Bate ulițele din Căiuți pentru a-i convinge pe oameni să-și aducă copiii la școală și pe adulții fără școală să se alfabetizeze. Nu s-a gândit vreodată la adopție, dar, la scurt timp după ce l-a cunoscut pe Sorin, l-a și adus acasă. Povestea fascinantă a profesoarei Gabriela Toșa

La noi la sat, preotul, învățătorul și primarul sunt cele mai importante persoane din comunitate. Când „doamna” spune, când preotul predică sau primarul dictează, toată lumea ascultă. Cam așa stă treaba și la Căiuți, o localitate vulnerabilă din județul Bacău. Aici trăiesc aproximativ 5000 de persoane, dintre care 20% sunt declarați de etnie romă și alți vreo 20% nedeclarați.

La școala din sat, Gabriela Toșa vine zi de zi cu zâmbetul pe buze, așteptând să primească primele îmbrățișări și încercând să le ofere copiilor tot ce e mai bun în materie de educație. Mai pleacă seara, când nu mai e nimeni în școală, de multe ori mulțumită că a mai dus la îndeplinire un nou proiect.

De acum 25 de ani, de când a ajuns în școală, a încercat zi de zi să facă ceva pentru comunitate. A bătut ulițele și a încercat să le explice oamenilor că e important să-și aducă copiii la școală, după care i-a strâns pe adulții fără școală, în încercarea de a-i alfabetiza.

Oamenii ridică pălăria când o întâlnesc și toți o respectă pentru că le educă copiii.

Mai mult decât atât, deși s-a implicat trup și suflet în localitate, mereu a găsit timp și pentru altceva, în principiu pentru a face bine. Așa a ajuns voluntar într-o fundație, unde a început să lucreze cu alți copii, să-i ajute la teme. L-a cunoscut astfel pe Sorin, de care s-a lipit iremediabil și, deși nu s-a gândit vreodată la adopție, în scurt timp l-a adus acasă.

Gabriela Toșa e mereu veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, are o vorbă calmă și blândă și parcă nu face altceva decât să împrăștie praf de stele pe unde trece.

Citiți mai jos povestea unui dascăl cu suflet mare care azi încearcă să strângă bani pentru a schimba microbuzul cu care aduce copiii la școală.

Povestea unei femei puternice: cum încearcă profesoara Gabriela Toșa să schimbe viața oamenilor din Căiuți, o localitate vulnerabilă din județul Bacău

De cât timp predați în școala din Căiuți?

În Școala din Căiuți am împlinit în septembrie 25 de ani 😃

Nu v-ați plictisit niciodată?

De școala din Căiuți nu. Dacă m-aș fi plictisit, aș fi plecat din primul moment. Chiar dacă locuiesc într-o altă comunitate, aici cunosc mai bine oamenii, familiile, parcă am fost aici dintotdeauna. Sunt părinți ai copiilor din școală, care cândva mi-au fost elevi și acum vin la școala noastră cu copiii lor. Nu cred că m-aș plictisi vreodată. Dacă m-aș fi plictisit, aș fi ales să fac altceva în viață.

Dacă nu vă făceați profesor, ce vi se pare că vi s-ar fi potrivit?

Înainte de 1989 am terminat un liceu de chimie alimentară, domeniu care nu are nicio legătură cu sistemul de învățământ. Într-un fel sau altul, părinții erau cei care decideau pentru noi. Fiind din Bacău, în Galați era bine cunoscut liceul de chimie alimentară, m-am dus acolo. După ce am terminat liceul, imediat după Revoluție, apăruseră școlile post liceale. Fiindcă aveam o mătușă care era tehnician dentar, m-am orientat și eu către acest domeniu, așa că am făcut școala de tehnică dentară. Nu știu dacă am lucrat un an de zile pentru că nu mi-a plăcut. A apărut astfel oportunitatea de a-mi continua studiile. Am făcut o școală post liceală de învățători, educatori și în același timp, m-am înscris și la Facultatea de Litere, secția română-franceză și astfel dimineața mergeam la una și după-amiaza mergeam la cealaltă. Înainte de a termina postliceala, m-am și angajat ca învățător necalificat, o provocare extraordinară în viața mea. Am ajuns într-o comunitate, într-o școală în care erau doar copii de etnie romă și, mai mult decât atât, directorul mi-a dat și învățământul simultan. Și ce învățământ simultan? Clasa I cu clasa a IV-a 😃.

Cumva primul contact cu catedra a fost o clasă de copii de diferite vârste și toți de etnie romă…

Da. Atât de mult m-am implicat, încât am conștientizat că ceea ce am ales, voi face totdeauna cu dragoste. Mă aplecam asupra fiecăruia și îi acordam toată atenția pe care eu o puteam da. Nu țineam cont de faptul că poate unii erau murdari, că alții nu-și făceau temele sau mai știu eu ce, îi dedicam fiecăruia timp și atenție. La finalul anului mă atașasem foarte mult de ceea ce începusem să fac. Următorul an am lucrat tot ca învățătoare la mine în comunitate.

