Omul care a lăsat Bucureștiul pentru a fi învățător necalificat la o școală de la țară, unde e fericit că are apă curentă și duș în casă. Cum a reușit Adrian Secal să scadă riscul de abandon școlar, deschizând un afterscool într-un autobuz casat al primăriei, pentru elevii vulnerabili

Adrian Secal vine din Bacău și toată viața lui s-a pregătit în zona de Asistență Socială. A fost mulți ani ong-ist de carieră, a lucrat pe tot felul de proiecte ce vizau dezvoltarea comunitară, a trăit în București, avea viață socială, prieteni, oportunități. Într-o zi s-a gândit că de fapt nu știe nimic despre ce înseamnă educația în zona rurală, în special în mediile vulnerabile, așa că a vrut să încerce marea cu degetul. S-a înscris în programul Teach for Romania și a devenit învățător suplinitor necalificat într-un sat super izolat din județul Brașov. Acolo a aflat cum trăiește o anumită categorie de oameni, a realizat că în anii 1990, la bunicii lui de lângă Bacău avea condiții mult mai bune decât copiii de azi ce trăiesc în Augustin și încercând să facă ceva pentru comunitate, s-a mutat cu totul la țară.

Azi, Adrian Secal e consilier școlar, stă cu chirie în Augustin, e fericit că are apă curentă și duș în casă și își construiește propria casă în sat. Ce face pentru copiii de acolo? Citește o poveste absolut impresionantă și inspirațională.

De unde dorința asta a ta și drumul acesta ales către educație?

Și eu mă întreb asta 😊

Adrian Secal e consilier școlar, stă cu chirie în Augustin, e fericit că are apă curentă și duș în casă și își construiește propria casă în sat. Ce face pentru copiii de acolo?

Ești copil de profesori?

Nu. Ba mai mult, în timpul facultății, ca o anecdotă pentru mine, am făcut Asistență Socială, m-am gândit că degeaba fac modulul psihopedagogic pentru că nu o să ajung niciodată să lucrez în învățământ. În mai puțin de 15 ani de la terminarea facultății, iată că am ajuns să lucrez în învățământ.

De unde? E o bună întrebare. Am fost foarte mult timp lider de cercetași și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu tinerii și cu copiii pe zona asta non formală, mi-a plăcut foarte mult modul prin care reușeam să le creez contexte de învățare și să se simtă apreciați, văzuți, să simtă că fac niște lucruri drăguțe.

Apoi, am cochetat foarte mult cu zona de dezvoltare comunitară, la modul în care la facultate mi-a plăcut cel mai mult metodologia elaborării proiectelor de intervenții și nu neapărat intervenția pe asistență socială, cât mai degrabă intervenția la nivel de comunitate. Am și făcut un curs post universitar de dezvoltare comunitară și am avut tangență cu mediul rural în diferite contexte. De la dezvoltare de servicii sociale, la dezvoltare economică, la creare de oportunități pentru valorificarea potențialului local, până la crearea de cooperative, asociații de producători și așa mai departe.

Ajunsesem să lucrez la Fundația World Vision, unde mi-am dat seama din discuțiile pe care le aveam în comunități, că partea asta de educație mi-e destul de necunoscută. Ceea ce știam era exact ce știe un consultant de la București, cum spune și bancul 😊. Am profitat de programul Teach for Romania ca să pot să-mi ating zona asta de necunoscut, de lipsă de expertiză și m-am ales cu două lucruri: pe de-o parte formare pentru a putea să intru în sistemul de învățământ, ceea ce mi-a prins foarte bine pentru că m-a provocat nu numai din perspectiva cunoștințelor și abilităților de predare, cât și în mod special de dezvoltare personală. Doi, prin programul Teach for Romania puteam să intru în rural, într-o comunitate vulnerabilă. Mi s-a oferit și oportunitatea de a mă muta din capitală, lucru la care mă gândeam de ceva timp. M-am mutat în 2018 în Brașov și apoi am făcut naveta.

Abia atunci am putut să realizez cât de mare este diferența între ceea ce știam eu din București, dintr-o organizație mare și ceea ce se întâmplă de fapt în rural, în medii vulnerabile și cât de puține știam despre educație.

Tu ești din București?

Sunt născut, crescut în Bacău, am făcut facultatea în Iași, am lucrat 3 ani în Bacău în asistență socială comunitară.

Adică la primărie?

Nu. Am lucrat la Fundația de Sprijin Comunitar și lucram în șapte comune din județ.

Și cum ai ajuns la București?

La București am ajuns în 2009 când am aflat de o poziție la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Aveau nevoie de o persoană care să lucreze pe programe de finanțare. Aveam cât de cât expertiză pe zona asta și iată-mă acolo.

Adică până să fii cadru didactic tu ai fost ong-ist de carieră?

Da.

După Teach for Romania ai devenit învățător?

