Ana-Maria Onisei sau cum poți deveni jurnalist cultural după ce ai fost voluntar la Salvamont - Ceahlău și ai visat să fii meteorolog

Ana-Maria Onisei este jurnalist cultural, unul dintre inimoșii promotori ai Festivalului Enescu și ale poveștilor care s-au spus și scris acolo, este autor pe blogul propriu, anamariaonisei.ro, și mama lui Rareș. Iar de câteva luni, în plină pandemie, s-a mutat la Madrid.

De ce te încăpățânezi să fii jurnalist cultural într-o lume și o epocă în care pare că asta nu mai e așa de important?

Ana-Maria Onisei: Te-aș contrazice, fiindcă mie mi se pare extrem de important. Cred că tot „zgomotul” care ne înconjoară, politic, social ori economic poate fi contrabalansat de ceea ce credem și eu, și alții că este cultura: partea frumoasă a vieții și modul în care o putem înțelege în sensul ei cel mai profund.

În realitate, tu nu intri în zona culturală inaccesibilă și pare că o filtrezi către publicul tău. Nu-mi pare că vezi cultura ca pe un clopot de sticlă la care doar aleșii au acces. Ci dimpotrivă.

Ana-Maria Onisei: Chiar zilele trecute am găsit un interviu al unei actrițe de nou val din Franța care spunea că, după ea, actoria este despre a fi om, a fi uman. Cam la fel cred și eu despre cultură, că este despre noi, oamenii, de toate hățișurile care ne provoacă și ne aduc în punctul de a trăi ce trăim, mai cu seamă în planul emoțional.

Așa cred că apare acea traducere despre care vorbești tu în ce scriu eu, fiindcă îmi pare că nu vorbim despre cultură ca despre discurs scolastic, o teză de doctorat sau vreo prezentare scrobită de pupitru al Academiei Române, ci despre acel ceva care ține de oameni, acele lucruri care ne ating zi de zi. Uită-te peste poveștile simfoniilor sau peste istorii de viață ale compozitorilor și vei vedea ce au scris ei vorbește despre ce trăim și noi. Și mai departe, la asta ne invită: să fim mai atenți, mai prezenți în lumea care ne înconjoară.

Pentru mine, cultura a fost ceva ce am descoperit în adolescență ori poate chiar mai timpuriu dar nu știu cât de conștientă am fost de asta. În Piatra-Neamț, locul unde m-am născut și unde am trăit o vreme cu familia mea, exista în acele vremuri, 1990, Teatrul Tineretului, celebră pepinieră pentru artiștii români. Părinții mei erau conectați la această lume și mă luau și pe mine cu ei, în culise, în sală.

În casă aveam pick-up și tot felul de viniluri cu muzică, iar mama asculta Beethoven când făcea curățenie fiindcă, ne spunea ea, muzica îi dădea energie să ducă munca la capăt. Iar în tot acest timp eu dansam prin casă. Tata aducea din străinătate albume din orașele pe unde ajungea, iar eu le răsfoiam cu sete fiindcă erau locuri pe care nu le mai văzusem niciodată. Iar acele fotografii mă puneau în contact cu acea lume pe care mi-o doream descoperită.

Toate astea s-au lipit de mine și m-au făcut să realizez destul de repede că tot ceea ce descopeream astfel, mă ajuta să îmi explic mai bine ce trăiam.

Uneori mă gândeam că mi-ar fi fost bine să fi făcut Facultatea de Litere sau Literatură Comparată, mai ales la începuturile mele de jurnalist, când țineam o rubrică de carte la săptămânalul Suplimentul de cultură din Iași, când eram studentă la Jurnalism, prin anul III. Mi-am pus uneori întrebarea, dacă nu mi-au adresat-o alții: cum îmi dau eu voie să scriu recenzie de carte, dacă nu sunt un critic?  E drept că în timp această întrebare tendențioasă s-a disipat cu timpul fiindcă am realizat că ceea ce-mi doream să scriu și ce reieșea din rubricile mele erau exact experiențele umane, emoția sau un gând anume. De pildă, citind Colosul din Maroussi, un volum al lui Henry Miller, pe care îl știm prea bine pentru literatura lui erotică, găsești un pasaj care ar putea servi oricând unui angajat dintr-o corporație de azi drept lecție despre cum să faci față unei crize, chiar dacă în esență este despre o lecție de supraviețuire într-o furtună pe mare.

