Andreea Chirilă sau profa de dezvoltarea inteligenței emoționale: „Peste ani, copiii nu-și vor mai aminti ce le-ai predat, ce i-ai învățat, ci cum i-ai făcut să se simtă, cine ai fost pentru ei”

Andreea Chirilă este psiholog clinician, dar de 10 ani, după ce a terminat studiile și formarea de specialitate, a acceptat să intre în zona de consiliere educațională, să lucreze într-o școală generală, iar de atunci nu s-a mai oprit. Poate doar pentru câțiva ani, când a devenit mamă.

Andreea Chirilă predă la o școală privată din București, Little Genius, ore de dezvoltare a inteligenței emoționale, adică îi provoacă pe copii să fie asertivi (să nu jignească sau să rănească pe celălalt nici atunci când știu sau au dreptate), să fie toleranți și să se iubească pe ei înșiși.

„Orice copil vrea să se facă auzit, vrea să fie văzut, vrea să fie iubit și acasă, de părinți, și la școală, de profesori sau de colegi. Când se produc schimbările, noi trebuie să vedem semnalele suferinței lui, copilul care vrea să fie validat. Iar eu asta fac, dacă vrei un răspuns direct întrebării tale.

Asta recomand și părinților: răbdare și validare.”

Spune-mi de ce am avea într-o școală generală o disciplină care să se numească așa: dezvoltarea inteligenței emoționale?

Andreea Chirilă: În spațiul educațional actual, și mă bucur foarte tare că lucrurile au evoluat în acești ani în această direcție, dincolo de cunoștințele academice, punem preț și pe dezvoltarea emoțională. Din acest motiv explorăm abilități care îi ajută pe copii să fie mai reflexivi, mai atenți cu ei, dar și cu ceilalți, care îi ajută să atingă succesul pe tot parcursul vieții lor.

Disciplina pe care eu o predau, dezvoltarea inteligenței emoționale, era la începuturile ei când am început eu rolul de consilier educațional, acum 10 ani. Îmi amintesc și acum că făceam tot felul de joculețe de dezvoltare personală cu cei mici și ușor, ușor am realizat că-mi place să explorez și eu laturile creative alături de copii.

Mi-am dat seama ce super-puteri au copiii și ce potențial creativ poate exista la această vârstă, a școlii „mici”. Așa încât am creat ateliere de art-therapy, acum facem mindfulness, unde copiii învață să devină mai empatici, mai relaxați față de tot ce înseamnă rutină sau responsabilități, să fie mai încrezători în ei.

Vreau câteva exemple!

Andreea Chirilă: Uite, am să-ți dau un exemplu de activitate cu niște rezultate care au uimit pe toată lumea.

I-am rugat pe copii să realizeze un autoportret în care o jumătate a chipului să fie așa cum ne văd cei din exterior, schițat cum se pricep ei, iar cealaltă jumătate să fie combinația creativă a tuturor lucrurilor pe care le simt ei despre ei, le trăiesc în interior. De altfel, așa s-a și numit activitatea: cum mă văd eu, cum mă văd ceilalți.

Au ieșit adevărate capodopere care le-au demonstrat lor, fiecăruia, că sunt niște genii. Asta le-am spus de la începutul anului școlar: „a fi geniu nu înseamnă numai a avea un mega-brain, să știi să faci super-calcule matematice, să ai o memorie prodigioasă, ci și să te cunoști pe tine, din toate punctele de vedere, și ce-ți place, și ce nu, să știi să comunici celorlalți aceste lucruri și să-ți cauți cu perseverență propriile bucurii.”

„Cum mă văd eu, cum mă văd ceilalți” model de „lecție” cu Andreea Chirilă, psiholog și consilier educațional

E foarte greu să vezi că geniul se ascunde în fiecare dintre noi, câtă vreme noi, generația părinților lor, am fost educați să ne adecvăm mediului, regulilor, colegilor, profesorilor, să ne ajustăm pe noi ca să încăpem.

Andreea Chirilă: Uite cum mi-ai dat mingea la fileu! Sigur că ne este foarte greu, nouă, părinților, să echilibrăm și să ducem lucrurile în direcția bună, oricât de preocupați am fi de binele copiilor.

Aș zice doar că sunt trei mari principii pe care le folosesc în ghidajul activităților cu copiii: comunicarea asertivă, care te face să spui lucrurilor pe nume deschis fără a jigni sau a-l stingheri pe celălalt, toleranța și creșterea stimei de sine. Învățăm să ne acceptăm, chiar dacă suntem diferiți, iar dacă ne exersăm capacitatea de a-l vedea și asculta pe cel de lângă noi, toate acestea se vor întoarce către noi.

Cum ai început tu munca de consilier de dezvoltare emoțională într-o școală generală?

