mă mut în sistemul britanic, unde au urmat celelalte două cărți.

Ce face un scriitor în timpul liber?

Părinții tăi au editura Trei. Cu un ochi al tău interior, critic, crezi că dacă nu aveau părinții editura, ți-ar fi publicat-o alte edituri?

Cred că da. Eu m-am gândit mult la lucrul acesta. Nu au fost publicate poveștile mele din copilărie, deși îmi doream foarte mult să iasă de la tipar și apoi ce am scris mai târziu a fost publicat. Acest lucru este un semn de evoluție. Chiar m-am gândit ce se întâmpla dacă nu aveau părinții mei editura. Am văzut răspunsurile și aprecierile multora dintre cei care au citit cărțile și de aceea cred că am fost publicată pe merit.

Tu îmi spui că în timpul tău liber scrii…

Da. Scriu, dar mai fac și alte lucruri.

Da? Joci jocuri video, ieși la terasă cu prietenii?

Jocuri video, nu. Înainte ieșeam la terasă, dar de când cu pandemia nu prea ne-am mai întâlnit. Eu cu prietenii mei suntem foarte conștienți și conștiincioși, purtăm măști, păstrăm distanța, nu ne întâlnim prea des. Ceea ce mi s-a părut nasol a fost că la o jumătate de an după ce m-am mutat în școala britanică, fix atunci când legasem acele prietenii frumoase, atunci s-a închis totul. Jumătate de an nu mi s-a părut suficient să creez o conexiune mai profundă cu ei. Din fericire școala noastră a fost închisă doar de două ori și astfel am putut să mă întâlnesc cu colegii.

Mi-e și frică să te întreb ce note ai la școală…

Am zece pe linie 😀

Ești o mică tocilară?

Poate că da, poate că nu. La unele materii sunt, cum sunt cele umaniste și îmi asum lucrul acesta. Dar la științe și matematică, deși am numai note de zece, nu-mi face plăcere să învăț la ele. Deși sunt în clasa de avansați la matematică, nu prea suport aceste materii.

La engleză, istorie și geografie pur și simplu e o plăcere.

Dar e cumva de înțeles pentru că la mate și la științe e vorba de lucruri exacte, nu poți să improvizezi și nu poți să lași amprenta ta.

Dacă scriu un eseu, de exemplu cum se întâmplă acum, despre sclavi și triunghiul acela din Atlantic, pot să-mi spun opinia, de ce cred eu că s-au întâmplat acele lucruri și de ce e important ce s-a întâmplat. Pe când la matematică 1+1 fac doi și nimic altceva. De abia aștept să vină momentul examenelor ca să pot să-mi aleg apoi doar materiile umaniste.

Ana Dragomir, genul de copil care are un traseu bine stabilit în viață

După ce termini unde te duci?

În străinătate. Vreau să fac facultatea și să-mi continui studiile umaniste.

Eu am o vagă impresie că știi exact unde anume vrei în străinătate…

Oscilez între Oxford, unde aș putea să studiez literatura și Edinburgh, în Scoția. Anul acesta am început să învăț și spaniola și dacă o să ajung să știu bine limba, aș mai avea opțiunea să merg în Spania.

Ce vrei tu să te faci când o să fii mare? Ai o proiecție a viitorului tău? O să fii scriitoare sau îți iei un job?

Vreau să le fac pe amândouă. Vreau să scriu și în același timp să fiu și editor, să mă ocup și de cărțile altor oameni.

Cumva o să preiei afacerea familiei?

Da și vreau să o fac internațională.

Părinții tăi se ocupă doar de editură sau mai au și alte job-uri?

Tata și Magdalena Mărculescu au editura, mama are o altă firmă, este fondatoarea Casarte, ce se ocupă de decorațiuni interioare. Tata a studiat în Zurich și este și psiholog terapeut aici, în România.

Citește și: Maria Nicolescu, fetița care la 7 ani a început să scrie o carte pentru a depăși durerea provocată de bullying-ul la care a fost supusă

Adică tatăl tău și practică?

Da, da, da. Are pacienți.

Ca mamă a doi copii, te-aș întreba: cum ai ajuns aici? Ai fost împinsă de la spate să înveți sau așa te-ai născut tu, copilul extraordinar care învață la toate materiile?

Eu întotdeauna am vrut să fiu cea mai bună și încă am chestia asta competitivă în mine: vreau să fiu bună la toate, vreau să am note mari, vreau să fiu plăcută de toată lumea, ceea ce e imposibil. Îmi pun standarde extrem de înalte pe care nu am cum să le câștig, dar așa funcționez eu.

În plus cred că e vorba și de felul în care am fost crescută. Dacă i-am văzut pe toți acești oameni de succes în jurul meu, cu business-uri importante, care fac ceea ce-și doresc și tot timpul învață și citesc, cred că am fost motivată să învăț. Cred că și așa e firea mea, dar cred că ține mult și de felul în care am fost crescută.

Cu Ana Dragomir despre „Copacul”

Hai să vorbim despre ultima ta carte. Cum ți-a venit ideea și pentru cine e cartea?

Cartea aceasta este pentru toți copacii din lume și pentru trecut, pentru istorie. Este scrisă din mai multe perspective, dar personajul principal este copacul care a trăit sute de ani. El s-a născut, a fost plantat în 1558, atunci când a fost încoronată regina Elisabeth I a Angliei și povestea lui continuă până în anul 2020, atunci când am scris eu cartea.

Este o carte destul de personală pentru mine fiindcă la mine la țară este o livadă în care se află un copac, cu flori mărunte în jurul lui. E un loc ca un paradis. Acum câțiva ani am fost acolo cu verișoara mea, cu un prieten și cu o cățelușă și am descoperit acest copac. Arăta foarte bătrân copacul acesta și alergând spre el, mi-am dat seama de ceva: oare câte de mult trăiesc copacii, oare ei văd ceva, oare ne aud, simt?

Am stat acolo ceva timp, am citit, am scris și apoi m-am întors acasă. Pe drum ne-am oprit la o benzinărie. Ploua afară. Era un copac cu ramurile întortocheate, ce stătea în ploaie. În acel moment mi-am adus aminte de copacul meu de la țară și parcă mi s-au unit toate piesele în minte, ca un puzzle rezolvat și am văzut toate personajele cărții. Este scrisă și din perspectiva personajelor pentru că este și povestea oamenilor și viețuitoarelor care au trăit în jurul acestui copac.

Dacă treci pe autostradă pe lângă un copac, nu te uiți la el și nu stai să te gândești la el, treci în viteză pe lângă el, așa este și viața. Treci în viteză prin ea și uiți să privești lucrurile cu adevărat importante.

Cărui public se adresează cartea?

Este pentru copii cu vârsta între 8 și 12 ani, dar cred că poate fi citită și de adulți.

Cine ți-a citit manuscrisul prima dată?

Prietena mea cea mai bună. Scriam un capitol, eram mândră de el, iar apoi o sunam și i-l citeam. Ea sărea în sus de bucurie și mă încuraja. Asta mă făcea să mai scriu încă un capitol și încă unul. Ea a fost prima persoană care a citit cartea, chiar dacă nu manuscrisul întreg, ci pe bucăți.

După care? Tata?

Da, tata și mama. Apoi am trimis manuscrisul la editură.

Ce au spus părinții tăi când ți-au citit cartea? Sau, mai bine spune-mi ce au spus când ți-au citit prima carte?

Prima carte i-am citit-o mamei în metrou și a spus: „Vai cât de frumoasă e!” și părea extrem de emoționată. Apoi i-am dat-o tatălui meu să o citească, și lui i-a plăcut foarte mult și văzându-i reacția am întrebat: „E bine? Asta e cea care merită publicată?”. Când a spus da, am bătut palma 😀.

Te-a plătit?

Mă plătește cum e plătit orice autor român publicat în România.

Adică nu te încurajează deloc 😀

Mă încurajează să scriu 😀. Sunt tratată la fel ca orice alt autor. Primesc un procent din vânzări, iar banii mi se virează în cont.

Ai un cont al tău? Te-ai uitat cât ai strâns?

Da, am un cont al meu, dar acolo sunt și banii de la bunici 😀.

Mai scrii?

Sigur. Acum am avut o mică pauză pentru că m-am ocupat de promovarea cărții „Copacul” și după ce se liniștesc toate, mă apuc de scris.

Talentul acesta al tău pentru scris l-a mai încercat cineva din familia ta? Sau ești prima?

Cred că bunicul din partea tatălui meu, care a murit când aveam eu 3 ani. El scria mult și îi plăcea mult să facă asta. Dar, dacă stau bine să mă gândesc și părinții au scris. Mama scria poezii când era adolescentă. Bunicul era și el foarte pasionat de acest loc de la țară și a scris un fel de antologie a acelui sat, însă nu a reușit să o termine.

Dar nimeni nu a reușit să publice?

Nu.

Ce spun colegii tăi? Să fii autoare a trei cărți publicate până la 14 ani cred că e mare lucru…

În școala veche, fiindcă ne știam de mult, toți au spus: „Vai, cât de tare!”. A fost mai ușor să le spun lor decât colegilor din școala nouă. Când am venit în școala nouă, nu am spus nimănui nimic pentru că nu voiam să pară că mă cred mai bună decât ei sau că mă laud. Au trecut câteva luni și nu-mi amintesc cum a venit vorba și am mărturisit cuiva. Toți au fost șocați că aveam o carte publicată. La următoarea, „Praf de zâne”, nu le-am spus că am scris-o, ci am adus-o direct la școală, gata tipărită. Așa am făcut și cu „Copacul”, am venit la școală cu punga de cărți abia ieșite din tipar. Au luat-o razna complet, nu le venea să creadă.

Colegii tăi sunt români sau britanici?

Sunt amestecați. Sunt și britanici, dar sunt de peste tot din lume, sunt copii de expați. Ei nu pot să citească aceste cărți pentru că ei nu știu română, dar chiar și așa se bucură extrem de mult și își doresc să aibă cartea mea.

Dar nici tu nu faci română la școală. Și cu toate acestea scrii literatură în limba română…

De doi ani nu am mai făcut româna. Acum îmi dau seama că parcă am început să mai uit niște lucruri. Însă, cred că mă ajută foarte tare faptul că citesc foarte mult și că vorbesc acasă și cu prietenii în limba română. În plus, având bunicile învățătoare și profesoară de română, mă ajută mult să nu uit. Dar cred că la un moment dat o să ajung să scriu în engleză.