fbpx

Căutare

Share this article

Andreea Romaniuc era studentă la Medicină și avea puțin peste 20 de ani când a fost diagnosticată cu cancer. Toată lumea s-a îngrozit, toată lumea a sfătuit-o să renunțe la facultate, toată lumea a început să-i plângă de milă.

Andreea Romaniuc a așteptat diagnosticul cu sticla de șampanie, în speranța că suferă de limfom Hodgkin, despre care știa că răspunde mai bine tratamentului cu chimio-terapie. Apoi a întrebat doar atât: „Vreau să știu dacă am 1% șanse de vindecare pentru că dacă le am, o să mă concentrez pe ele și o să cred în fiecare moment că sunt ale mele. Restul de 99% nu mă interesează”.

Azi e medic dermatolog la Spitalul din Timișoara și probabil unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit în viața mea. Iar povestea ei este una extrem de inspirațională pentru fiecare dintre noi.

Andreea, tu ești medic. Povestește-mi despre meseria ta, te rog.

Da. Sunt medic. Sunt medic dermatolog. M-am gândit să fac și oncologie după toată povestea cu cancerul, dar… e greu. E dificil să te detașezi de povestea aceea când pleci acasă. Și atunci m-am gândit să fiu acolo, dar să pot să am și eu o familie și să nu vin în fiecare zi acasă, încărcată cu toate poveștile cu cancer. Deși, când am început specialitatea mea de dermatolog mi-am dat seama că nu sunt chiar departe pentru că și noi ne întâlnim cu foarte multe forme de cancer și chiar una dintre cele mai nasoale e melanomul. Așa că nu am scăpat de zona aceasta.

Andreea Romaniuc
Andreea Romaniuc în cabinetul de dermatologie

Dar oricum, să fii medic înseamnă să vezi în fiecare zi suferință…

Da, așa este. E foarte adevărat ce zici.

Și cum te descurci cu asta?

Încerc să mă descurc. Se întâmplă de multe ori să vin acasă influențată de ce văd la spital dar, știi cum e? Sunt foarte multe lucruri care nu depind de noi. Sunt destul de cerebrală și mă gândesc că eu fac tot ce ține de mine și mă străduiesc să fie bine. În fiecare zi, noi medicii, plecăm de acasă cu intenția de a face bine, dar multe nu depind de noi și atunci când lucrurile ne depășesc, încercăm să trăim cu asta. Din fericire, până acum, eu nu am fost pusă în situația să nu pot.

Andreea, câți ani ai?

Am 32 de ani 😀

Hai să ne întoarcem puțin în trecut. Știu că ai fost pacient și ai fost unul dintre beneficiarii „Rețelei citostaticelor” a lui Vlad Voiculescu. Când te-ai îmbolnăvit tu?

Eram anul I de facultate. Anul I de facultate e un șoc pentru toată lumea și țin minte că dormeam foarte mult. La un moment dat, una dintre profesoarele pe care le aveam m-a certat și mi-a reproșat că sunt o cluberiță, că pierd nopțile prin cluburi și dorm la stagiul de anatomie. Chiar ațipisem, e foarte adevărat. Dormeam și noaptea acasă și ziua la curs. Când am ajuns acasă, în vacanța de vară, mama s-a blocat văzându-mă foarte palidă. Ea a spus atunci că ceva nu e ok și a zis să facem analize. Tot anul I am tușit. Mi-am făcut analizele, au ieșit foarte prost și mi s-a spus inițial că aș avea o formă de alergie și că ar trebui să fac o cură de antihistaminice și mai vedem apoi. Am făcut-o, după care, chestia care m-a șocat pe mine foarte tare a fost faptul că nu am putut să urc niște scări. Eu am fost destul de plinuță în liceu și am slăbit făcând sport. Secția la care am fost eu diagnosticată era undeva la etajul patru al spitalului din Petroșani. Spitalul nu e un zgârie nori, sunt câteva trepte pe care trebuie să le urci. Am încercat să urc pe scări și am urcat treptele acelea într-un sfert de oră. Când am ajuns sus parcă alergasem la maraton. Atunci am spus clar că ceva nu e ok, că eu nu mai cobor de acolo până nu descoperim ce se întâmplă. În ziua aceea mi-au făcut o radiografie pe fugă și în toată graba aceea am uitat să-mi dau jos lanțul de la gât. Când a venit radiografia arăta ca și cum aș fi avut un grapefruit în mijlocul plămânilor. Mi-au spus inițial că trebuie să fac transplant de inimă că am cardiopatie ischemică cu anevrism la aortă. Am sunat-o pe mama și i-am spus să vină că „ăștia” spun ceva aici, dar eu nu am încredere în spitalul din Petroșani. După ce am făcut computer tomograf, mi-au spus că am limfom și mi-am adus aminte de profa de bio-chimie care spunea la curs: „Limfoamele astea sunt date dracu. Ori mori ori trăiești!”. „Wow! Păi e groasă! Am cancer?”, am întrebat eu imediat. Era chiar mama unui prieten cea care m-a diagnosticat și mi-a spus că e o formă de cancer și urmează să investigăm ce fel de formă de cancer e.

