Anca Dragu, prima femeie președinte al Senatului. Despre copilărie, visuri, familie, proteste, femei în funcții publice, dar mai ales despre „acasă”

Anca Dragu ocupă a doua cea mai importantă funcție în stat. A fost numită președintele Senatului și este prima femeie din România care s-a așezat pe acest scaun. Iar dacă se întâmplă ceva cu președintele țării, conform Constituției, ea este cea care preia frâiele României.

Această premieră – prima femeie președinte al Senatului – vine după alte două mai puțin fericite – prima femeie prim ministru din România și prima femeie primar al Capitalei. Anca Dragu m-a contrazis puțin spunând că sigur au existat și alții care au ocupat aceste funcții și nu au fost cele mai potrivite persoane, iar pentru că nu au mai fost alte femei în aceste fotolii, nu putem face o comparație. De aceea, prin poziția pe care o ocupă susține că vrea să le demonstreze femeilor că oricare poate ocupa o funcție importantă în viața publică și politică și că nu suntem cu nimic mai prejos față de bărbați.

Anca Dragu este bucureșteancă și a fost printre cei mai buni elevi din clasa ei. Nu a crescut într-o familie de renume, cu „pile și relații”, a visat un viitor artistic, dar și unul justițiar, în schimb a ales economia. Prin anul III de facultate a făcut o pasiune pentru politicile monetare – cine mai face asta? – astfel că a început să meargă săptămânal la BNR în speranța că s-a afișat vreun concurs pentru un post în această instituție prestigioasă. Într-un final a reușit și după câțiva ani și-a dat demisia, a plecat în America la studii și apoi s-a angajat la FMI. Ultimul job înainte de politică a fost la Comisia Europeană. De aici a venit să accepte portofoliul de ministru al finanțelor în guvernul Cioloș, iar apoi drumul s-a așezat cumva natural în fața ei, cărămidă cu cărămidă.

Are un CV impresionant cu care, mai mult ca sigur, ar fi reușit să-și croiască o viață ideală în oricare altă parte a lumii. A ales România pentru că aici este „acasă”.

Anca Dragu are planuri mari și spune că dacă nu le va realiza, peste patru ani când va ieși pe ușa Parlamentului va avea senzația că a pierdut patru ani din viață. Și nu vrea asta.

Ocupați a doua funcție în stat. Care ar fi primele trei lucruri pe care ați vrea să le faceți și care depind de dumneavoastră?

Sunt mai multe lucruri foarte importante pe diferite paliere, în planul civic, politic, însă foarte mult aș vrea să mergem pe transparență. Parlamentul trebuie să devină o instituție mult mai transparentă, trebuie ca accesul oamenilor către Parlament să fie neîngrădit și trebuie ca parlamentarii să simtă această responsabilitate și să se poarte ca atare. În acest moment 9 din 10 români nu au încredere în Parlament, iar asta trebuie să ne dea de gândit și ar trebui să nu ne lase să dormim.

Un alt element important e legat de democrația însăși care e foarte valoroasă și cei care s-au născut cu mulți ani înainte de 1989, cum e cazul meu, apreciază democrația și valorile democratice.

Iar un al treilea element este rata scăzută de participare la vot. Este un paradox: într-o țară în care oamenii au murit pentru democrație, unde se striga pe stradă „pluripartidism” deși nu știa nimeni ce înseamnă atunci, unde oamenii au murit pentru libertate, să ai după 30 de ani un interes atât de scăzut pentru alegeri, înseamnă că ceva e în neregulă. Și nu cetățenii sunt de vină, ci politicienii. Și iarăși asta ar trebui să ne dea de gândit și să facem în fiecare zi ceva pentru a schimba lucrurile astea.

Eu vreau ca peste patru ani când ies pe ușa Parlamentului, lucrurile să stea altfel, dacă nu înseamnă că am pierdut patru ani din viață, timp în care aș fi putut să fac altceva și să-mi iasă mai bine.

Primarul ne promite parcuri și căldură în locuințe, guvernul ne promite reformă în educație, președintele senatului ce ne promite?

Transparență, acces către parlament. Tocmai am încheiat o discuție în care am vorbit despre câteva proiecte pe care le vom relua și actualiza precum Parlamentul tinerilor, programe către școli prin intermediul cărora vom pune copiii în fața acestor noțiuni simple și elementare legate de democrație. Parlamentul este o instituție fundamentală într-o democrație.