Da, dar am devenit învățător suplinitor necalificat, categoria aia de este ultima pe listă. Nu contează ce studii ai, chiar dacă eu am făcut și un MBA și cursuri post universitare. Când am ajuns să mă înscriu, am fost întrebat dacă am studii în pedagogie și pentru că uitasem că am făcut modulul acela în facultate, am ajuns suplinitor necalificat. Mi-am amintit de acest modul abia în primăvara lui 2022, când am zis că aș vrea să mă reîntorc în învățământ, pentru că doi ani nu am mai predat.

Anul acesta am aflat că se scot la concurs mai multe posturi de consilieri școlari, inclusiv unul cu normă întreagă pentru Augustin. Aici era un consilier care venea două zile pe săptămână, total insuficient. Când am aflat de asta, am zis că e exact ceea ce-mi trebuie. Având și modulul psihopedagogic, în momentul de față sunt consilier școlar suplinitor calificat și după ce-mi dau definitivatul, nu voi mai fi suplinitor.

Dar din ce trăiești?

Am și râs că atunci când m-am angajat, primul salariu primit în mână ca învățător era la nivelul salariului din 2009 în ONG-ul în care am început să lucrez la București. Din fericire a fost și o bursă din partea Teach for Romania care m-a susținut, dar mai am și alte competențe și nu mor de foame. De exemplu, în momentul de față sunt implicat într-un proiect pe prevenirea și gestionarea situațiilor de violență și bullying între elevi, apoi am ținut curs de antreprenoriat social, sau cursuri de antreprenoriat pentru că am formări și competențe. Nu mor de foame. Sunt sigur că dacă aș fi rămas într-un alt domeniu nelegat de educație sau într-un oraș mare, acum eram în cu totul altă parte, dar nu mă plâng. Chiar mă descurc și asta îmi place să fac.

Ce au zis ai tăi când ai plecat din Bacău?

Când am plecat din Bacău în București au fost mulțumiți, mai puțin că eram departe de casă, dar când am plecat din București la țară, nu am înțeles de ce nu mă întorc acasă. Într-un final au acceptat că mă știu mai rebel de felul meu.

Ce meserie au ei?

Mama a fost croitoreasă și tata, care a murit în 2020, a fost strungar.

Ce distanță e de la Brașov la Augustin?

În kilometri sau în timp? 😊 Aproximativ 50 de kilometri, acum se lucrează la drum și deja e bine, însă a fost o perioadă în care făceam naveta cu trenul și dura drumul cam o oră și jumătate. Am decis să fac naveta cu mașina împreună cu alți doi, trei colegi. Cu mașina, făceam între 45 de minute și o oră.

Când ai spus în timp, te-ai referit la cât e de încremenit în timp?

Nu.

Citește și: Cosmin Drăghici, învățătorul ce a transformat o mână de copii dintr-un sat izolat de câmpie în multipli campioni naționali la oină

Dar dacă te-aș întreba asta? În ce timpuri este Augustin față de Brașov?

Îți răspund altfel: când eram în anii 1990, la bunici, aveam niște condiții mai bune față de cele pe care foarte mulți dintre copiii de aici, aș putea spune chiar jumătate, le au azi. Adică aveam toaletă în fundul curții, din aceea în care înghețai iarna, dar avea ușă care se închidea, aveam apă curentă în casă, 3-4 camere, sobe, mai multe sobe, grădină, animale, lucruri pe care o bună parte dintre copiii de aici nu le au. O bună parte dintre copiii de aici locuiesc în case care au maxim 2 camere, sunt copii care stau câte 5-6 membri de familie într-o singură cameră de 4×4 metri, care nu au apă curentă, cară apa cu găleata sau butoiul (Am văzut azi niște copii care au pus un butoi mare de 50 de litri într-un butoi de plastic pe care îl cară de la cișmea), au o toaletă afară, făcută din câteva scânduri, dar cu pături în loc de ușă. Am copii care spun că ei nu ies seara afară din casă că le e frică de câini, de urși, de vulpe, etc.

Condițiile pe care le aveam eu acum 30 de ani la bunicii mei erau mai bune decât condițiile pe care le au o bună parte dintre copiii de aici.

Și totuși te-ai mutat acolo. Te-ai apucat să-ți faci casă…

M-am mutat, lucrez la casa mea și locuiesc într-o casă cu chirie, unde am apă curentă și toaletă în casă cu duș și apă caldă de la boiler. Mă încălzesc cu lemne și un mic calorifer electric care încălzește puțin atmosfera din casă până apuc să pun lemne pe foc, dar eu sunt fericit. Nu cred că sunt jumătate din gospodării care să aibă condițiile pe care le am eu.

Realist vorbind, te-aș întreba câți dintre copiii ăștia vor ajunge la liceu?

Eu pot să spun ce știu. O să încep altfel: în Augustin, în momentul de față sunt aproximativ 500 de copii cu vârsta între 5 și 15 ani. Din aceștia, aproximativ 1 din 5 nu mai sunt în școală, ori nu au fost înscriși niciodată, ori au abandonat între timp. Am avut copii care au început să vină la autobuz și abia după aceea au început să vină la școală.