Ce vreau să spun este că nu există o receptare corectă a unei cărți sau a unei bucăți muzicale ori a unei gravuri. Desigur, nu pomenesc aici despre receptarea academică, aceea care ne duce în alt registru. Dar ca simplă percepție nu există o cale corectă ori greșită, ci una personală, emoțională.

Artiștii sunt cei mai buni profesori ai noștri, cel puțin din unghiul emoțional al discuției.

Trebuie să-ți mai spun aici că în acest an se împlinesc 250 de ani de la nașterea lui Ludwig van Beethoven, compozitor despre care eu sunt convinsă că este cel mai bun prieten al meu și am făcut prima mea achiziție de pictură contemporană, o lucrare a artistului Liviu Mihai, care se numește The Deaf of Beethoven, în culori vibrante cu tușe groase, iar în locul ochilor artistul a pus urechile.

M-am străduit vreun an de zile să achiziționez această lucrare, cu nesaț am urmărit-o și acum o aștept să ajungă la noi. Ce voiam să spun aici este că Beethoven este demonstrația veridică a faptului că, oricât am fi de jos, la pământ, în noi există o pulbere de stele care ne poate da forța să ne ridicăm și să creăm o capodoperă. Și mă gândesc că rămâne o lecție importantă cum filtrăm aceste sensuri și ni le apropiem, fiindcă noi alegem cum și ce lăsăm să ajungă la noi, din ce citim, ascultăm sau vedem.

Uite că mă gândeam la ce spuneai tu despre cel mai bun prieten al tău, Beethoven, iar eu mă gândeam la o scenă de adolescență, cu tine, Ana, care spuneai asta prietenilor tăi. Cum erau prieteniile tale, găștile de la Piatra-Neamț? Livrești?

Ana-Maria Onisei: Mai târziu mi-a devenit Beethoven cel mai bun prieten. (râde)

Gașca care m-a format a fost tot una culturală, iar datorită acestor prieteni am descoperit atunci muzica lui Leonard Cohen, a lui Tom Waits; unul dintre prieteni era regizor și organizam niște întâlniri la liceul concurent al celui în care învățam eu, dar acolo era trupa de teatru, unde mergeam și noi, pentru audiții, puneam pe picioare spectacole ori chiar jucam în ele. Sigur, eu nu am mai apucat să joc până la urmă, fiindcă deja chiulisem prea mult și eram nevoită să recuperez. (râde) Dar aveam turnee, jucam la Bacău, iar publicul din Bacău era și numeros, și foarte bun.

Alături de acești prieteni ai mei am descoperit literatura, existențialiștii, deși în cele din urmă am rămas atașată, fără drept de apel de Kafka și din nou Kafka. Mai cu seamă, Procesul, fiindcă acolo mi s-a părut că găsesc cea mai relevantă explicație pentru tot ceea ce înseamnă realitatea vieții. (râde)

Iar de lectura serioasă m-am apucat târziu, de fapt. Pe la 14 ani. Atunci am citit Procesul, apoi m-am aruncat cu patimă în tot felul de lecturi, care mai de care mai complicate, cum ar fi Doctor Faustus, de pildă.

Iar până atunci, ca orice adolescent, am avut și eu perioadele mele de căutări, cum a fost aceea când eram pasionată de rock și mă îmbrăcam numai în negru.

Ce munceau ai tăi?

Ana-Maria Onisei: Mama e biolog, cercetător, iar tata este jurist.

Și nu ai fost nicio clipă tentată să urmezi vreuna dintre meseriile lor?

Ana-Maria Onisei: Iubeam muntele în vremea aceea și am fost o perioadă voluntar la Salvamont pe Ceahlău. Eram acolo când se întâmplau accidente, dar nu am fost niciodată la intervențiile complicate, acolo unde se duceau băieții.