Sunteți prima femeie președinte al Senatului. Veniți după alte două premiere nu foarte fericite (prima femeie prim ministru și prima femeie primar al Capitalei). Vă fac cinste aceste două premiere sau vă ambiționează să arătați că femeile pot mai mult?

Este o responsabilitate și o presiune mai mare, într-adevăr, dar ce vreau eu să arăt și să transmit femeilor este că pot ocupa orice funcție în stat și pot să spargă orice barieră, orice limită. Pe de altă parte vorbim doar de două cazuri. Mai avem unul: prima femeie ministru de finanțe, Ioana Petrescu care a fost un ministru foarte bun. Eu am fost a doua femeie ministru de finanțe în România și dacă întrați în clădirea ministerului, pe peretele din hol sunt numai bărbați, întâi cei cu barbă și mustăți, apoi cei fără și mai apar și două femei.

Eu propun să vorbim și în termeni aritmetici. Din 46 de șefi ai Senatului începând cu 1864, când a fost înființat, oare câți la sută au fost extraordinari, buni, medii, slabi? Avem o singură femeie. Haideți să facem un număr mai mare de femei ca să putem face o statistică, pentru că 1 din 1 nu e chiar relevant. Nu poți spune că ai citit o carte și e cea mai bună carte din lume. Trebuie să citești mai multe cărți ca să-ți dai seama cum a fost acea carte. Eu sunt convinsă că au fost premieri mai puțin buni, la fel și primari, dar haideți să creștem numărul ca să putem face comparație.

Care a fost momentul în care ați ales să intrați în politică și de ce?

Îmi este foarte clar în minte acel moment. Am dat curs copleșitoarei invitații de a face parte din guvernul Cioloș pentru că era un guvern de profesioniști apolitici, exact ceea ce-mi doream: să pot face lucruri dincolo de politică. Politica părea pentru mine o chestie în care se duc oamenii care habar nu au de o meserie. Am terminat acel mandat, dar nu am intrat atunci în politică dintr-un motiv foarte simplu: am considerat că am venit ca ministru tehnocrat și este onest și de datoria mea să plec ca tehnocrat, ca independent și că nu ar fi corect ca pe parcurs să spun „Eee, nu mai sunt chiar așa de tehnocrat”. Așa am judecat atunci. Au fost oameni care au fost de acord cu această judecată, alții care m-au criticat atât pe mine, cât și pe alți colegi care nu s-au implicat la vremea respectivă în politică. Eu sunt împăcată cu această decizie pentru că mai știu pe cineva care în anii 1990 a zis că nu face politică, doar organizează alegeri libere și a stat vreo 20 de ani în acest tablou 😀

Apoi a fost un moment foarte interesant. Cu ocazia protestelor din februarie 2017, când fiind și eu un protestatar, era un frig de crăpau pietrele, mă recunoșteau oamenii în stradă. Erau oameni care urmăreau viața politică și îmi spuneau că au apreciat foarte mult munca mea și a întregului guvern și că s-au simțit respectați și reprezentați cu cinste. Lucrul acesta a însemnat ceva pentru mine pentru că  nici nu m-am gândit că cei pentru care muncesc – atenție este un jurământ de credință pe care îl depui când preiei un portofoliu de ministru – au simțit lucrul acesta.

Așa că am decis să fac partea de activitate civică, am înființat împreună cu câțiva foști colegi platforma România 100 și am început să simțim presiunea din partea societății care întreba „când vine partidul”. Când am înființat partidul, în primele 48 de ore au fost 10 mii de aplicații de înscrieri. Iar după ce a venit partidul, pot spune că viața politică m-a căutat pe mine, mai degrabă decât eu pe ea. Mi-am dat seama că pot face lucruri dar că într-adevăr avem nevoie de reprezentativitate pentru că a fi independent e o fază, iar democrația are alte reguli.

Unde lucrați atunci?

La Comisia Europeană, unde lucram și înainte de guvernul tehnocrat.

Ați tras vreo concluzie după acești ani în viața politică? Merită politica din România dedicarea dumneavoastră și a oamenilor ca dumneavoastră?

Da, cu siguranță merită. La un moment dat, când eram la Bruxelles și făceam drumurile acestea între București și Bruxelles ca să lucrăm la platforma civică și să punem pe picioare partidul, m-am întâlnit la o conferință cu o doamnă parlamentar din Portugalia. Era cam de vârsta mea și mi-a spus că e în politică de 2-3 ani și că este cea mai grozavă experiență din viața ei – era profesor universitar de meserie – și că îi pare foarte rău că a durat atât de mult până să se hotărască să facă pasul acesta către politică. M-a impresionat declarația dumneaei.