Apoi am venit la școala din Căiuți pe post de învățător și fiindcă aveam dublă specializare, doamna director îmi spune: „Știi ceva? Fiindcă poți să predai și ca educator, nu vrei să mergi tu într-un sat (la o distanță destul de mare de școala de centru)?”.

Citește și: Flori Grozavu, învățătoarea „grozavă” din Călărași care a reușit să ajute peste 600 de copii și profesori dintr-o comunitate defavorizată, fără ca măcar să-i cunoască

Fiind la început, nu eram în postura de a contrazice și am răspuns că da. Anul acela m-am chinuit foarte tare, veneam cu mijloacele de transport în comun până la Căiuți și apoi mergeam pe jos vreo 5-6 kilometri dimineața și la fel și după-amiaza.

Dar unde locuiați?

La alți cinci kilometri de Căiuți. Aveam eu o Dacie atunci, dar nu puteam să merg cu ea, drumul fiind de țară și mai ales iarna, înzăpezit.

M-aș întoarce puțin: ați spus că ați făcut tehnică dentară și apoi v-ați răzgândit. Ce au zis  părinții? Mă gândesc că nu era chiar simplu să vă țină la școală până ce veți fi știut ce vă place?

Nu au spus nimic, mi-au respectat decizia. În momentul în care am terminat liceul, exista și posibilitatea șomajului, așa că m-am înscris și am beneficiat și de indemnizația respectivă.

M-au ținut la liceu pentru că ei dintotdeauna și-au dorit ca noi să facem școală. Probabil și din cauza faptului că ei nu au reușit. Mama mea a rămas orfană la vârsta de 11 ani și nemaiavând posibilitatea de a-și continua studiile, și-a dorit ca noi să învățăm carte. Astfel, eu eram la Galați la liceu, iar sora mea era la Liceul Economic din Bacău și ne țineau pe amândouă cu un singur salariu pe care îl câștiga doar tata și cu munca câmpului pe care o făcea mama.

Familia era din Bacău sau de la țară?

De la țară. Creșteau animale, munceau pământul…

Tata ce meserie avea?

Tata era instalator sanitar și lucra la o rezervă de stat.

Ați stat la internat?

Da, patru ani am stat doar în internat. Când am ajuns la liceu, în clasa a IX-a, nu exista posibilitatea să vorbești la telefon. Exista doar posibilitatea să suni cu taxă inversă, iar la țară exista o singură familie care avea telefon. Părinții primeau un tichet prin care erau anunțați că la ora X trebuie să vorbească cu mine. Eu mergeam la Poșta din Galați și sunam acasă la ora respectivă. De fiecare dată când îi sunam, sau le scriam o scrisoare spuneam: „M-ați trimis așa departe ca să scăpați de mine”. Le reproșam că m-au trimis așa departe când de fapt fostele mele colege învățau toate la Onești. Ei, de fapt, și-au dorit ce e mai bun pentru copiii lor, însă am înțeles asta mai târziu.

Când ați ajuns la școala din Căiuți erați deja căsătorită?

Da pentru că m-am căsătorit la 23 de ani 😃

Nu v-ați dorit să plecați la oraș? La Bacău sau alt oraș mai mare?

Nu. Când m-am căsătorit, deja cu ajutorul părinților am început să ne construim o casă. Aș fi putut să merg ca învățătoare sau ca profesoară de română sau limba franceză la Onești, dar m-am atașat de comunitate și am rămas aici. Aici simt că a fost mai mare nevoie de mine.

Aș vrea să-mi descrieți comunitatea din Căiuți ca să ne dăm seama de ce sunteți atât de atașată…

De fiecare dată spun că e o categorie dezavantajată din punct de vedere economic. Părinții care lucrează în zona noastră, sunt părinți care lucrează pe un salariu mediu la Onești, la o fabrică de volane și o fabrică de sticks-uri. Sunt foarte mulți care lucrează ca zilieri. Este un sat din comună, unde majoritatea părinților merg sezonieri la cules de cartofi, afine și diverse alte fructe și legume.

Prin primăvară m-am întâlnit cu colegii mei la un consiliu profesoral și am spus așa: „Eu îmi doresc altceva, dar aș vrea să știu dacă doar eu gândesc așa. Aș vrea să ne dăm seama care e cea mai gravă problemă cu care ne confruntăm noi la școală”. Ne-am împărțit pe echipe și în momentul în care am venit cu prezentarea, am realizat că majoritatea avem aceeași problemă: neimplicarea familiei în viața școlii.