Muntele, așadar, îmi plăcea enorm și îmi dădea acea senzație de libertate. Așa încât, în liceu, pentru că-mi plăcea mult geografia, m-am gândit să mă fac meteorolog și să petrec toată viața pe munte. (râde)

Dar mi-a trecut.

Am avut preocupări legate și de pictură. Înainte de liceu am studiat o vreme cu extraordinara profesoară Mariana Papară, absolventă la Cluj-Napoca și care astăzi trăiește și are o galerie în Italia.

Cu alte cuvinte, oscilam între lumea artistică și o zonă pragmatică de preocupări. De altfel, și astăzi, aceste două tentații se întâlnesc în mine.

Am avut o discuție cu ai mei, atunci, în căutările mele profesionale. Mama era mai pragmatică și de părere că ar trebui să fac o facultate, nu de artă, care să mă așeze pe o traiectorie stabilă, iar tata, care totdeauna a fost generos cu mine și m-a susținut în orice voiam să fac, a avut atunci un moment când a spus că i s-ar fi părut interesant să scriu. Nu mai știu dacă eu scriam în vremea aceea ori dacă tata a avut o viziune extraordinară, cert este că am ajuns la Jurnalism, la Iași.

Adevărul e că primii doi ani au fost groaznici, simțeam că nu înțeleg nimic; trebuia să facem și practică; exista și celebra revistă Opinia studențească, unde domnul profesor Daniel Condurache ne îndemna să ne încercăm condeiele. Iar prin anul II de facultate, din fericire pentru mine, a apărut o agenție de presă, sub coordonarea domnului profesor Condurache, iar în acea perioadă izbucniseră grevele studențești, proteste la Ministerul Educației și-mi amintesc că acela a fost un declic pentru mine.

Sunam la minister, din cabina telefonică din fața căminelor, cu fise, pentru a lua declarații. Făceam echipă cu Diana Soare și reușisem să ne facem surse prin cămin, printre studenți, liderul sindical atunci era Nicu Bănicioiu, iar noi obținusem chiar niște informații pe care presa centrală nu le avea încă.

Atunci am prins un pic din gustul meseriei.

Apoi am intrat la Suplimentul de cultură, unde făceam interviuri și aveam și o rubrică de carte. Iar unul dintre primele dialoguri realizate atunci cred că a fost chiar cu scriitorul Ștefan Agopian, căruia îi admirasem îndelung volumele, dar despre care lumea spunea că este un interlocutor dificil. (râde) M-am dus la interviu cu niște emoții copleșitoare, îți imaginezi. Aveam 21 de ani și mă găseam în fața unui scriitor renumit pentru sarcasmul și jocul subtil în care te atrăgea.

Eram convinsă că am ratat interviul. (râde)

Ulterior aveam să învăț că interviurile sunt un soi de tango incitant în care e bine câteodată să fii în sincron, dar tot atât de bine e să fii și în contratimp.

Îmi amintesc că m-a rugat atunci să-i fac o fotografie cu una dintre pisicile lui stilizate, o statuetă din Mallorca, fiindcă scriitorul iubește foarte mult pisicile, iar fotografia făcută de noi atunci este și astăzi pe pagina de wikipedia a lui Ștefan Agopian.

La Suplimentul de cultură îl aveam ca editor pe scriitorul Lucian Dan Teodorovici, căruia i-am și mărturisit public că, după ce veneau paginile de la corectura lui, rămâneam și plângeam în cămin, fiindcă aveam senzația că nu reușesc să scriu nimic bine. Desigur, el încerca să imprime rigoarea limbii și a exprimării, în vreme ce mie îmi plăcea să mă joc, să fac asocieri inedite, iar unele erau potrivite, iar altele dimpotrivă.

Care a fost contextul în care ai ajuns tu la Festivalul Enescu?

Ana-Maria Onisei: Decizia de a lucra pentru Festivalul Enescu a venit într-un moment destul de dureros pentru mine, anume că la ziarul Adevărul, unde lucram deja de vreo 2-3 ani, lucrurile nu luau deloc o turnură grozavă, mai ales pe partea de cultură.