Andreea Romaniuc
Andreea Romaniuc în copilărie, împreună cu familia ei

Chiar aveam restanțe la anatomie în anul acela și am zis că mă duc să investighez la Timișoara peste o lună, când aveam examen. Atunci doctorița mi-a spus: „Nu, Andrea! Trebuie să pleci mâine”. Am plecat a doua zi, am făcut biopsia și a ieșit Hodgkin. Mai nasol, pe românește, e să ai forma non-Hodgkin pentru că răspunde mai greu și cura de citostatice e mult mai grea. Limfomul Hodgkin pe care l-am avut eu e o formă mai rară, dar care răspunde mai bine. Eu cumva am fost foarte hotărâtă să fie Hodgkin. Întotdeauna când sunt într-o situație mai nasoală mă gândesc care e partea bună. Atunci, pentru mine, în toată povestea aceea, partea bună era să fie Hodgkin. Țin minte că am așteptat diagnosticul cu sticla de șampanie și m-am bucurat foarte tare când am văzut biopsia cu limfom Hodking, cu scleroză nodulară stadiul III.

Și când ai primit rezultatul chiar ai deschis sticla de șampanie?

Da, m-am bucurat că e Hodgkin. Și când mi-au spus că am cancer – o chestie care cred că a marcat-o pe mama prietenului meu – am întrebat: „Am 1% șanse de vindecare?”. Ea a întrebat la rândul ei: „Ești ok, de ce mă întrebi asta?”. „Vreau să știu dacă am 1% șanse de vindecare pentru că dacă le am, o să mă concentrez pe ele și o să cred în fiecare moment că sunt ale mele. Restul de 99% nu mă interesează”, am răspuns eu.

Oricum cel mai greu moment a fost când i-am zis mamei mele. A fost ca în filmele de groază. Știi și tu cum arată spitalele noastre, majoritatea comuniste. Mama era pe un hol, singură, clipocea un bec și m-a întrebat ce am. M-am uitat la ea și mă întrebam: „Cum îi spui mamei tale că ai cancer?”. Nu e ca și cum îi faci o schemă și rezultă că. Așa că i-am spus direct: „Am cancer. Hai acasă că mi-e foame!”. Evident că s-a blocat. Pe drum am tot încercat să-i explic, însă cred că în capul ei suna doar cuvântul „cancer”.

Cred că acela a fost cel mai greu moment și chiar m-am simțit super neputincioasă. Ei au trăit altfel toată povestea asta. La un moment dat le-am și zis: „e bine că sunt eu în situația asta pentru că eu o să mă fac bine”. Mama mi-a spus că o să-și aducă aminte toată viața ziua în care am spus că e bine că eu am cancer, și nu ei și mi-a zis: „Mi-am dat seama că ai avut dreptate”.