Sunt și momente foarte grele, dar nu-mi pare rău pentru că sunt și momente de satisfacție. Uneori e vorba de lucruri mărunte dar pentru care ai satisfacția că le-ai făcut și poate dacă nu erai tu acolo, poate nu se întâmplau.

Și dacă ne-am feri toți de politică….

Și dacă ne-am feri toți de politică – acesta a fost la un moment dat și declicul: toată lumea spune „nu e de mine, alții să facă”. Și ajungi să vezi că acei „alții” sunt oameni care ție nu-ți plac, care fac pentru propriul buzunar și nu e bine. Implicarea oamenilor cu pregătire, cu idei și dedicați binelui general e foarte importantă.

Pe de altă parte cred că o carieră politică trebuie să se bazeze pe o carieră profesională solidă.

Nu cum a fost până acum?

Trebuie să ai o meserie și în orice moment să fii gata să ieși din politică. Trebuie să ai o pregătire profesională solidă pentru că așa îți vei regăsi în viața politică acel background profesional care te va ajuta să formulezi proiecte, să te definești într-o zonă politică.

Vă amintiți ce vis aveați în copilărie? Ce spuneați că ați vrea să vă faceți?

Am avut foarte multe. Am cochetat și cu latura artistică și mai puțin artistică. Am vrut să mă fac balerină pentru că toate fetițele făceau balet în copilărie, însă tatăl meu a considerat că ar trebui să mă fac ingineră. M-am dus către teatru, regie, erau cluburi pentru copii pe vremea aceea, mergeam la cluburi tehnice, aveam o activitate foarte intensă. Apoi am ajuns la vârsta la care se trezește spiritul justițiar și voiam să mă fac judecător. De altfel și prin facultate voiam să fac Gardă Financiară, dar acolo mergeau numai bărbați pentru că era o instituție militarizată. Au fost foarte multe domenii care m-au atras și mă vedeam acolo, până la urmă am studiat economia.

În copilărie mă fascinau casierițele din tramvai și mi-aș fi dorit foarte mult să am această meserie. Pe lângă faptul că meseria în sine mi se părea ceva extraordinar, mă fascinau buretierele cu care numărau biletele. Am primit o buretieră din aceasta cadou, la un moment dat, din partea unui coleg din BNR.

Ce meserie aveau părinții dumneavoastră? Ingineri?

Nu, nu. Părinții mei nu aveau studii superioare. Aveau un background diferit: mama nu avea studii superioare pentru că provenea dintr-o familie înstărită ce a fost naționalizată și care apoi a fost supusă colectivizării. Tata provenea dintr-o familie destul de săracă.

Și totuși ce lucrau?

Lucrau în industrie, în fabrică. Tata era maistru, iar mama era supraveghetor la o linie de producție.

Mai aveți frați?

Mai am o soră.

Ați spus că tata ar fi vrut să deveniți ingineră. Mama ce dorea?

Nu-mi amintesc să-și fi dorit ceva anume pentru mine, nu m-a îndrumat către o meserie, însă mă răsfăța foarte mult. Și pe mine, și pe sora mea. Mama nu ne punea să facem nimic acasă și îmi amintesc că prima dată când am stat singură, mi s-a părut destul de dificil să-mi țin camera curată și să mă gospodăresc. Eu, ca părinte, aplic tehnica mamei deoarece consider că cei mici trebuie să fie răsfățați și iubiți pentru că vor avea timp să învețe de toate când vor crește.

Care este amintirea aceea hazlie din copilărie ce s-a povestit la toate reuniunile de familie. „Anca când era mică….”?

Am una foarte tare: am văzut la televizor, cred la Stan și Bran, o fază în care unul se așază pe scaun și celălalt îi trage scaunul. Nu eram la școală și mi s-a părut o glumă incredibil de bună, așa că am pândit-o pe mama vreo două-trei zile – copiii au o mare determinare și perseverență când le intră ceva în cap – până am prins-o. Era în bucătăria de vară, a vrut să se așeze, i-am tras scaunul, a căzut, am fost extraordinar de încântată până ce am văzut că mama se ridică și că avea o față care exprima clar că nu i-a făcut plăcere. Am avut efectiv un șoc, nu am înțeles cum de nu i-a plăcut gluma asta foarte tare, mai ales că eu mă chinuiam de trei zile să o prind 😀.