Simțeam cumva că trebuie să fac o schimbare, dar nu știam exact ce să fac. Pentru că iubesc acest domeniu, al culturii, cred că eram în stare să stau lipită de redacția Adevărul, cu bani puțini, plătiți rar, până mă dădeau ei afară, cu totul. (râde)

În aceste căutări ale mele, pe undeva pragmatice, pe undeva artistice, am avut o revelație. Locuiam atunci prin zona Pieței Palatului, la o mansardă lângă biserica Kretzulescu și am văzut, de la geamul meu, m-am uitat la Sala Palatului și am realizat că acolo mi-ar plăcea să intru, de fapt la Festivalul Enescu.

M-am oferit voluntar la început; conjunctura a făcut că OMA Vision preluase comunicarea festivalului și urmărea să transforme lucrurile. Am discutat cu Oana Marinescu, cred că i-a plăcut pasiunea cu care vorbeam, citisem mult, cred că știam poveștile fiecărui artist invitat și am avut acest noroc să mă integrez în echipă.

Nici în visele mele îndrăznețe nu m-aș fi văzut participând la repetițiile unora dintre cei mai mari artiști ai lumii. Vreodată. Iar cu acest entuziasm al meu molipseam și chemam cu mine fotografi, reporteri, le arătam partituri, le prezentam invitați, le spuneam povești, cu o bucurie perfect naturală, care cred că este motivul pentru care am rămas atâția ani, cu obstinație, atașată de zona culturală, fie că a însemnat presă, fie Festivalul Enescu, evenimente diverse, blogul meu sau recomandări pe care le fac prietenilor.

Cred că la Festivalul Enescu contribuția mea a fost exact în zona poveștilor, în maniera de a prezenta invitații și poveștile lor în lumină mai umană sau în intenția permanentă de a-i apropia pe artiști de jurnaliști.

Atunci s-a creat acest precedent prin care multe dintre poveștile din spate, au ajuns în presă iar asta a făcut mult bine.

De ce ai plecat la Madrid?

Ana-Maria Onisei: A fost o conjunctură potrivită. Soțul meu este român, dar s-a stabilit de 12 ani la Madrid. Pentru noi, asta a fost trecerea firească fiindcă merita să încercăm și această alternativă. El era deja aici, este adaptat deja, eu m-am îndrăgostit de oraș acum mulți ani, când am venit aici bursieră Erasmus și tot atunci m-am îndrăgostit și de soțul meu.

Mi-a plăcut foarte mult orașul, o dragoste fulgerătoare, la prima vedere. Iar acum cred că am făcut necesara buclă în timp și am ajuns de unde am plecat, iar acum suntem și cu Rareș. Sigur, pe toată perioada sarcinii și când am născut, soțul meu a venit în București și eu mi-am dorit ca toate astea să se întâmple în România și pentru că ai mei erau acolo și mă simțeam și eu acasă. Dar acum, după o lungă perioadă de pandemie și cu multe incertitudini în viitorul apropiat am zis să încercăm să vedem și cum ne simțim în Spania.

Cum te-a schimbat Rareș?

Ana-Maria Onisei: Am învățat foarte multe lucruri de la Rareș, chiar dacă el este foarte mic, dar tocmai în acest aspect, al adaptării, al schimbării și acceptării ei. Sunt oameni care se împacă bine cu ideea de schimbare, eu nu sunt printre ei. (râde)

Un copil te responsabilizează mult mai mult, iar un argument care-mi vine în minte acum este că devii mult mai conștient de resursele tale financiare, de proiect, totul devine mult mai riguros ca predictibilitate.

Copiii sunt o lecție extraordinară de încredere, iar ea dă legătura cea mai frumoasă dintre părinți și copii. Dacă micuțul a avut încredere să te aleagă să fii părintele lui, atunci, oricât de încercat ai fi tu ca adult, și tu trebuie să ai încredere că poți duce lucrurile la bun sfârșit. Să ai încredere în această relație și în ce-ți va aduce ea atât de bun încât să poți ajunge deasupra ta, la ceva ce altfel nu ai fi putut atinge.