ARTelier, business românesc cu jeansi reciclați. Cum au reușit două mămici să reutilizeze blugii vechi pentru a crea cele mai fancy obiecte vestimentare? Și ce se poate face din denim, cel mai poluant material textil?

ARTelier este un atelier de creație în care Linda și Alexandra s-au întâlnit pentru a-și pune în valoare pasiunea pentru pictură. Cea care a creat ARTelier a fost Linda care acum vreo zece ani de zile a renunțat la viața de angajat, încercând să dea frâu liber creativității sale. Picta orice și decora aproape orice. În urmă cu vreo trei ani i s-a alăturat și Alexandra și, dintr-o glumă de-a lor, au reușit să pună pe picioare un start-up cu o idee absolut genială. Și-au dat seama că denimul este cel mai poluant material și că nu se poate recicla sub nici o formă. Atunci s-au gândit să folosească acest material pentru a crea piese vestimentare unice, extrem de creative, de fancy, piese statement pentru garderoba oricui.

Cum arată poveste ARTelier, dar și cum sună amintirile Lindei și Alexandrei legate de prima lor pereche de blugi, aflați în cele ce urmează:

Ce înseamnă business-ul vostru? Când v-ați gândit voi că puteți face un business cu jeanși?

Linda: Hai să spunem mai degrabă un business cu materialul denimului pentru că toată lumea înțelege că noi facem jeanși și noi nu facem asta. Noi facem haine din denim reutilizat. Jeans-ul a fost articolul vestimentar la îndemână.

Alexandra: Am pornit de la ideea că toată lumea a avut acum ceva timp prima pereche de jeanși și toată lumea are o poveste cu prima pereche de jeanși. Așa că ne-am gândit să ieșim cu un produs statement, ceva care se utilizează zilnic, foarte ușor de purtat și asortat.

Linda: Și care e foarte versatil pentru că, până la urmă blugii – cum zicem noi, românii, îi porți oriunde, oricum, în orice fel, sunt sute de modele, sute de culori. Plus că în mintea omului jeansul înseamnă ceva comod și atunci e foarte ușor să-l transformi în produs statement. În momentul în care tu îi aplici o pictură, deja acela iese un produs de lux.

Când se întâmpla asta? Când v-ați apucat voi de reutilizat materialul?

Linda: De reutilizat ne-am apucat de curând, de fapt de un an de zile. Ideea de blug vopsit a venit ca o glumă în atelier. Când pictam, eram pline de stropi de vopsea și eu și Alexandra și am făcut o glumă: „Băi, eu când ies afară toată lumea se uită după mine. Cum ar fi să luăm blugii și să-i vopsim, iar oamenii să cumpere de la noi blugi stropiți?”. A fost o glumă la început, dar apoi ni s-a părut foarte tare gluma. Noi pictam haine, veneau clientele cu diverse obiecte vestimentare pe care le voiau înfrumusețate sau adaptate unui anumit eveniment. De exemplu, dacă o clientă se ducea la botez și voia să se asorteze cu fetița, îmi cerea să fac aceeași pictură pe rochia ei și pe cea a fetiței. Și atunci am zis: „ok, nu putem să pictăm și blugul?”.

După ce am început să dezvoltăm ideea și să ne interesăm, după ce am aflat ce înseamnă materialul de denim, cât este el de poluant, cum se produce, cât rezistă, în ce combinații se poate folosi bumbacul care este pentru denim, atunci ni s-a schimbat puțin viziunea. Materialul de denim este foarte, foarte poluant, dar este și cel mai produs material textil.

După ce am aflat toate datele și cât de mult am putea influența această parte dacă reușim să ieșim în față cu ideea noastră, atunci s-au schimbat lucrurile. Am aflat că materialele textile, sau cel puțin cele care sunt în combinație cu alt tip de țesătură de genul poliester, elastan, tehnologic nu se pot recicla în nici un fel. Doar materialele care au în compoziție 100% același material textil se reciclează, restul se arde și se aruncă.

Și atunci am spus: „Decât să stăm și să așteptăm să facă cineva ceva, am putea începe noi. Câte puțin”. Schimbarea trebuie să vină de la noi, să ajungem să fim cunoscuți, iar apoi și alții să încerce același lucru. Poate unii nu au încredere în partea de reciclare, dar pot adera la niște obiecte fancy și în felul acesta vor afla și importanța a ceea ce fac ei, vor afla povestea și vor ajunge să creadă în reciclare.

Alexandra: La un moment dat ne-am întrebat dacă nu mai bine am produce noi blugii și am realizat că asta ar însemna să producem alt material și să poluăm în continuare.

Adică voi lucrați cu materialul clientului?

Linda: Nu neapărat, pentru că aici am descoperit ceva mai mult de atât. Am descoperit magazine mici care sunt dispuse să ne dea la un cost foarte mic, linii vestimentare care nu se vând. Un magazin mic din Bistrița a investit într-o linie de jeanși boyfriend care nu s-au vândut. Ni i-a dat nouă pentru că le-a plăcut foarte tare conceptul. Și atunci ne-am dat seama că putem obține materialul denim foarte ușor și din foarte multe locuri, nu neapărat de la clienții noștri.

Cred că sunt o mulțime de fabrici care aruncă material.

Alexandra: Și mai e ceva de menționat. Noi reutilizăm doar denim de foarte bună calitate pentru că natura proiectului nostru presupune că nu putem să folosim o compoziție mai mică de 95% bumbac.

Când v-ați cunoscut voi două?

Alexandra: Acum trei ani. Business-ul ARTelier a intrat în al zecelea an de existență. Linda face asta de foarte mult timp.

Adică tu pictai haine de acum 10 ani?

Linda: Pictam orice, de la haine până la obiecte decorative. Nu aveam o direcție clară, mie îmi plăcea să pictez și pictam.

Tu ai terminat Facultatea de Arte?

Linda: Nu. Arhitectură. Dar mulți arhitecți pictează.

Ne-am cunoscut acum trei ani când am intrat într-o comunitate a mamelor și acolo se organizau niște concursuri de proiecte. Condiția era să fii mamă și să ai măcar o idee de business. Dacă convingeai comunitatea respectivă, membrii comunității puneau mână de la mână, adunau un fond financiar și îl ofereau proiectului care câștiga în luna respectivă. Eu am câștigat într-o lună acel concurs de proiecte, iar Alexandra mi-a scris că i-a plăcut de mine și vrea să vină la mine la atelier să pictăm împreună.

Tu terminând?

Alexandra: Eu terminând Comunicare și PR și lucrând deja într-o agenție mare de publicitate. După primul copil am avut o iluminare și am zis: eu vreau să fac antreprenoriat, asta am vrut să fac toată viața. Am crescut într-o casă în care s-a vorbit mereu despre antreprenoriat și asta trebuie să fac. Însă mă gândeam că aș vrea să fac ceva ce merge la suflet și care să-mi placă cu adevărat. Așa mi-am adus aminte de pasiunea mea din copilărie, pictura. Am intrat în aceeași comunitate de mame cu Linda, am făcut un mic research să văd cu cine m-aș putea conecta cel mai bine și Linda mi se părea că dintre toți cei prezenți, avea viziune. De ce? Avea mereu call-uri de genul: „Haideți să ne asociem, să facem lucruri mai mari împreună.”

Linda: Eu ajunsesem să-mi dau seama că singur nu poți să evoluezi, că ești limitat. Lumea nu este încă educată în privința asta și sunt mulți care cred că dacă te asociezi, cu siguranță unul va câștiga mai mult decât celălalt și altul va pierde.

Alexandra: Asta mi-a plăcut mie, avea viziune de business. Am licitat un obiect pentru a-i susține business-ul și am virat niște bani în contul ARTelier din acea licitație. Am folosit asta ca pretext și am sunat-o să ne întâlnim la o cafea pentru că mă interesa ce făcea. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut, am ajuns în atelier, am pictat pentru câteva mirese, am trecut împreună un sezon de Crăciun și între timp am rămas însărcinată cu al doilea copil. Am anunțat-o pe Linda și i-am spus: „Ai încredere în mine că mă voi întoarce după un an”. Ea a zis: „Bine, vorbim peste doi ani”. M-am întors după un an și jumătate.

Linda: S-a întors după un an și jumătate pentru că cei de la Startarium au dat drumul la Makeathon și era un deadline de înscriere scurt. Atunci știu că am sunat-o și i-am zis: „Fii atentă: avem o competiție. Doar că este acum, nu după ce faci tu doi ani de stat acasă. Vrei sau nu vrei?”. Cumva asta a precipitat și ne-a mobilizat foarte mult. În două luni aveam tot planul.

Alexandra: De unde erau doar niște idei discutate de noi, a ajuns să fie un business plan concret, cu niște cifre, cu niște calcule, o direcție clară.

Ați reușit să strângeți fondurile necesare pe Startarium?

Linda: Nu prea.

Alexandra: Partea bună este că nu e o problemă de produs în sine. Acestea sunt concluziile noastre după ce am văzut cum ne descurcăm toți cei care am intrat în competiție. Cred că mai degrabă este o problemă cu felul în care este înțeles termenul de crowdfunding de către publicul din România. Oamenii chiar cred că este o donație.

Ce ați fi vrut să faceți cu banii?

Alexandra: Cu ceea ce am fi strâns din campania de crowdfunding, am fi lansat colecția de primăvară-vară, o colecție care combină denimul cu alte materiale mai prețioase.

Linda: Am avut clienți care au venit și ne-au spus: „vai, dar numai blugi aveți? Aș vrea și eu o rochie…”. Atunci am zis că trebuie să oferim și astfel de lucruri. În mintea noastră ele sunt, dar la nivel de schiță pentru că pentru asta avem nevoie de finanțare. Nu lucrăm noi, nu le coasem noi la mașină, aici deja externalizăm. Noi colecția oricum o lansăm, dar dacă strângeam banii am fi reușit să grăbim puțin lucrurile.

Dar am câștigat foarte multă vizibilitate, ceea ce e foarte important.

Știe vreuna dintre voi să croiască?

Alexandra: O să fii uimită, dar învățăm.

Linda: Ne-am înscris la design vestimentar.

Dar vreuna dintre voi a avut croitori în familie?

Alexandra: Eu am avut. Bunica mea era croitoreasă și eu am crescut în atelier. În vacanțe mă lăsa să stau cu ea, să cos la mașina Ileana și să fac hăinuțe pentru păpuși.

Linda: Eu pot să spun că am cusut de mână. Îmi strâmtam blugii când eram mică și făceam haine pentru păpuși. Tăiam materialele bunică-mii ca să fac haine păpușilor.

Dar cum v-ați ales voi meseriile? Având în vedere că nu le practicați…

Alexandra: Eu mereu am fost bună la literatură și limbi străine și mi-a plăcut mereu partea creativă a lucrurilor. Dacă inițial visam la psihologie, am spus că le pot îmbina bine pe toate în publicitate. Până la un punct am găsit tot ce aveam nevoie în publicitate.

Linda: La mine a fost mai simplu: eu știam de mic copil că trebuie să fiu arhitectă. Ai mei au zis: „Cum să te faci arhitect? Ce înseamnă asta? Oamenii aceia nu câștigă bani”. „Dar eu vreau să desenez”, am spus eu, la care ei: „desen? Nu se poate. Tu trebuie să faci ASE-ul. Noi, din tată în fiu suntem contabili”. Eu le-am zis atunci că vreau să mă fac arhitect. Dar nu am ajuns arhitect, deși am terminat facultatea și inclusiv specialitatea designer de interior. Am avut ocazia să lucrez pe acest post la o fabrică de mobilă și mi-am dat seama că nu pot să lucrez cu echipele de muncitori. Păream foarte tânără și nu reușeam să mă impun în fața muncitorilor decât țipând. Așa că am preferat să desenez, m-am făcut grafician. Acolo, oricât de creativ ai fi fost, nu conta în fața brief-ului clientului. Nu mi-a plăcut niciodată să mă supun regulilor, așa că drumul meu pe cont propriu era evident. Am făcut grafică ca free lancer după care a început să crească partea de pictură. A început să meargă din ce în ce mai bine treaba cu free lancing-ul, nu mai era atât de important că nu aveam un venit stabil, iar când a apărut fiica mea, lucrurile s-au așezat de la sine. Cineva trebuia să stea mai aproape de casă și de copil, am pus pe hârtie toate situațiile și am ajuns la concluzia că eu pot să fac și altceva pe lângă și că eu trebuie să aleg calea antreprenoriatului. Și a crescut pentru că altă soluție nu aveam: o dată trebuia să-mi demonstrez că pot și a doua oară trebuia să câștig ca să nu mă întorc la un job stabil.

Care e povestea primei voastre perechi de blugi?

Linda: prima mea pereche de blugi a fost perechea de blugi din IDM pe care mi-am luat-o cu cecul de alocație. Mi-am luat o pereche de blugi turcești care nu-mi veneau pentru că eram foarte slabă și m-am apucat și am cusut-o cu acul ca să mi-o fac măsura mea. În plus, am tăiat partea de jos, am adăugat un alt material de blug și un șiret.

Alexandra: Eu am o poveste mai exotică. Aveam o mătușă care făcea comerț cu produse din Turcia. Și era cunoscută în tot cartierul. Mătușa asta a mea era un call pentru tot cartierul: dacă voiai să-ți comanzi ceva exotic, ea era persoana de contact. De la ea am avut prima pereche. A fost o super bucurie, am purtat blugii aceia foarte mult timp, cred că încă îmi mai vin. Și în afară ce acei blugi din Turcia, îmi aduc aminte că am venit cu părinții în București, de Crăciun ca să vedem luminițele din Piața Revoluției și pentru excursia mult visată în Europa, de unde trebuia să ne cumpărăm blugi. A fost o super experiență. Aveam banii strânși din alocații și când am ajuns acolo, ni s-a părut wow.