Ancuța Vameșu, fondatoare FDSC: „Sunt recunoscătoare fiului meu, care m-a ajutat să transform dependența mea de muncă într-o cale de a-l ajuta”

Ancuța Vameșu este acum inima Laboratorului de Solidaritate, o organizație suport, de analiză și cercetare pentru alte organizații interesate de economia socială de la noi.

Ancuța Vameșu este însă unul dintre veteranii ONG-urilor de la noi, fondatoare a FDSC, a început munca în zona non-guvernamentală la Fundația Soros, a fost parte din marile inițiative ONG-istice de la noi, dar a lăsat totul fără mari regrete în momentul în care a venit pe lume fiul ei, care a a avut nevoie de tot sprijinul pentru a rezolva o deficiență de auz cu care s-a născut.

Atunci Ancuța Vameșu a reevaluat munca în care se afundase cu totul și a luat-o de la capăt.

Care este contextul în care un ONG poate desfășura activitate economică și genera profit?

Ancuța Vameșu: Activitatea economică este o sursă de venit identificată și în lege de când e lumea acestui sector.  De la Amnesty International, care vinde obiecte cu logo-ul acestei mari organizații ca sursă de venit, până la fundații mari, care au în proprietate active, ferme, hoteluri, nu este nimic ilegal și nicio contradicție.

Singura diferență dintre un ONG care desfășoară activitate economică și o firmă este destinația profitului rezultat din activitatea economică. Și aici bineînțeles că apar două scenarii: pe de o parte, ONG-ul desfășoară activitate economică din care generează profituri, cu care își hrănește misiunea socială, activitatea non-profit, sau pur și simplu integrează activitatea economică cu cea socială, cum ar fi în cazul unor ateliere care fac inserție în muncă și misiunea lor este strict aceea de a integra beneficiarii într-o activitate productivă, care evident nu poate fi profitabilă. Deci putem avea o diversitate foarte mare de activități.

De ce este importantă această sursă de venit? Este importantă și din punct de vedere filosofic, ca să susțină misiunea organizației pentru că este o sursă de venit oarecum independent, nu ține de dorința unui donator sau de necesitatea derulării unei campanii de strângere de fonduri. Este o sursă de venit pe care, în măsura în care ONG-ul are aptitudini și știe să se plieze pe logica pieței, o poate folosi pentru activități pe care nu poate să le finanțeze de la donatori și ajută la conservarea caracterului independent al organizației. Cu alte cuvinte, cultivă o oarecare independență, inclusiv de donatori, adică rezolvă una dintre slăbiciunile acestui sector.

Există și o definiție legală, dintr-o lege moștenită din 1993, care a fost puțin scoasă de la naftalină și actualizată în 2000, dar de atunci nu s-a mai făcut nimic consistent la ea. Aceasta spune că asociațiile și fundațiile –  adică ONG-urile – pot desfășura activități economice, acestea însă trebuind să aibă un caracter accesoriu. E un cuvânt care are mai multe sensuri. Sensul pe care eu i l-aș da acum, mai ales în contextul în care discutăm de economie socială, întreprinderi sociale, ar fi accesoriul misiunii sociale, adică subordonat. Dar până se va da o interpretare clară legală, ea poate avea și alte conotații. De exemplu, să nu devină majoritar în sursa de venit, caz în care ONG-urile s-ar putea afla într-un soi de competiție oarecum neloială cu firmele cu caracter comercial, pentru că totuși ele au niște facilități fiscale pe care firmele nu le au.

E o linie destul de fină aici, care, din păcate, ține mai degrabă de bun simț decât de reglementări. Dar, după părerea mea, e necesar ca și în România să se reglementeze mai multe lucruri: în primul rând ce înseamnă caracter non-profit fără scop lucrativ, cum se definește, pentru că și asta e o problemă, dar și această limită a veniturilor economice și a regimului fiscal aferent.

Suntem puțin în Epoca de Piatră din acest punct de vedere, pentru că e un sector care nu atrage atenția nici decidenților, nici legiuitorilor și nici sectorul nu cred că își dă seama de unele probleme pe care unele chestiuni le pun.

Ce este Laboratorul de Solidaritate?

Ancuța Vameșu: Este o mică organizație, pe care am făcut-o cumva după ce am obosit de a construi organizații cu ambiții foarte mari sau de a fi în slujba unor astfel de organizații, care să îmi permită mie și altora care împărtășesc aceleași valori ca mine, să derulăm mici proiecte de cercetare, mici proiecte de reflecție și de acțiune.

Noi lucrăm în domeniul mare al economiei sociale, care în România încă este la început de drum și am lucrat cu organizații mai mari: câțiva ani buni cu Casele de Ajutor Reciproc, am dezvoltat proiecte împreună cu ei, încercând să-i ajutăm să se modernizeze, de fapt: structurile, guvernanța, rolul lor social, rolul lor de incluziune financiară, de educație financiară. Asta a fost o parte a muncii noastre. Apoi, în ultimii doi ani, am lucrat mult pe subiectul Cooperativelor Agricole – eu m-am mai ocupat de asta, de asocierea fermierilor, și am și inițiat două cooperative de legumicultori, adică am ajutat legumicultorii să se constituie într-o cooperativă și să-și facă marketingul produselor – am făcut un proiect în care am încercat să introducem în curricula universitară, la Universitatea de Științe Agricole din București, Cooperativa ca model de întreprindere pentru fermieri. Și alte forme de asociere specifice mediului rural, care sunt cumva și mai puțin cunoscute în România, deși au un rol socio-economic cu potențial destul de mare, cum sunt obștile și composesoratele și cooperativele de credit și așa mai departe.

E o zonă sub radarul mediatic, dar care are o forță socială și economică destul de importantă, mai ales în mediul rural sau poate al populației mai vârstnice, mai defavorizate, ca strategie practic de autoajutorare prin aceste forme, care sunt mai cunoscute mediatic. Să zicem că vorbim de antreprenoriat social, de Banca Socială Gramena a laureatului premiului Nobel Muhammad Yunus, dar aceste forme care există și la noi sunt mai puțin cunoscute. În afara celor care chiar sunt implicați direct, nu au atenția presei și nici a decidenților.

Noi suntem afiliați la Rețeaua Internațională de Cercetare în Economie Socială, am făcut una dintre conferințele lor la București. Încercăm să facem o platformă de dialog fără ambiții foarte mari. În ultimul timp eu m-am ocupat mai mult de întreprinderile sociale de inserție și am sprijinit rețeaua lor care s-a creat de curând.

De ce? Ce te mână pe tine în luptă? Care e motivația ta?

Ancuța Vameșu: Eu am descoperit sectorul non-profit prin 1991 și mi-a devenit mai mult decât un loc de muncă, a devenit o misiune. A fost foarte interesant, pentru că eu, la începuturile mele profesionale, am lucrat la Fundația Soros Pentru o Societate Deschisă și primul proiect care mi-a fost dat acolo de Sandra Pralong, o femeie foarte deșteaptă cu care am lucrat, a fost să fac un catalog al ONG-urilor.

Am început să caut și am identificat câteva sute. A fost o muncă de cercetaș pentru că nu existau documente, nu se putea ca acum să cauți pe Google sau să existe registre publice. A fost o muncă foarte grea. Am publicat inclusiv anunțuri în presă pentru a le identifica, pentru că existau și câteva dinainte de 89  – uniunile de creație, cluburi din acestea de turism, organizații sportive. Erau câteva organizații care supraviețuiseră regimului Comunist și cele noi, care începeau să apară: de la organizațiile pentru Drepturile Omului, civice, Alianța Civică, care depășise 100.000 de membri, era foarte puternică. A fost o perioadă foarte frumoasă.

Eu am o structură anti-sistem, cum se zice acum. M-am regăsit în numele de ”neguvernamental”, în SUA se numește ”independent sector”, deci sector independent. Mi-a plăcut această idee a spațiului în care oamenii se pot exprima liberi, în care își pot construi de jos în sus alternative, cum s-a dovedit mai târziu, inclusiv alternative economice. Am încercat, pe parcursul vieții, am lucrat inclusiv în birocrație, la Delegația Comisiei Europene, și la un minister din România, dar în sectorul privat for profit nu am lucrat. Am preferat și mă simt foarte bine aici, e o alegere pe care nu am regretat-o.

Ce s-a întâmplat după ce ai făcut catalogul cu ONG-urile?

Ancuța Vameșu: Când România a intrat în asociere cu Uniunea Europeană și s-au declanșat programele de dezvoltare a societății civile cu sprijin european am lucrat la delegația Comisiei Europene pentru a face programe și pe urmă am dat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile tot în dorința mea de a crea o organizație independentă, neafiliată. Ideea aceasta de programe internaționale care creează sau dezvoltă societatea civilă era puțin stranie. Și atunci m-am simțit din nou mai bine și am plecat și am creat Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile cu câțiva lideri civici de atunci care au constituit Consiliul de Administrație și am făcut ceea ce FDSC-ul face în continuare, face și cercetare, și formare pentru ONG-urile din România.

După o vreme și datorită unor circumstanțe personale a trebuit cumva să dedic mai mult timp familiei – am devenit și eu mamă și băiețelul meu, din păcate, este hipoacuzic, are hipoacuzie profundă. Am început a doua mare luptă din viața mea de a-l ajuta pe el să audă și să vorbească. Și am reușit.

Cum ai reușit?

Ancuța Vameșu: Cu greu. A fost o luptă pentru amândoi. A căpătat un implant cohlear, ceea ce era o mare noutate și se obținea cu dificultate. A trebuit să mergem în străinătate pentru asta și am început multe lecții de vorbit, de logopedie, pentru a compensa întârzierea de limbaj pe care el deja o avea când am reușit să facem această intervenție. Asta se întâmpla când el avea 3 ani și jumătate.

Cum te-a schimbat pe tine experiența asta?