O estimare pe care am făcut-o anul trecut, cu cohorta care a început în urmă cu 9 ani, când au început clasa 0, arată că au fost 40 de copii înscriși. Dintre ei, au terminat clasa a VII-a maxim 15. Dintre aceștia, anul trecut a fost anul cel mai bun pentru că 3 dintre ei au luat peste 5 la evaluarea națională și încă vreo cinci care au luat măcar o notă de 5. Aș putea concluziona că 20% dintre cei care au început clasa 0, au luat cel puțin o notă mai mare de 5 la evaluarea națională. Situația e mai nasoală de atât de fapt și de drept pentru că în clasa a VIII-a, anul trecut, s-au mai adăugat și alți copii care au rămas repetenți pe parcurs. Nu se știe exact câți dintre cei care au început clasa 0, au terminat clasa a VIII-a. Anul trecut aproximativ 5 copii au intrat la liceu și câțiva la școală profesională. O bună parte dintre cei care au intrat la liceu, au intrat pe locurile pentru romi.

Cu un an înainte a fost un singur copil care a luat peste 5 la ambele materii.

Și atunci te-aș întreba: și satisfacția rezultatului unde e? Nu te deprimă cifrele astea?

Deprimarea nu mă ajută. Motivul pentru care am inițiat proiectul EduBuzz a fost fix ăsta. Eu am lucrat cu clasa I si clasa a II și încă de la primele ore mi-am dat seama că acești copii nu au spațiu unde să învețe. Am fost la unul dintre copii acasă și l-am văzut că scria pe colțul frigiderului, stând în genunchi pe pat. El era cel mai mare dintre frați, avea o cameră de 4×4 metri, un dulap și un frigider, mai avea doi frați la grădiniță și încă doi frați care aveau sub doi ani, mama și un bărbat, șapte persoane într-o cameră atât de mică. În a doua săptămână de școală, am văzut că manualele sunt rupte. Mi-a spus că au umblat frații lui mai mici în ghiozdan și l-am sfătuit să aibă și el grijă, cum știam și eu. Abia apoi am realizat că el nici măcar nu avea unde să-și țină ghiozdanul.

Atunci am realizat că au condiții mult mai grele pentru ei să învețe decât îmi închipuiam eu.

Vorbește-mi acum despre autobuze. Ce e cu proiectul ăsta?

Încă din 2018 am cochetat cu ideea de a avea un spațiu de învățare pentru copii, pe care l-am gândit inițial în școală, în 2019 a venit și colega mea, Natalia Ginghină, colegă din teach, căreia i-a plăcut foarte mult ideea comunității și împreună cu ea am obținut o mică finanțare ca să dezvoltăm un centru educațional. Din păcate, spațiul din școală pe care îl avea la dispoziție nu era utilizabil pentru că era pasibil de inundație. După aceea a venit pandemia, apoi am început o campanie de strângere de fonduri ca să închiriem ceva. Din păcate, marea majoritate a oamenilor care aveau spații disponibile, au spus că ei nu dau casa în chirie pentru activități cu copiii „ăștia”. În luna august, am aflat de pe Facebook că RAT Brașov scoate autobuze la vânzare, cu aproximativ 2000 de euro. Așa am început strângerea de fonduri, estimând că vreo 5-6 mii de euro o să ne ajungă să cumpărăm un autobuz și să să-l dotăm. Nu am fost departe decât cu vreo 20 și ceva de mii de euro 😊.

Din fericire, în septembrie, a auzit de noi și Melania Medeleanu, ne-a sprijinit cu ideea și în felul ăsta am reușit să aducem autobuzul în Augustin.

Câți copii vin acum la autobuz?

Depinde. Depinde de vreme, depinde de multe. Pentru că de 1 an și jumătate e cel puțin o persoană angajată acolo, sunt mulți care vin pentru o masă caldă și astfel rămân să citească, să-și facă temele, să se joace. În medie sunt aproximativ 20 de copii pe zi. Sunt zile în care avem și 4-5 copii, dar și zile în care avem peste 30, drept pentru care am început o campanie pentru a transforma șura pe care o avem într-un spațiu cultural educațional în care să primim mai mulți copii.

Citește și: „Mutarea la țară trebuie să fie ca o renaștere”. Reconectarea la rădăcini: cum arată povestea unei călătorii către o gospodărie care funcționează în autarhie? Și cum își trăiesc tinerii Sebastian și Bianca Bădicel visul de a fi un adevărat „țăran român”

Atât vreau să te mai întreb: cum gestionezi viața ta privată, viața socială, cum îți vezi de timpul tău cu asemenea provocări în jur?

Brașovul, din fericire, este suficient de aproape încât să-mi mențin o viață socială decentă, nu așa cum poate aș fi avut în București sau chiar în Brașov, dar îmi permit să merg de 2-3 ori pe săptămână fie la un concert, fie doar la shopping sau doar să mă văd cu niște prieteni. Pe de altă parte e suficient de departe încât să nu simt tumultul vieții de oraș. Am încercat să mă gândesc cum ar fi să mă reîntorc în oraș, să fac naveta și mi-am dat seama că e un stil de viață ce nu mi se mai potrivește, cel puțin în această etapă a vieții mele.