Vă văd un copil care învăța foarte bine la școală. Erați tocilara clasei sau, dimpotrivă, fata populară ce prindea tot din clasă?

Cred că în diferite momente eram amândouă. Uneori învățam mult, alteori prindeam din clasă, am o memorie destul de bună pentru că și la vârsta asta țin minte multe lucruri. În general eram silitoare. Știu că imediat ce veneam de la școală, îmi făceam lecțiile. Era prima mea grijă.

Asta făceam și eu, dar ca să scap mai repede și să-mi rămână timp de joacă 😀

Mi se părea normal… Și nu-mi plăcea să mă ajute cineva la lecții, consideram că mai mult mă încurcă. Îmi plăcea foarte mult de „tovarășa învățătoare”, o adoram și ca atare nu acceptam prea multe alte intervenții.

De chiulit ați chiulit vreodată?

Da 😀. În liceu mai erau ieșiri cu clasa. Aveam un diriginte extraordinar, profesor de română. Eram în clasa a XII-a la revoluție și atunci s-au dat peste cap multe lucruri, era o nebunie generală în școală. Uneori mergeam împreună cu dirigintele în parc, la discuții, unde ne băgam în tot felul de dezbateri politice foarte profunde. Cam toți elevii erau pro proteste, profesorii erau mai scindați în opinie, însă dirigintele nostru era un tip foarte pro pluripartidism, cu viziuni de dreapta, care împărtășea cu noi opiniile sale. Cu el mai plecam de la ore, în rest nu pot spune că am chiulit în mod excesiv.

Care a fost cea mai mică notă?

2, 3 parcă. La chimie. De fapt chimia mi-a distrus și visul de medicină. Eram singura clasă de mate-fizică din an și toți profesorii voiau să facă excelență pe noi. Excelența asta era foarte costisitoare pentru noi. Doamna de chimie ne-a dat o teză în clasa a IX-a, la care toată lumea a luat 4, mai puțin un coleg olimpic la matematică care a reușit să folosească un sistem de ecuații și să rezolve ceva pentru o notă de 6. Chimia a fost primul contact cu o realitate dură pe care nu o anticipasem.

Prima iubire din liceu v-o amintiți?

…. (se gândește)

Poate prima suferință din dragoste?

Cred că cele mai autentice sunt cele de la grădiniță, însă cumva mă simt văduvită la acest capitol 😀

Pariez că ați intrat printre primii la facultate?

Nu chiar.

Cum vă imaginați atunci viitorul? Bănuiesc că nu vă gândeați la politică…

Îmi amintesc că prin anul III de facultate am descoperit că îmi place politica monetară, am făcut o pasiune pentru acest domeniu. Am decis că trebuie să fac politică monetară și singurul loc unde se făcea asta era Banca Națională. Așa că atunci când am terminat facultatea, am făcut lucrarea de diplomă și după licență am început să mă duc săptămânal la avizier la BNR și căutam anunțurile pentru concursuri de angajare. Până la urmă am găsit un concurs, am participat și în noiembrie 1996 am devenit angajata BNR.

Eu dacă aș fi intrat la BNR m-aș fi gândit că acesta ar fi locul de unde aș ieși la pensie….

Este foarte adevărat. De altfel, când am plecat de la BNR la FMI, toată lumea s-a șocat că las un job foarte bun și sigur. În 2001, când am luat această decizie, economia națională era în continuare destul de fragilă, erau falimente în lanț și era destul de greu de imaginat că poți să pleci dintr-un serviciu atât de stabil.

Ce a spus mama atunci?

Mama a întrebat: „dacă dau faliment și ăștia?” 😀

Unde l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

La liceu 😀.

Tocmai ce v-am întrebat mai devreme de iubirile din liceu….

Da, dar ne-am reîmprietenit mult mai târziu, după foarte mulți ani. Am fost colegi de clasă, dar nu eram prieteni. Ne-am reîmprietenit după 15 ani.

Dumnealui cu ce se ocupă?

El este inginer. În sfârșit avem și un inginer în familie. Este un sportiv înrăit, extrem de disciplinat, face Iron Man și nu e zi în care să nu facă măcar un soi de antrenament.

Și nu v-a spus niciodată: „Ce-ți trebuie politică?”

Nu, dimpotrivă, m-a susținut. De exemplu când mi s-a propus funcția în guvernul Cioloș mi-a spus: „Trebuie musai să te duci pentru că ai făcut atâtea lucruri de pe alte părți ale mesei și trebuie să vezi cum e și de cealaltă parte a mesei.

Cu CV-ul dumneavoastră impresionant probabil că ați fi avut un job de vis și o viață ideală oriunde în lumea asta. De ce România?

(Un moment lung de tăcere, timp în care lăcrimează). Pentru că România e acasă. Când am plecat prima dată din țară mi se părea fascinant vestul. America mi se părea fascinantă. Când am ajuns la Bruxelles eram mai matură și oricum a fost o alegere bună deoarece era mai aproape de casă.

Când vorbesc despre România automat apare familia și apar relațiile cu oamenii care sunt acasă. În 2019 când m-am întors în țară, la București, am avut o ofertă de serviciu, în privat și aș fi fost foarte încântată să o accept pentru că aș fi fost mai aproape de mama și pentru că voiam ca băiatul meu să crească puțin mai aproape de cultura românească.

Eu nu cred că nu poți gândi complet într-o altă limbă dacă nu este limba maternă. Putem vorbi foarte bine alte limbi – băiatul meu e perfect bilingv – însă profunzimea o capeți în limba maternă.

În plus, băiatului meu chiar îi plăcea la București. Micuț fiind percepea România ca fiind locul vacanțelor.

Am prins experiență, am câștigat bine în străinătate, dar am spus că vreau să fac ceva acasă.

Mai are România asta vreo speranță?

Da, clar! De aceea suntem aici.

Cum visați să arate o Românie bună pentru copilul dumneavoastră, o Românie în care să ajungă adult și să nu-și dorească să plece?

Asta am în cap, asta vreau să fac: o țară din care să nu ne plece copiii. Să se ducă să se plimbe, să studieze, dar nu pentru că nu e școala bună, ci pentru a căpăta o experiență. România trebuie să fie o țară în care oamenii sunt puși în centrul sistemului, în care să fie respectați atunci când merg să-și plătească dările către stat, să fie apreciați, o țară în care fiecare să-și facă treaba lui. Știți cum se spune pe românește că „peștele de la cap se împute”. De aceea cred că mesajele acestea trebuie să vină de la conducere. Dacă noi suntem violenți în Parlament, urlăm, țipăm, huiduim, ce pretenții putem avea de la ceilalți?

Cum vreau să fie țara? Vreau să fie o țară în care respectul să fie pe primul loc, apoi responsabilitatea, să ai acces la toate informațiile…

Dar respectul nu ține de foame…

Dar toate acestea ușor, ușor vor mișca angrenajul.

Aș vrea o țară în care școala să fie un etalon. Proiectul meu de suflet din guvernul Cioloș este „masa caldă în școli”, deși nu era treaba mea. În primăvara lui 2016 eram în avion cu Dacian Cioloș și i-am povestit despre câteva proiecte la care lucrez, inclusiv acesta. L-am făcut atunci sub forma unui program pilot, am început cu 50 de școli și acum abia a ajuns la 150 de școli. Însă, în paralel trebuie pusă la punct partea de infrastructură școlară.

Eu sunt convinsă că în felul acesta poți atrage copiii la școală pentru că sărăcia în rândul copiilor din România este în continuare o realitate crudă și tristă. Sunt peste 200 de mii de copii care se culcă flămânzi, sunt copii care după școală sunt folosiți la muncile din gospodărie, sau nu sunt lăsați la școală pentru că trebuie să muncească. Dacă oferi un program de școală complet, copilul vine la școală și te asiguri că primește o educație și că-l scoți din zona aceasta de sărăcie.

Unul dintre cele mai tari proiecte din programul USR-Plus este școala de la 8 la 17.00.

Vă mai trebuie niște școli….

Sigur că mai trebuie niște școli, dar începem cu cele pe care le avem și în paralel vom construi altele. Acest proiect nu se va face peste noapte, trebuie pus pe hârtie și început implementarea lui gradual.

Ce face Anca Dragu când nu e la birou?

Când nu e la birou? Nu este foarte mult timpul liber, dar o să mă pensionez la un moment dat și o să am atunci suficient. Acum încerc să petrec cât mai mult timp cu copilul meu: citim, ne jucăm, ne uităm la un film, toate, activități de familie; nu am niște hobby-uri extraordinare.