Andrei Margeloiu, cel mai bun student român din Marea Britanie. Cum pasiunea pentru calculatoare te poate duce la UCL și la Cambridge și care sunt modelele de care are nevoie generația de azi?

Andrei Margeloiu are numai 22 de ani și este masterand la Cambridge. Asta după ce a absolvit UCL, universitatea britanică aflată în topul celor mai prestigioase instituții de învățământ din lume.

Andrei Margeloiu a fost numit ,,cel mai bun student român din Marea Britanie” de către ambasadorul României la Londra  în cadrul unui eveniment în care sunt premiați anual acei studenți cu rezultate academice excelente. Dar asta nu e tot. Andrei Margeloiu a absolvit al doilea cel mai bun student din cadrul Facultății de Informatică de la UCL.

Am fost curioasă să aflu cum ajunge un copil din Târgu Jiu să aibă astfel de rezultate. Ei bine, Andrei Margeloiu, asemenea multor puști de vârsta lui, visa să poată sta toată ziua la calculator doar ca să se joace, însă părinții i-au impus anumite limite. Deși părinții săi își permiteau să-i satisfacă orice plăcere, au fost genul de oameni care au încercat să-i arate lui Andrei încă de mic faptul că e nevoie să muncești pentru lucrurile pe care ți le dorești. Cu o asemenea educație și cu seriozitatea și conștiinciozitatea înnăscute, Andrei Margeloiu a ajuns olimpic național la informatică, iar mai apoi, o universitate de profil de asemenea prestigiu a reprezentat un pas natural.

Cum a ajuns Andrei în Marea Britanie, unde își vede viitorul și ce înseamnă pentru el un model de urmat, aflați azi în interviul de mai jos.

Ce faci tu acum în Marea Britanie?

Acum sunt student masterand la Universitatea Cambridge. Fac un master în Informatică și mă axez pe Inteligența Artificială, iar tema pe care o abordez este studiul metodelor care pot explica cum algoritmii de inteligență artificială iau decizii cu aplicabilitate în medicină.

Nu am înțeles nimic 😅. Dă-mi un exemplu aplicat, te rog.

Problema pe care încearcă să o rezolve este aceea de a folosi algoritmi de inteligență artificială în medicină pentru a scăpa de erori umane. Să luăm, de exemplu, o analiză a retinei. Dintr-o poză a retinei, un om, după ce o privește, poate să observe anumite boli, dar există și posibilitatea de a rata acea mică modificare care poate schimba radical viața unui om. Pot apărea erori umane chiar dacă acea boală poate fi văzută dintr-o poză. Exemplul acesta se poate extinde la orice tip de imagistică din medicină. Iar atunci, scopul algoritmilor de inteligență artificială este ca ei să privească această imagine și să-ți spună că retina respectivă are boala X pentru că Y. Algoritmii nu trebuie să-ți spună că e prezentă boala X, fără să-ți explice de ce. Iar eu mă concentrez pe a găsi metode pentru a ajuta acești algoritmi ca să-ți explice.

Tu-mi spui că niște coduri de programare pot să rezolve ceea ce medicii ar putea să scape din vedere…

Ar putea reduce eroarea umană. Nu să înlocuiască doctorii, ci să-i asiste în acest proces.

Dar atunci, chiar și cei mai nepricepuți doctori ar pune diagnostice corecte….

Nu aș încuraja acest elitism, dar îmi doresc ca acești algoritmi să îmbunătățească întregul act medical 😀

Am aflat că ești cel mai bun student din Anglia?

O mică precizare: am fost declarat cel mai bun student român în anul 2017.

Cine a făcut această declarație?

Ambasadorul României la Londra. În fiecare an, ambasada României la Londra oferă niște distincții pentru cel mai bun student de licență și cel mai bun student de masterat, iar eu am obținut-o pe prima, în al doilea an de facultate.

Asta înseamnă că poți să mai primești o astfel de distincție, pentru masterat?

Da, așa e 😀

Am mai citit că ai fost al doilea cel mai bun student la UCL?

Da, am avut a doua cea mai mare medie la terminarea licenței.

Pe toată facultatea?

Nu, pe tot departamentul de informatică.

Al doilea din câți studenți, repet, la UCL, una dintre cele mai prestigioase universități din lume?

În jur de 60 de studenți la Informatică.

Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?

Vreau să urmez calea antreprenoriatului. Tatăl meu este antreprenor de la Revoluție încoace și eu am crescut cu modelul lui în casă, așa că îmi doresc să fiu și eu ca el. Evident, antreprenor într-un domeniu strict legat de informatică, de ceea ce studiez eu acum.

Ce sunt de profesie părinții tăi?

Tatăl meu este inginer în domeniul electric, iar mama este economist.

Ce fel de antreprenor este tata? Ce și-a deschis după revoluție?

Dacă mă gândesc la istoria lui…. sunt multe. La început (a deschis o sucărie,) vindea suc… 😀

Suc la TEC? Sau tu nu știi sucul la TEC?

😅. Nu știu sucul la TEC. Era suc din niște prafuri. A avut și un mini magazin de gumă, tot felul de buticuri ca după revoluție, niște ciupituri. Acum se ocupă cu instalații electrice și vânzarea de echipamente mari pentru industria metalurgică.

Și mama a rămas economist sau îl ajută?

Da, mama a rămas economist.

Mai ai frați?

Da, mai am doi frați. Unul are 32 de ani și lucrează împreună cu tatăl meu. Celălalt are 34 de ani și are o companie de IT, face outsourcing.

Tu ai apărut pe ultima sută de metri?

Da, eu am venit târziu.

Ce ți-au povestit, cum de te-au făcut la o distanță așa de mare de timp de frații tăi?

Nu mi-au povestit, dar nu sunt curios să aflu, sunt doar recunoscător pentru șansa pe care mi-au oferit-o.😀

De unde pasiunea ta pentru calculatoare? Când ai avut prima dată calculator?

Nu știu, de mic. Știu că prima dată am avut internet în 2005, deci de la 7 ani aveam internet. Dar calculator mereu am avut. Însă nu am avut acces extins la calculator, părinții mei fiind mai clasici: „mai puțin la calculator că nu-ți face bine la ochi!”.

Era cu program?

Da, cu program, fără calculator și televizor în cameră. Iar pasiunea pentru informatică, ca multe alte lucruri, a apărut din întâmplare. Nu vine pasiunea așa peste noapte, nu m-am născut pasionat de informatică ci, pur și simplu, îmi plăceau științele exacte, matematica, fizica, chimia. La liceu am făcut un profil real unde se studia intensiv informatică. Înainte fusesem olimpic la chimie, iar în clasa a IX-a m-am calificat la Olimpiada Națională de fizică, chimie și informatică și am ales să merg mai departe la informatică. De ce? Nu știu să spun exact, sunt mai multe motive combinate: dirigintele meu, Eugen Nodea, a fost și profesorul meu de informatică, exista fascinația calculatoarelor, multă propagandă în sistem legat de cât de cool e să fii informatician, de cât de fain e să lucrezi la Google și altele de genul acesta. Așa am ales eu direcția informaticii, iar lucrul bun a fost că am avut și un rezultat bun în primul an, când am primit medalia de aur la olimpiadă. Iar când o apuci pe o direcție și primești și un rezultat bun, îți dorești să mergi mai departe.

Când ai scris primele coduri de programare?

În clasa a IX-a.

Acum, sincer, părinților nu le pare rău că nu te-au lăsat mai mult la calculator?

Nu, nu cred. Dacă i-aș întreba mi-ar spune: „lasă că nu ai ajuns rău”. Problema cu statul la calculator este că trebuie să-l folosești cu un scop. Acum stau la calculator de nevoie, atunci voiam doar să mă joc.

Un lucru pe care îl făceam și era interesant era site-ul meu. De mic m-am simțit atras de ideea de a mă exprima în lume. Bine, nu la un nivel foarte mare, nu mi-am propus să devin vedetă. Aveam un website cu un acces foarte restrâns, pe care îl promovam doar în rândul colegilor mei. Îți mai aduci aminte de Yahoo Messenger?

Dacă îmi aduc aminte? Eu am avut internet la 23 de ani, prin dial-up și primele comunicări le aveam pe MIRC. Tu știi ce e MIRC? 😅

Nu, nu știu 😅. Ei bine, eu eram genul de om care dădea spam la toată lista de prieteni din Yahoo Messenger: „Hei, am postat un nou articol!” 😅. Aveam un site micuț în care puneam diferite poze, mai luam articole cu copy-paste de pe alte site-uri și le puneam la mine, chestii de copii.

Mai există?

Nu, nu, nu și îmi pare rău că nu mai există. Aș fi vrut să-l văd acum.😀

Acum te mai joci?

Nu, nu mă mai joc, nu am mai făcut asta de foarte mulți ani.

Crezi că limitele părinților tăi au fost de ajutor în formarea ta?

Hai să-ți spun ceva: părinții mei ar fi avut posibilitatea să-mi ia marea majoritate a lucrurilor pe care mi le-aș fi dorit, însă ei m-au învățat să primesc lucru ca o recompensă, după ce am muncit pentru ele. Am trei exemple la îndemână. 1. Când au apărut smartphone-urile, era foarte cool să ai un astfel de telefon. Mie mi-au spus că trebuie să mă calific la olimpiada națională de chimie ca să-mi ia un telefon mișto. Și după calificare mi l-au luat. 2. Ca să-mi ia un Playstation – bine, și mie îmi era rușine să le cer și tot timpul simțeam că trebuie să fac ceva ca să merit acel lucru, înainte să le cer – a trebuit să intru la liceu. 3. Mi-au promis că îmi iau un iPad dacă mă calific la olimpiada națională de informatică, în clasa a X-a, după ce luasem o medalie de aur în clasa a IX-a. Nu m-am calificat la națională, dar ei mi-au luat iPad-ul acela, însă morala este că ei m-au făcut să cer ceva doar atunci când simt că merit.

Cum ai ales să pleci din țară pentru facultate?

Din nou, nu a fost o acțiune instantă, a fost ceva care s-a creat în mintea mea în primii ani de liceu, din câteva motive: în primul rând mi-am dorit să fac parte dintr-un mediu competitiv și cred că mediul din străinătate oferă această competiție. (În România este problema că totul e în română, pe când la UCL vin cei mai buni din Marea Britanie și din toată lumea. Competiția este mai mare și mi-am dorit să fiu și eu acolo.) Pe de altă parte, informatica fiind un domeniu global, există atracția de a merge cât mai aproape de locul în care se întâmplă acțiunea. Dacă privești media, ai impresia că toată acțiunea în informatică pare că se întâmplă în America, dar nu e chiar așa.

Plecau copii din Târgu Jiu în afară?

Nu știu pe nimeni din generația mea care să fi plecat să facă informatică, dar am o colegă care a plecat pentru Drept și un coleg care a plecat pentru inginerie. Ulterior, în generațiile mai recente, am văzut că dorința de a studia în afară, mai ales informatică, a crescut mult.

Dar de ce Anglia?

Din cauza barierei de limbă. Cunosc doar limba engleză și de aici a trebuit să reduc opțiunile la două țări: America și Anglia. Iar la momentul respectiv nu simțeam că îmi doresc să plec așa de departe, așa că am ales Anglia.

Te mai întorci?

Momentan îmi doresc să fac un doctorat, iar asta înseamnă că în următorii patru ani nu mă întorc. Te rog să mă întrebi asta și peste 4 ani, sunt tare curios ce o să îți răspund atunci. 😀

Bine, bine, dar trebuie să ai o idee conturată asupra dorinței tale în viitor…

În informatică lucrurile se schimbă în fiecare zi și nu cred că România e locul unde se produc aceste schimbări. Asta e părerea mea, poate greșesc, dar rămâne de văzut.

De câte ori vii acasă?

Vin de câte ori am ocazia. Cam de patru ori pe an și stau câteva săptămâni.

Dar în Anglia nu ți-e dor de casă, de părinți, de zacuscă?

De zacuscă nu pentru că mama îmi trimite mâncare. Marea majoritate a studenților români primesc mâncare de acasă prin transport cu mașina. Și primesc mâncare de acasă cam o dată pe lună. Dorul de ei există, dar, pe de altă parte trebuie să fie o alegere rațională și cred că prin faptul că eu sunt aici, sunt și ei fericiți că fiul lor are rezultate bune. Îmi acopăr dorul spunându-mi mie că îi fac fericiți prin faptul că mă văd crescând aici.

Vorbește-mi despre canalul tău de Youtube…

Acesta e un subiect care îmi place…

E cumva înlocuitorul site-ului pe care îl aveai când erai mic?

Aveam și un canal de Youtube când eram mic, pe care urcam tot felul de videoclipuri. Cel mai popular video al meu s-a numit „Ouăle magice” în care voiam să arăt că un ou nu are albuș în interior. Spărsesem oul cu seringa și îi scosesem albușul înainte și demonstram în video că acel ou are doar gălbenuș. A avut 500 de vizualizări 😅.

Astăzi, prin canalul meu de Youtube nu urmăresc să devin influencer sau mai știu eu ce. Canalul meu are un interes limitat. Sunt două serii de videoclipuri: prima serie are vreo 30 de videoclipuri. În aceste videoclipuri îmi spun gândurile despre lucrurile pe care le observ în lume, în încercarea de a le înțelege. Scopul canalului este ca eu să-mi pun gândurile în video pentru că atunci când le vorbești în fața cuiva, le înțelegi mult mai bine. Eu le explic din perspectiva unui tânăr de 22 de ani. Asta înseamnă că nu sunt răspunsuri definitive, dar cred că le sunt de ajutor celor care sunt mai tineri decât mine și au nevoie să înțeleagă o experiență trăită de cineva de 22 de ani.

Faci un fel de vlogging…

Un fel de vlogging, dar nu vorbesc despre mașini, lucruri, nu fac reclamă, vorbesc despre idei și dezbat modul în care înțeleg eu aceste idei.

Și a doua serie?

Acum că sunt masterand, consider că un lucru important este să ne documentăm viața, pentru noi, ca persoane. Dacă am vrea să vedem cum gândeau părinții sau bunicii noștri, nu putem să facem asta pentru că ei nu au avut posibilitatea de a-și înregistra gândurile. Poate unii au scris jurnale, însă din familia mea nu a scris nimeni, așa că eu nu am posibilitatea să văd cum gândeau părinții sau bunicii mei la vârsta mea.

Ei bine, eu vreau să las acest lucru mai departe familiei mei. Folosesc aceste video-uri pentru a încapsula modul în care gândesc acum. Așa că în această a doua serie, săptămânal fac un videoclip despre viața mea de student la masterat.

Câți subscriberi ai?

1000 😀 Dar nu asta urmăresc, eu vreau să documentez, nu să obțin followers.

Știi ce e interesant? Cei mai mulți copii se simt pierduți, nu știu ce să facă cu viața lor și nu știu nici pe cine să întrebe. Așa că încearcă să se documenteze pe internet. Ei bine, de curând am fost la liceu și acolo am întâlnit o fată de clasa a IX-a care mi-a spus că auzise de video-urile mele și mi-a spus că a făcut maraton cu ele. Apoi mi-a spus că a găsit foarte multe lucruri interesante reale, despre care nu vorbește nimeni. Mi s-a părut foarte important că am putut să ajut în felul acesta.

Cum îți sună ție viitorul tinerilor de azi?

Aici aș avea ceva de spus, o chestiune despre care chiar nu se vorbește: Consider că una dintre principalele probleme care există în România în rândul tinerilor este că nu există modele de urmat care să se afișeze în mediul online. Sunt mulți oameni ce ar putea reprezenta modele de urmat, dar care nu vor să se afișeze. Ce se întâmplă în momentul de față este că sunt oameni care trăiesc din imagine, celebrități, influenceri, dar nu adevăratele modele de urmat. Iar din lipsa opțiunilor, copiii de azi se îndreaptă către acești oameni care sunt prezenți în mediul online.

Dar vreau să se înțeleagă bine. Nu e o problemă că există celebrități de acest fel, la fel cum nu e problema copiilor că aleg să le urmărească, ci aceea că nu există alternativă, că oamenii care ar putea fi modele de urmat, nu se afișează.

Citește și:

Tudor Coman, copilul minune de la Adobe România. Povestea puștiului programator, angajat de la 15 ani, cu trei proiecte în curs de patentare în SUA și care își dorește să studieze și să trăiască în România

Dar tu ai ales bine…

Eu încerc să aleg acei oameni, dar în România nu există, nu am cum să-i urmăresc. Eu urmăresc oameni care vorbesc în engleză, dar poate mulți nu știu engleză. Oameni care vorbesc în română asemenea idei nu sunt. Și nu e nevoie de mii de astfel de oameni, e nevoie de zece, câte unul din fiecare meserie. Ce fain ar fi să vezi un vlog în fiecare săptămână despre frații Dedeman, de exemplu, dar nu ai cum. Așa că nu avem modele de urmat care să-și aleagă să se afișeze în mediul online în mod constant.