Andreea Chirilă: După ce am terminat studiile și am cântărit bine către ce specializare să merg, am ales psihologia clinică, dar la momentul acela nu mi se părea un proces foarte simplu să deschizi un cabinet. În plus, veneam după 5 ani de studii și chiar simțeam nevoia de o alternativă mai liniștită.

Atunci a venit oportunitatea de a lucra cu copiii, ceva ce am îmbrățișat cu naturalețe, iar anul acesta se împlinesc 10 ani de când muncesc în zona de dezvoltare a inteligenței emoționale alături de copii. (râde)

Care este diferența între formarea ta de psiholog clinician și ce faci acum?

Andreea Chirilă: Psihologia clinică este mult mai tehnică, dacă îmi permiți termenul. Psihologul se concentrează pe evaluare și pe intervenție punctuală, cunoaște foarte bine mecanismele, patologiile, tulburările, face screening, anamneză cu părinții, vede copilul și stabilește un diagnostic (clinicianul este singurul profesionist din această zonă, în afară de psihiatru, care poate stabili un diagnostic). De cealaltă parte, în zona de consiliere mi se pare că intervenția este de altă natură și valoare, iar specialistul merge dincolo de problema identificată, oferă ghidaj, intervine mai concret și mai mult.

În sfera educațională este fascinantă interacțiunea cu copiii, unu la unu, atât cât permite legea, în cadrul școlii, cu acordul părinților. În plus, există intervenții și solicitări din partea colegilor, profesorii, învățătorii, cu care lucrez cot la cot, și deloc în ultimul rând, vine discuția cu părinții. Tot acest puzzle îmi dă sentimentul că rolul și impactul meu, în postura de consilier școlar este mult mai mare decât aș fi avut într-un cabinet de psiholog clinician.

Dă-mi două exemple de astfel de intervenție!

Andreea Chirilă: Să zicem că părinții observă mici schimbări de comportament la copiii lor, în contextul în care acasă sau la școală nu s-au petrecut schimbări majore, așa încât decid să vină la cabinetul consilierului și discutăm împreună ce anume ar fi putut provoca schimbarea.

Țin mult să păstrăm dialogul în termenii comportamentelor atipice, dificile și să nu transferăm niciodată atributele către copii: nu spunem niciodată că sunt copii dificili, ci doar comportamentele lor punctuale pot fi așa.

Dă-mi un exemplu de astfel de comportamente atipice pe care le discutați!

Andreea Chirilă: În momentul în care copilul devine total necompliant la solicitările profesorului sau chiar ale părintelui, acasă, este furios sau, dimpotrivă, devine apatic, trist, introvertit, atunci încercăm să vedem despre ce este vorba: de unde a pornit, ce ar fi putut genera această atitudine, mizăm pe o alianță între școală și părinți și gândim un plan de îmbunătățire, care să fie respectat consecvent și la școală, și acasă.

Care este strategia ta? Dacă elevul nu este compliant cu părinții sau cu profesorii, în mod sigur nu va fi nici cu tine. Cum rupi această inerție?

Andreea Chirilă: Aplic strategia pe care o împărtășesc cu colegii mei, mai ales când este evident că s-a produs o schimbare în comportamentul copilului, și acord o atenție extraordinară componentei emoționale.

Orice copil vrea să se facă auzit, vrea să fie văzut, vrea să fie iubit și acasă, de părinți, și la școală, de profesori sau de colegi. Când se produc schimbările, noi trebuie să vedem semnalele suferinței lui, copilul care vrea să fie validat. Iar eu asta fac, dacă vrei un răspuns direct întrebării tale.

Asta recomand și părinților: răbdare și validare.

• 

• 

Ce înseamnă validarea? Să îi transmiți cu adevărat copilului că îl asculți, că ești acolo, atent la ce vrea să îți transmită: mă uit în ochii tăi, te ascult, tu simți asta, empatizez cu ce ți se întâmplă și știu că este normal să simțim furie, deznădejde, tristețe, frică, așa cum simți bucuria sau iubirea. Or, copilul asta vrea, să fie auzit, să-i înțelegi nedreptatea, nu să o subminezi: „Serios, te-ai supărat pentru că ți-a luat colegul scaunul? Uite și cel de lângă tine are același scaun, mai frumos chiar”. În acel moment furia lui mai tare se adâncește, nu se diminuează, fiindcă simte că părerea lui nu e importantă.

Bun, și cum faci? Tu, adult, nu vrei să alimentezi un conflict între el și colegul lui, cu atât mai puțin de la un banal scaun.

Andreea Chirilă: Discutăm: „văd că este foarte important pentru tine acest loc. Hai să vedem de unde a pornit discuția între voi, de ce nu vrei să-l lași pe colegul tău nici câteva minute să stea pe scaunul tău.” Evident că te poziționezi ca o minge de ping-pong între cei doi, așa încât și colegul, la rândul lui, să înțeleagă cât de important este scăunelul, locul colegului lui răzvrătit, supărat.