Citește și: Cosmina Grigore, primul pacient din România devenit patient coach: „Moartea a devenit o chestie foarte dragă și o văd ca pe o unealtă de creație, de ritm…”

Asta se întâmpla acum 10 ani?

În august 2010 se întâmpla. În 13 septembrie am început prima mea cură de chimio-terapie.

Câte șanse de vindecare ți-au dat? 1% sau mai mult?

Mai mult. Și în primele trei luni am răspuns foarte bine, dar apoi nu am mai răspuns deloc. Atunci mi-am dat seama că nu e chiar așa de simplu.

Acum ești vindecată 100%, nu? Bine, ca în orice cancer…

A fost foarte ciudată toată povestea cu vindecarea. Am făcut chimio-terapie șase luni, apoi am făcut 37 de ședințe de radio-terapie și după aceea tot mai aveam ceva activ acolo. Am încercat orice, am încercat și terapie cu lumină, am încercat și calea bisericii, am încercat tot. Bine…astea sunt SF-uri.

Andreea Romaniuc
Andreea alături de soțul ei, într-una dintre călătoriile care le umple sufletul de bucurie

Din alea despre care spune medicul să nu le faci…

Da. Dar să știi că a fost foarte ok pentru psihicul meu. Era totul despre a gândi bine, să nu mă judec pe mine, să fiu tot timpul ca un cățeluș în iarbă, să mă rog, nu era nimic aiurea. Psihic îmi dădea o stare de bine. De-abia după ce am făcut Reiki, m-am trezit într-o zi cu un telefon din Germania, când eu mă pregăteam de intervenție chirurgicală pe cord. Una dintre tumorile mele, cea mare, era undeva în jurul aortei. În chimioterapie totul se fibrozează și nu mai știi care e țesut bun și care nu, iar la operație se pune problema că dacă tai, să tai bine. Numai că fiind în jurul aortei riscul era să taie aorta și să mor pe masă. Eu mă gândisem să fac operația în România, dar nu s-a băgat nimeni. Și nici la radio-terapie nu s-a băgat nimeni. Inițial m-am dus la Fundeni și medicul de acolo mi-a spus că e păcatul lui să nu-mi spună că există un loc, nu departe de România unde fac radio-terapie mult mai bine. Și așa am ajuns în Hamburg.

Practic, după toate intervențiile astea m-au sunat într-o zi din Germania și mi-au spus că mi-au trimis tot dosarul la Institutul din Köln și cei de acolo consideră că nu mai am nimic. Că ceea ce se vede activ pe CT e doar un rest de timus, un alt organ în zona aceea a limfaticelor, cu care te naști foarte activ și pe măsură ce îmbătrânești se inactivează, dispare. Eu fiind la 21-22 de ani, acest organ încă mai era puțin activ și nu avea sens să fac intervenția chirurgicală.

Citește și: Cum cancerul devine o ,,binecuvântare”! Elena Cardaș, doctorița-pacient care a învins o boală necruțătoare și rețeta unei vieți împlinite după cancer

Și din momentul acela am început să trăiesc din 3 în 3 luni, când se repetau analizele. Apoi, după vreo doi ani trăiam din șase în șase luni și acum am ajuns să fac investigații o dată pe an. Și au trecut 11 ani de atunci. După cinci ani se consideră că ești în remisiune completă. Dar oricum nu poți să trăiești liniștit că nu mai ai nimic, tot trebuie să te investighezi.

Cum ai intrat în Rețeaua citostaticelor?

Când am început chimio-terapia, două medicamente mi le dădea spitalul și de două trebuia să fac eu rost. La prima ședință, două medicamente mi le-a dat un pacient și mi-a spus că am două săptămâni la dispoziție să i le duc înapoi că altfel moare și el, și eu.

Stai puțin. Lămurește-mă! Te duci în spital, oricum apăsat de boala pe care o duci cu tine și ți se spune că trebuie să te descurci cu două medicamente că altfel mori?