Ancuța Vameșu: M-a schimbat foarte mult și îi sunt recunoscătoare fiului meu. Eu eram cumva dependentă de muncă, fără să îmi dau seama. Am descoperit că, de fapt, eram dependentă de muncă și am redescoperit viața în toată frumusețea și splendoarea ei, deși nu era cel mai fericit context. Dar am descoperit bucuriile simple – de a fi mamă, de a îngriji pe cineva, lucruri care m-au făcut să-mi dau seama de ce este cu adevărat important în viață. Chiar și activiștii cred că suferă uneori de această ardere pentru un scop public și poate, uneori, ne îndepărtăm de lucrurile mărunte care sunt atât de importante.

Atunci a trebuit să-mi construiesc o altă carieră care să-mi permită să mă ocup de el și am devenit, cu ajutorul unor prieteni din sector, formator, facilitator de procese participative, de grup. Asta înseamnă că am început să fac activități de instruire pentru alte organizații și instituții locale, în principal, inclusiv la țară, am descoperit dezvoltarea rurală, dezvoltarea comunitară, am început proiecte inclusiv în zona mea de baștină, la Horezu, unde am făcut primul grup de dezvoltare locală prin 2003/2004, în care am pus la un loc mai multe grupuri de dezvoltare, comunități, au lucrat împreună. Am făcut activități diverse care să-mi permită să mă ocup mai mult de familie.

Renunțarea asta și explorarea altor zone cum te-a schimbat?

Ancuța Vameșu: Eu sunt recunoscătoare istoriei cu fiul meu pentru că m-a forțat să descopăr că pot face și alte lucruri. Eu credeam că trebuie să urmez parcursul profesional… calea dreaptă, unde te duce drumul. Spre surpriza mea, am reușit să trăiesc făcând alte lucruri de care nici nu mă gândisem că aș fi în stare. Am descoperit alte veleități profesionale și m-am simțit destul de bine. E ceva când tu creezi o organizație, o pui pe picioare și o ajuți să crească și e altceva când faci proiecte și nu poți să vezi lucrurile curgând și evoluând așa cum ți-ai dori. Diferența dintre inside și outside și lider formator și lider sau în managementul unei organizații – fiecare din aceste roluri are avantaje și dezavantaje. Cert este că eu oricum am o teamă de anchilozele organizaționale. Mă refer la acea stare a organizațiilor în care devin mulțumite de sine, în care nu mai inovează, nu mai ies din zona de confort, o stare pe care o regăsim la organizațiile din toate sectoarele de la noi. Mie îmi place foarte mult schimbarea și inovarea și acolo mă regăsesc cel mai bine și nu am întotdeauna răbdare. Mă atașez și sprijin organizații. Nu mai construiesc organizații pentru că nici nu mai am vârsta acum, dar încerc să-i sprijin pe alții în a-și realiza misiunea, atâta timp cât au dorință de schimbare strategică, de inovare și atâta timp cât au o misiune social utilă.

Cu ce te mândrești?

Ancuța Vameșu: Mă mândresc că am descoperit acest concept de economie socială de mult, înainte să se vorbească de el în România, că l-am promovat, că am reușit să fac câteva lucruri care să îl aducă în atenția publică, inclusiv să promovez alocarea de resurse importante pentru asta, am găsit înțelegere – vorbesc acum de anii 2007-2008 -2010, când acest sector era la început și mă simt, în continuare bine să pot să slujesc acest sector. Și faptul că am descoperit și am pus în lumină unele dintre aceste organizații minunate cum sunt Casele de Ajutor Reciproc. Cele pentru pensionari numără un milion 500 de mii de membri. Sunt organizații care fac minuni și nu depind de fonduri, nu depind de sponsorizări, ci de banii pe care ei îi depun, felul în care îi administrează, reușesc să facă atât servicii financiare non-bancare, cât și servicii sociale. Este un sistem care în Occident se regăsește în servicii de asigurări mutualiste și sunt organizații foarte mari. Cam cu asta mă mândresc. Mă mândresc cu ce au făcut alții, ca să zic așa, dar i-am descoperit și i-am pus în lumină.

De unde această încredere a ta în aceste formațiuni comunitare?

Ancuța Vameșu: Pentru că le-am văzut, pentru că există și funcționează și contrazic inclusiv această opinie a noastră despre noi cum că nu suntem solidari sau empatici, faptul că oamenii au încredere în niște organizații mici. Un CAR poate să aibă 1000 de membri și să aibă un singur angajat. Oamenii au încredere să-și pună banii, economiile în aceste instituții. Asta înseamnă că au încredere unii în alții și în administratorii respectivi. E construcția aceasta de încredere cu capital social care este foarte important. E mai important decât cel financiar, pentru că, de fapt, capitalul social construiește capital financiar.

Mecanismele de guvernanță, exact cum sunt și cele din instituțiile publice, adică de control instituțional sunt foarte importante și avem foarte mult de învățat. Nu funcționează nici la ei întotdeauna, dar atunci există mecanisme de supraveghere și de corectare. Iar liderii trebuie să fie întotdeauna de încredere.