Ce e important este ca simtă că îi este înțeleasă emoția, i se dă dreptate, că tu, adultul, ești acolo te conectezi cu el pentru a găsi o soluție.

Mă gândesc acum nu numai la rolul de psiholog, ci și la cel de profesor: peste ani, copiii nu-și vor mai aminti ce le-ai predat, ce i-ai învățat, ci cum i-ai făcut să se simtă, cine ai fost pentru ei.

Atunci când copiii schimbă școala, ajung într-un loc nou, de asta sunt imediat interesați: cum sunt oamenii, dacă sunt empatici, dacă zâmbesc sau dimpotrivă.

Copiii sunt ca o carte deschisă și ca niște bureței care absorb tot ce este în jurul lor, iar dacă părinții sau profesorii sunt anxioși, vor prelua modelul. Or, asta se răsfrânge asupra modului în care se vor raporta la ei înșiși, la lumea exterioară și le îngrădește potențialul creativ.

Rolul școlii este unul major în acest proces, iar cel al familiei este fundamental, fiindcă de acolo copiii își iau cele mai multe informații despre cum să se raporteze la lumea exterioară.

Cine te-a format pe tine? Părinții, profesorii, mentorii, colegii?

Andreea Chirilă: Cred că toți cei pe care i-ai pomenit mai devreme.

Mama s-a ocupat foarte mult de educația mea și a surorii mele. Tata și-a iubit enorm slujba și mi-a fost model în această direcție.

Tata a fost controlor de zbor în traficul aerian militar, muncea foarte mult, era mai tot timpul plecat iar asta a tras un semnal memorabil în mintea mea legat de modul în care te raportezi la munca ta. Acum este pensionar dar ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că și-a găsit o pasiune pentru mașini, în care investește timp și energie cu aceeași dăruire cu care își făcea slujba.

Bunicii au avut un rol foarte important în dezvoltarea mea, mai ales în planul emoțional. Sunt din generația copiilor crescuți de bunici și mă consider extrem de norocoasă, mai ales că ei, după ce s-au pensionat, s-au retras la țară, într-un loc minunat, cu o grădină imensă și o curte mare. Chiar și acum, mare fiind, departe de Bacăul meu natal, asociez mirosul florilor de tei cu ziua de 15 iunie, când imediat după serbarea de final de an școlar, mă urcam în mașină și în 20-25 de minute eram acasă la bunicul, pe care invariabil îl găseam culegând florile de tei din copac.

Cum este psihologul ca mamă?

Andreea Chirilă: Întâi de toate sunt ca orice mamă, iubitoare, grijulie și ceea ce consider că am special în relația cu copilul meu este ca sunt creativă și jucăușă, haioasă cu ea.

Mă ajută foarte mult experiența pe care o am de aici, de la școală, iar ce a fost important dintotdeauna, și pentru mine, și pentru soțul meu, a fost dezvoltarea emoțională a copilului, cum ne purtăm, ce transmitem, să împletim fermitatea cu tenacitatea și blândețea.

Și mai e ceva: jocul este esențial în relația părintelui cu copilul lui. O dată ce te-ai decis să ai un copil, ia în calcul și acest aspect: să te joci cu el, să cobori și să interacționezi cu el.

Da, dar noi nu mai știm să ne jucăm, nu?

Andreea Chirilă: Am întâlnit de foarte multe ori această replică: „eu nu știu să mă joc, ai mei nu s-au jucat cu mine. Pot să fac cel mult un puzzle cu copilul, dar mai mult nu pot!”. Dar din păcate lucrurile nu pot fi lăsate așa, părintele doar să stea lângă copil, să facă un puzzle.

Copilul ajunge să se privească altfel, pe el și lumea, după ce tu, părintele lui, umăr la umăr cu el, dezvoltați o relație, legați o conversație, vă explorați creativitatea împreună. Și se poate, chiar dacă nu ai făcut-o cu părinții tăi.

Am constatat din păcate, din discuțiile cu colegi psihologi, consilieri, tendința părinților, extrem de ocupați, de a externaliza către specialiști cam tot ce ține de copil: aleg o școală de top, caută un psiholog bun, trimit copilul la pian, la balet sau călărie și acolo se sfârșește responsabilitatea sa. Din păcate însă lucrurile nu funcționează doar dintr-o direcție, a specialistului, ci este nevoie și de sprijin activ din partea părintelui.

Este esențială o alianță între familie și școală, precum și în interiorul școlii sau familiei, fără echivoc și jumătăți de măsură, fiindcă în acest mod copiii își dezvoltă creativitatea, potențialul, stima de sine și capătă aceste abilități sociale.