Mereu am căutat orice metodă pentru a-i atrage către școală, însă tot nu am reușit.

Care e motivul pentru care familia nu se implică? Lipsa de educație?

Așa consider eu. O colegă de-ale mele a avut zilele trecută o ședință cu părinții, în timpul căreia le-a spus ce documente trebuie depuse pentru tichetele educaționale și când au primit cererea pe care trebuiau să o completeze, au început să se plângă ba că nu au buletinul, ba certificatul de naștere al copilului și când primeau copiii de la școală, au găsit scuza că nu văd fără ochelari și că o roagă pe doamna dirigintă să completeze. În jur de 30% din părinți sunt analfabeți.

Și de etnie romă?

De etnie romă avem declarați la nivelul comunității 20%. Dar pe lângă ei, mai sunt și cei care nu se declară, aproximtiv alți 20%.

Am putea pune semnul egalului între părinții analfabeți și cei de etnie romă?

Oarecum. În general, bărbații de etnie romă știu să scrie și să citească. Când vorbim de analfabetism în această categorie, ne gândim la soțiile rome pentru că ele sunt cele care se opresc la clasa a II-a, sau a III-a. Nu mai vor să continue studiile pentru că așa consideră ei.

De ce mai vin la clasa I-a?

Cel puțin în ultima perioadă, vin la școală pentru bursele sociale și continuă școala până la clasa a IV-a.

În urmă cu doi ani am avut o fetiță care a reușit să ajungă până la clasa a VIII-a. La sfârșitul clasei a VIII-a am aflat că se căsătorise.

În afară de burse sociale, eu știu că dumneavoastră ați făcut niște clase de adulți pe care încercați să-i alfabetizați. Și ei nu vin pentru burse…

A fost programul „A doua șansă” și sper să continue. La învățământul primar am avut într-o primă etapă 12 înscriși, au rămas 11 și anul acesta avem înscriși 16. Am lucrat pe module, pe o perioadă de câte trei luni de zile.

Adulții nu vin pentru burse, vin de dragul de a învăța să scrie o cerere și să nu se mai simtă prost că nu știu să scrie și să citească.

Există o colaborare foarte frumoasă între acești adulți și doamna învățătoare, lucru care ne bucură, mai ales că inspiră evoluție. Ieri, de exemplu, a fost ziua unui copilaș de la clasa pregătitoare și părinții lui au venit la școală, așa cum au văzut că fac și ceilalți, să-i facă o surpriză și să-l sărbătorească în comunitate. Într-un fel sau altul au înțeles că trebuie să păstreze legătura cu noi și că e importantă educația.

Dar eu mai știu ceva: ca să vină la școală dumneavoastră ați bătut ulițele ca să-i aduceți 😃

Așa este, am fost în comunitate însoțită de doamna mediator școlar.

Povestea începe acum cinci ani, când aveam comunitatea dintr-un sat mai îndepărtat, unde părinții refuzau să aducă copiii la școala de centru. Acolo aveam cinci clase cu un singur învățător și de la clasa a V-a nimeni nu mai venea la școală.

Primul lucru pe care l-am făcut, am ajuns la ei, în mijlocul poienii, s-au adunat cu mic cu mare, cu cățel cu purcel și am încercat să le vorbesc, să-i fac să conștientizeze cât de importantă este educația. Le-am spus că le voi demonstra că dacă îi aduc pe copii la școala de centru, altele vor fi rezultatele. La început au fost sceptici, au încercat să găsească fel de fel de motive, cum că ar fi posibil să rămână fără fată, să se piardă copiii, orice scuză numai ca să nu fie de acord să-i aducem aici, la școala de centru, deși povesteam că îi luăm și îi aducem cu microbuzul școlar. A fost greu la prima întâlnire, la a doua au fost mai deschiși și din toamnă am reușit să-i aducem aici. Acum sunt aici, merg la toaletă și folosesc apă și săpun, au uniforme, au cămășuță albă, zâmbesc, sunt foarte frumoși.

Școala de acolo s-a desființat?

Da. A rămas doar grădiniță. Aici am făcut câte două clase și întotdeauna respect procedura de a-i distribui în mod egal, să nu fie segregare școlară. În ordine alfabetică, îi distribuim 1 la A, unul la B și astfel avem clase echilibrate.

Și adulții?

Când a venit inspectoratul cu provocarea de a face programul „A doua șansă”, am spus că nu o să reușim. Chiar vorbeam cu doamna mediator școlar și am stabilit să ne uităm în registrele matricole să vedem dacă sunt și să încercăm într-un fel sau altul să-i identificăm. La început, am descoperit peste 160 de adulți. Le-am făcut propunerea…

Cum ați făcut propunerea? V-ați dus din poartă în poartă?

La ei e suficient să vorbești cu unul singur pentru că apoi știu toți.

Doar cu unul ați vorbit?

Nuuu. Am mers cu doamna mediator, le-am spus despre ce e vorba și i-am lăsat să decidă.

Ce le-ați promis ca să vină la școală?

În primul rând, le-am explicat că e important să poată să-și ajute copilul la teme și că ar trebui să se implice și ei mai mult decât o fac de obicei. Și că e important să știe să scrie o cerere. Le-am explicat că nu o să fim absurzi și o să predăm noțiuni abstracte, ci noțiuni elementare. I-am învățat să-și scrie numele și prenumele, le-am arătat calcule ușoare, am început de la alfabetizare, de la liniuțe și bastonașe, la scrierea literelor de tipar. Dar a fost într-un ritm alert. Ne dorim ca acest program să fie susținut de Ministerul Educație ca astfel, într-adevăr, să dureze.

Spuneați că aveți și clase de gimnaziu?

Învățământ secundar se numește. Ideea asta a venit după ce am văzut în registrele matricole că aveau finalizate patru clase, însă, și la învățământul secundar au făcut cam tot ce s-a făcut și la clasa I. Acum sunt în perioada de practică.

Un om care nu v-a auzit vorbind, nu v-a văzut expresia feței, ci doar a citit ce am scris eu, ar reveni la întrebarea: de ce v-ați lipit de comunitate? Ce are Căiuți atât de extraordinar, că eu aud numai provocări?

Nu știu să vă spun de ce. Am simțit că aici e acasă. Chiar dacă sunt romi, chiar dacă sunt analfabeți, fiecare dintre ei are un lipici. Toți sunt foarte respectuoși. Poate și datorită faptului că și noi îi respectăm pe ei. Întotdeauna le-am vorbit frumos și cu respect, ceea ce a atras după sine respectul și înțelegerea lor.

Să știți că nu mi-am pus niciodată întrebarea „de ce am ales să rămân aici, la Căiuți”. Am simțit că aici e locul meu.

Citește și: „Nu vreau să trăiesc doar pentru că m-am născut”. Cum încearcă învățătoarea Nicoleta Bogoș să reducă abandonul școlar și să reabiliteze casele familiilor defavorizate din comunitatea sa

Aș merge acum la povestea dumneavoastră personală…  Se întâmpla când?

Sorin era în clasa a IV-a când am mers pentru prima dată la centru, la fundația Victorine Le Dieu. O doamnă profesoară de fizică din școală mi-a povestit că acolo sunt măicuțe catolice și îmi spunea mereu să merg că e nevoie de noi. Mergeam și făceam temele cu copiii. Într-o zi l-am descoperit pe Sorin pe care l-am adus acasă, într-o vacanță de iarnă, spunându-i că vrem să-l răsplătim pentru notele pe care le avea la școală.

După ce s-a terminat vacanța am ajuns să-l aducem acasă în fiecare zi de weekend și tot așa până ne-am hotărât că trebuie să facem mai mult de atât.

Vă gândeați de mult la adopție?

Niciodată nu m-am gândit la adopție. A fost o decizie de moment, probabil apărută în momentul în care Sorin a ajuns la noi acasă și ne-am dat seama că despărțirea de el e foarte grea. După acea vacanță de iarnă, am început să mergem să facem cursuri, am făcut cursuri pentru familie adoptatoare, am mers la DGASPC; am intrat pe platforma copiilor adoptabili și apoi a urmat procesul de adopție.

L-ați adoptat pe Sorin când?

La începutul clasei a VI-a. Ne-am mișcat foarte repede.

Astăzi este?

Astăzi este în clasa a IX-a, a împlinit 16 ani și merge la un liceu din Onești, la profilul matematică-informatică intensiv engleză.

Nu știm ce o să ne rezerve viitorul, însă ne dorim să fim sănătoși, să-l putem crește. Cred că acolo sus cineva oferă ceva pentru fiecare, ceva ce ne umple sufletul.

Și eu și soțul meu am conștientizat ulterior că aveam de toate, dar ne lipsea ceva. Însă nu ne-am întrebat niciodată ce.

Când vă uitați în urmă, e ceva sau cineva pentru care spuneți că a meritat cu adevărat să fiți în Căiuți și să vă implicați?

Da, sunt multe și mulți. Anul trecut, o fostă elevă de-ale mele a venit educatoare la noi în școală. Sunt foarte mulți copii care azi sunt realizați, deși au plecat din Căiuți, de la școala de aici. Un fost elev de-al meu a ajuns în Poliție în Anglia, altul a fost admis la o facultate de prestigiu din Irlanda.

Întotdeauna spun că a meritat, mai ales când îi vedem că se întorc.