Da. Ți se spune doar atât: acestea sunt medicamentele – primești o rețetă -, în România nu le găsești, trebuie să le cauți în Europa sau pe unde poți și aia e. Prima dată am reușit să fac rost prin intermediul unei alte doamne doctor, dar nu vrei să știi prin ce stres am trecut. Două săptămâni nu e atât de mult. Mi se pare că au venit medicamentele în ultima clipă. Îmi și băgase frica în mine, spunându-mi să casc ochii foarte bine, să nu mă trezesc cu jumătăți de măsură. Bineînțeles că le-am consumat și am avut nevoie în continuare. Am ajuns la Fundația Pavel și ei au apelat la Rețea și așa am primit medicamentele până la final. Altfel, nu aș fi supraviețuit.

Vai! Incredibil!

E groaznic, știu. Și cel mai groaznic e că îl mai aveam și pe acel pacient pe cap.

Dar tu aleseseși Medicina de dinainte de a fi bolnavă?

Da. Inițial am vrut să merg la Cluj, dar mi-a fost foarte frică de chimie. M-am răzgândit în ultimul moment și am ales Timișoara. După ce m-am îmbolnăvit, toată lumea a vrut să renunț la facultate. Mama și tata erau foarte hotărâți, dar eu am spus nu. Știu că toate în viața asta se întâmplă cu un motiv și am zis așa: „Eu nu vreau să renunț la facultate, mă duc în continuare la școală, mă duc și la tratament”. În anul acela țin minte că o săptămână mă duceam la cursuri și în săptămâna cu chimio-terapia stăteam în cămin.

Dar de ce ai ales medicina?

Aveam 9 ani, era ziua mea și mama a plecat în delegație. Am suferit foarte tare că nu a fost de ziua mea acasă. În schimb, când s-a întors din Belgia, mi-a adus o păpușă care era medic și avea toate ustensilele de jucărie: stetoscop, ciocănel pentru reflexe, tot ce voiam. Am fost atât de fascinată de jucăria aia – și acum o am – și cred că acela a fost momentul când eu am zis că vreau să fiu medic.

Andreea Romaniuc
Andreea purtând halatul alb, de medic, pe care și l-a dorit toată viața

Dar știi că în copilărie toate fetițele am vrut să ne facem doctorițe. Numai că, în momentul în care am ajuns la liceu și am văzut cum era fizica, chimia și biologia, majoritatea ne-am răzgândit 😀

La mine nu a fost așa 😀. Tata nu și-a dorit să fiu medic și s-a supărat inițial, dar eu m-am revoltat și am zis: „O să dau la o singură facultate și aia o să fie Medicina. Și dacă nu intru, mai stau un an acasă și mai dau o dată”. Am fost foarte hotărâtă, nu m-am schimbat. Singurul lucru care s-a schimbat a fost centrul la care am dat și cred că orice aș fi făcut, tot aici ajungeam pentru că toată lumea m-a trimis la cel mai bun hematolog care era, de fapt, în Timișoara.

Povesteai de ai tăi. Ce profesii au părinții tăi?

Ingineri amândoi.

Ei ce și-ar fi dorit pentru tine?

Mama nu s-a exprimat, probabil că pe ea nu a deranjat-o, însă tata ar fi vrut să fiu profesoară de engleză. 😀

Dar eu toată viața am făcut ce am simțit. Să nu mă înțelegi greșit, dar de multe ori spun că omul care sunt eu azi sunt și datorită poveștii cu cancerul. Și nu folosesc greșit cuvântul „datorită”. Poate că altfel aș fi fost mult mai nașpa, aș fi fost mai superficială, aș fi crezut că toate mi se cuvin…. Nu e despre asta.

Andreea Romaniuc
Andreea Romaniuc alături de tatăl ei

Te-ai gândit să pleci din țară?

Da. E un singur lucru care mă ține aici și acesta e soțul meu care nu vrea să plece. El este inginer IT-ist și consideră că țara asta merită o șansă și că se poate și aici, dacă vrei.

Andreea Romaniuc
Andreea și soțul ei
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO