Căutare

Share this article

Andrei Dunuță este un campion al vânzărilor din România, fondatorul Speakings, campionatele vocilor corporate de la noi, și omul pe care un accident la fotbal, ce i-a zădărnicit orice vis de a deveni campion în liga mare, europeană, l-a modelat să devină cel de astăzi.

Iată povestea unui om care a testat depresia și nevoia unui mentor la vârsta de 13 ani, care a ales să devină propriul salvator, când antrenorul nu a știut să fie acolo, iar când contextul bancar i-a dat șansa și-a învățat lecțiile și s-a transformat în antrenorul celor care au nevoie de el.

Cum a apărut nevoia de a crea Speakings?

Nu este un moment definitoriu, ci mai degrabă un proces de conștientizare de vreo cinci ani, când am reușit să învăț, din echipa de vânzări directe bancare a CitiBank, că oamenii apreciază felul în care le povestesc lucruri. Și mi-am propus atunci să fac din asta o misiune. Dar, dacă stau să mă gândesc, a început din copilărie, când jucam fotbal, subiectul copilăriei mele, ceea ce m-a făcut să fiu omul de astăzi, și cu bune, și cu rele.

Toată viața am visat să joc în UEFA Champions League și nu mă vedeam altfel decât jucând fotbal. Mi-a plăcut școala, ceea ce în vremea aia nu era deloc la modă în lumea sportului în care mă învârteam eu. Însă mie mi-a plăcut: mergeam la olimpiade, făceam meditații și pe urmă mergeam la Dinamo, chiar dacă asta mă ținea într-un registru de bully-ing constant, fiindcă ai mei colegi făceau mișto de mine continuu.

La 13 ani am suferit o accidentare care m-a ținut vreo 6 luni pe bară, lucru care m-a făcut să îmi pierd total încrederea în mine. Eram căpitanul echipei, eram golgheter, aveam succes cum ai zice, dar a venit accidentarea care m-a ținut de fapt pe bară vreo 6-7 ani, fiindcă recuperarea emoțională a venit mult mai greu decât m-aș fi așteptat.

Andrei Dunuță, „câine până la moarte”

Am făcut fotbal de la 6 ani până la 19, acolo am primit cele mai mari bucurii, dar și cele mai mari dezamăgiri, fiindcă încrederea de sine, am constatat, este subiectul vieții mele. Probabil că acesta este și motivul pentru care fac ce fac acum: le dau oamenilor un context prin care să își dezvolte încrederea în ei sau, după caz, să o recâștige.

Cum ai început să faci fotbal la 6 ani?

Casa mea era în zona Lizeanu, la câteva minute de stadionul Dinamo și mi-a plăcut mereu să joc fotbal în fața curții, cu copiii. Primul care chema băieții la joc eram eu. Așa că trecerea la treaba profesionistă a fost firească.

Cine îți era mentor sau model?

Ce să zic? Mie, fiind un tip care mai apreciază și cartea, mi-a plăcut Cornel Dinu, care vorbea foarte bine, era un tip cultivat. Avea tot timpul răspunsurile la el, ziceai că-i wikipedia pe două picioare.

Despre antrenor ce poți să-mi spui?

Așteptarea mea a fost ca el să maximizeze potențialul jucătorilor.

Și nu e așa?

În teorie, da. În practică, antrenorii români duc mare lipsă de preocupare în psihologie, dinamică organizațională, înțelegerea fenomenului dintr-o echipă.

Hai să nu generalizăm, că nu avem probe, ci să vorbim despre cazul tău: ce-ai văzut, ce te-a dezamăgit ori te-a inspirat la antrenor?

Aveam 13 ani când am suferit accidentul. Eram în sala Dinamo, unde jucam fotbal iarna, și, la un corner din stânga, am cerut eu mingea, deși eu dădeam cu dreptul. Însă exista această practică, să ne antrenăm și celălalt picior. Adversarul m-a dezechilibrat exact când mă pregăteam să dau în minge și mi-a sărit genunchiul. A fost o fisură la genunchi, ce m-a ținut o lună în ghips, și încă vreo 6 luni în recuperare, iar vreo 7 ani într-o stare emoțională imposibilă.

Eram ca un copil căruia îi iei cea mai dragă jucărie: fără chef ori poftă de viață. Imaginează-ți că amenințarea părinților mei când făceam vreo boacănă era că nu mă mai lasă la fotbal. Și funcționa fără greș.

Brusc a venit viața și m-a imobilizat o lună la pat, iar o jumătate de an m-a ținut departe de teren. Nu-ți pare că cea mai cruntă amenințare tocmai se înfăptuise?

După accidentare aveam nevoie de super-mentoring, de cineva care să îmi dea curaj, încredere, cu care să fac un plan să mă pot întoarce unde eram înainte de accident.

Iar această relație între mine și antrenor a devenit un laitmotiv al vieții mele. Psihologic, am simțit nevoia să am acest salvator, iar fiindcă nu l-am avut mi-am asumat eu rolul. Iar cu această metaforă în minte am construit toate elementele de business de după fotbal.

Andrei Dunuță

Cu mintea adultului de acum, îmi dau seama că am trăit cea mai cruntă depresie atunci, fiindcă eram sigur că nu mă voi mai recupera niciodată la nivelul la care eram înainte. Citeam cărți de psihologie, despre încredere de sine, despre cum funcționează mintea umană. Gândește-te, pierdusem tot ce mă anima ca sportiv de performanță.

Ce te-a pus după picioare după aceea?

Nimic. Fizic am fost ok, dar emoțional am rămas cel mai mare dușman al meu. Aveam în permanență un pitic în minte care îmi spunea continuu: nu o să mai poți juca, o să te lovești din nou, nu dai gol, o să ratezi!

Din fericire, asta se întâmpla doar pe teren. În rest, când ieșeam de acolo eram cu totul alt om: genul extrovertit, care se bucura de popularitate. Nu conștientizam prea bine asta, dar noi, care jucam la Dinamo, aveam un statut, un cerc de colegi și prieteni diferit.

Andrei Dunuță, la începuturile lui în public speaking

Înțeleg că pe partea de joc te-ai autosabotat, în vreme ce în viața civilă erai un mic zeu. De ce așa?

Cam așa. Nu am avut acel scenariu american, cu copilul decăzut ori venit dintr-o familie cu destin sumbru. Dimpotrivă, eram un tip extrovertit, mereu mi-a plăcut să ies în față, să dau încredere oamenilor, că o aveam, doar că la fotbal nu reușeam să fac la fel.

De ce un tip așa de popular, cu mulți prieteni, și-a pus toate ouăle într-un singur coș, al antrenorului și toată nevoia de a avea un salvator a mers către el? de ce nu ți-ai luat un mentor în familie, în prieteni?

Cu mintea de acum aș zice cum zici și tu. Atunci însă așa mi s-a părut.

Părinții mei, oameni simpli, m-au susținut întotdeauna, dar nu au știut ce să facă într-o astfel de situație. Poate de-aia și căutam cărți, din care să învăț cum se poate recupera încrederea de sine. Însă era foarte greu, copil de 13 ani, să pricep întreg sistemul mental.

Cum ai scăpat de asta?

Momentul este destul de clar. După 7 ani de „cancer” în capul meu, m-am lăsat de fotbal, la 19 ani. Am plâns două săptămâni și am intrat în vânzări directe bancare și, ușor-ușor, am reînceput să-mi recapăt încrederea în mine.

Eveniment de Public Speaking

Ce înseamnă vânzări directe bancare?

Este cea mai grea nișă de vânzări, fiindcă înseamnă că te duci direct către oameni. Așa primești cele mai multe „nu”-uri pe secundă.

O sursă permanentă de descurajare!

Exact, ca și cum aș fi continuat auto-sabotarea. Doar că eu nu o vedeam așa, ci dimpotrivă eram super-entuziast.

Mi-am dat seama că îmi plăcea rolul antrenorului: să îi motivezi pe oameni, să ai un discurs bun cu echipa, în vestiar. Cumva mi-a intrat asta în cap: când mă fac eu mare, vreau să fiu un antrenor bun. Nu știam de ce, poate de fotbal, poate de vânzători. Bine, între timp a devenit obiectiv să antrenez antrenorii din România. Acum fac și cu copii, și cu studenți: antrenez studenți pentru competiții internaționale de știință.

Să ne întoarcem la aventura bancară!

Căutam cei mai scumpi clienți din piață și cei mai greu accesibili.

Cu mintea de acum îmi dau seama că era un pattern acolo, fiindcă mă duceam exact unde era mai greu, dar atunci mi se părea doar că nu se leagă nimic.

M-am ambiționat, am învățat foarte mult și am devenit nr. 1 pe România în vânzări directe, ceea ce m-a făcut să promovez și am devenit manager și am început să construiesc echipe de vânzări. Aveam 19 ani.

Cum e șefia la vârsta asta?

Asta zic și eu. Nici nu aveam bine buletinul în mână și eram șef. Mă simțeam un fel de Hagi: jucătorul devenea antrenorul. Iar Hagi, când a devenit antrenor, a făcut cele mai mari prostii, fiindcă se comporta ca un jucător. Exact în metafora asta am fost și eu.

Și când ai înțeles asta?

M-am prins după vreo 3 luni de burnout, când am fost cel mai bun om din echipa mea. Eram practic un băiat de 19 ani, care coordona o echipă de 10 oameni și care muncea de dimineața, de la 8.00, până seara, la 10.00. Eram și student la ASE, la marketing, în anul II, intrasem pe locurile de la buget și trebuia să îmi păstrez statutul, așa încât trebuia să fac față. Asta înseamnă burnout la 20 de ani.

Dar de ce făceai tu asta?

Vezi tu? Să îmi iau revanșa față de 13 ani de fotbal, să arăt că se poate și să înțeleg că pot. Era tot meciul meu cu mine, nu dovedeam nimic nimănui.

Dar, după alte trei luni mi-am dat seama că trebuie să îi învăț pe oameni să pescuiască ei, nu să pescuiesc eu în locul lor. Am început să cresc oameni și după un an am avut cea mai bună echipă din România și m-am relaxat.

Andrei Dunuță și fiica lui

Aceste revelații le-ai avut de unul singur ori ai avut un mentor?

Spre deosebire de fotbal, în corporații cultura este alta, mai ales la americani, unde mentoring-ul este prezent. Și am avut sprijin în toată această perioadă, un om care m-a susținut și m-a îndrumat, Luiza Dragomir.

Iar pasul următor de dezvoltare a fost să descopăr TED, cu discursurile și metodologia lor de prezentare și mi-am dat seama că pot să fac un TED pentru oameni obișnuiți, care au idei și povești faine, de ascultat. Așa au apărut competițiile de public speaking.

De ce concursuri?

Concursul este un context, nu un obiectiv, și am ales forma asta fiindcă oamenii reacționează altfel când vorbim despre mize. Însă competiția nu este cu ceilalți, ci cu noi înșine. Nu vreau să fac greșeala din învățământ, să compar oamenii prin note. Dar atunci când încep antrenamentele o fac pentru că îmi doresc să devin o versiune mai bună a mea.

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO