Fricile și întrebările lui Beatrice Mahler, șefa spitalului de plămâni: „Este normal să ne fie frică. Nu avem vaccin, nu avem un tratament standard, nu știm nici până acum exact cum se transmite.”
Beatrice Mahler este medic, profesoară și directoarea Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, un specialist discret care acceptă cu mare dificultate să vorbească despre sine.
Cu toate acestea, doctorița Beatrice Mahler ne-a vorbit despre modul în care noul coronavirus afectează bolnavii de plămâni, cum provoacă decesul celor cu afecțiuni cronice, dar și despre legătura greu de explicat în cuvinte pe care durerea o realizează între pacient și medicul său. Și, desigur, au mai rămas și câteva întrebări fără răspuns. Aflați care sunt acestea în câteva minute de lectură.
Cum v-a fost ziua azi?
Beatrice Mahler: Plină: organizare, verificarea activității, chestiuni ce țin de Institutul „Marius Nasta”.
Citește și:
Există viață după coronavirus? Cu ce sechele rămân pacienții declarați vindecați?
Cum s-a schimbat viața dvs și a colegilor dvs după declanșarea stării de urgență?
Beatrice Mahler: La început a fost frică. Nu atât a mea, cât a colegilor mei, pentru că eram în fața unui inamic necunoscut.
Suntem încă în fața unui virus nou, iar tot ceea ce am făcut acum, reorganizarea activității în acest nou pavilion a fost o perioadă cu multe discuții pentru a stabili procedurile în această zonă.
Eu sunt colega lor, sunt alături de ei în Institutul „Marius Nasta” de 13 ani și niciodată nu mi-am dorit să impun o procedură și niște reguli, fără ca ele să fie discutate.
Am ajuns, de pildă, să avem proceduri pentru durata de recoltare a probelor, adică lucruri de amănunt care nu par foarte importante, dar dacă te uiți detașat la ele constați că sunt esențiale pentru diagnostic. Un detaliu ca acesta poate modifica diagnosticul pacientului, ceea ce nu poate fi tolerat.
De ce stabiliți atâtea proceduri: ce încercați să preveniți, ce încercați să puneți la punct?
Beatrice Mahler: Pentru că așa se lucrează corect. În acest mod pacientul, indiferent cine este el și ce istoric are, va ști că ajunge în zona de triaj epidemiologic, iar acolo va trece printr-un proces automatizat astfel încât să existe un contact cât mai redus între hârtie și pacient, să existe o semnătură electronică și o procedură de dezinfectare a „stiloului” electronic cu care pacientul a semnat.
În plus, folosim termometrele digitale, astfel încât să nu mai existe un contact direct între personal și pacient.
În funcție de simptomatologie, avem două culoare diferite: spre zona unde se află pacienți cu suspiciuni majore de COVID-19 sau spre zona în care se află pacienții cu alte patologii.
Pacienții cu suspiciune de COVID -19 vor face examenul radiologic în caravană. Iar măsura asta a venit pentru a evita aglomerarea unei săli de așteptare în care se află și pacientul suspect COVID-19 și cel care nu are nicio suspiciune pentru așa ceva.
Ce este caravana?
Beatrice Mahler: Este una dintre caravanele de screening a tuberculozei. Însă proiectul TBC este suspendat pe toată perioada stării de urgență, fiindcă este normal să nu expunem personalul la contaminarea COVID-19 și nici să chemăm oamenii, așa cum legea interzice acum.
Caravanele se află în Institut acum, doar una dintre ele a pornit către Timișoara unde va asigura o rută diferită de evaluare epidemiologică.
Caravana este dotată cu un aparat de radiologie mobilă și are un scoring extrem de inteligent care interpretează cu inteligență artificială radiografia și poate să descopere aspecte ce pot scăpa ochiului uman.
Câți pacienți COVID-19 aveți internați acum și câți sunt din personalul medical?
Beatrice Mahler: Nu avem pacienți COVID-19 din personalul medical. Avem și câțiva pacienți COVID-19, nu vă pot face public numărul acestora. Ce pot să vă spun este că încă avem locuri.
Citește și:
Mituri şi adevăruri despre răspândirea și tratamentul Covid 19
Când v-ați aflat ultima dată în preajma unui pacient COVID-19 și care au fost trăirile din acele momente?
Beatrice Mahler: Pacienții COVID-19 sunt oameni normali, iar noi putem oricând ajunge ca ei.
Nu cred că trebuie să îi stigmatizăm în vreun fel și trebuie să tratăm cu compasiune orice pacient, indiferent ce boală are.
Pacienții care ajung la Institutul Marius Nasta cu suspiciune de COVID-19 sunt automat internați, nu așteptăm rezultatele testelor.
În acest moment putem să ne permitem să îi izolăm fiecare în salonul lui, tocmai pentru a evita riscul de contagiune. Oricum, saloanele sunt mici, cu două sau cu trei paturi, exact din acest motiv, limitarea pe cât posibil a riscului de contaminare.
Noi, pneumologii, suntem obișnuiți cu stigma, fiindcă această tendință de stigmatizare există și față de pacientul cu tuberculoză, dar și față de cadrele medicale care tratează pacientul cu tuberculoză. Stigma nu este deloc nouă pentru noi.
Nu o dată am avut reacții din partea persoanelor care nu știu cum se transmite tuberculoza și care cred că am putea să îi îmbolnăvim. Acest risc, de a fi respins, există. Așa cum există și acum și vedeți bine reacțiile față de personalul medical care lucrează în aceste spitale.
Pe de altă parte, noi știm că acești pacienți sunt oameni, că trăiesc o dramă atunci când se îmbolnăvesc și au nevoie de toată susținerea pe care pot să o primească pentru a depăși acest moment. Pentru că se vindecă. Și tuberculoza, și marea majoritatea a pacienților infectați cu COVIND-19 se vindecă.
Cum ați explica teama personalului medical față de pacienții COVID-19?
Beatrice Mahler: Suntem în fața unui virus nou și nu știm tot ceea ce presupune el. Nici măcar ce știm acum despre el nu este sigur. Dacă ați urmărit, toate constatările OMS se updatează de la o lună la alta.
Haideți să facem o comparație cu gripa, de dragul argumentului, chiar dacă nu este cea mai indicată comparație, dar la gripă avem vaccin, deci putem face profilaxie; pentru gripă avem tratament. Deci avem niște arme, pe care le putem folosi.
Când vorbim despre COVID-19 știm că nu avem vaccin, nu avem un tratament standard, nu știm exact cum se transmite. Așa încât este normal să ne fie frică, pentru că fiecare dintre noi are familie.
Într-adevăr, ne iubim meseria și facem asta cu mult drag și cu pasiune, dar în același timp ne iubim copiii, părinții. Este normal să ne fie teamă și nu ne dorim o secundă să fim răspunzători pentru că le-am face vreun rău celor dragi.
Ce tip de tratament primesc în acest moment pacienții COVID-19?
Beatrice Mahler: Tratamentul uzual acum este compus din medicamente antivirale în diverse asocieri. Se merge pe tratament similar celui folosit pentru pacienții cu HIV, pentru că este vorba despre un virus cu mecanisme aproximativ similare.
Este normal să utilizăm medicamente pe care le avem și să utilizăm scheme terapeutice deja existente, dar un medicament special conceput pentru acest virus este imposibil să fie disponibil acum. Din simplul motiv că virusul a fost depistat de prea puțin timp.
E interesantă reacția: un bacil, cum este cel care provoacă TBC-ul, mult mai abil și mai rezistent, provoacă o spaimă mai mică decât acest virus destul de fragil ca structură, nu?
Beatrice Mahler: Tuberculoza a avut și ea personajele ei, să ne gândim doar la Istrati sau la Balzac. Cumva ne-am obișnuit ca TBC-ul să fie printre noi, știm că nu este atât de contagioasă. Și mai este un detaliu: chiar dacă iei bacilul și te infectezi dacă ai o imunitate bună este forte probabil să nu dezvolți boala.
Ce înseamnă imunitate bună: să respecți programul alimentar, să dormi noaptea, să eviți perioadele de stres maxim, fiindcă toate au o soluție în viață și nu se prăbușește lumea niciodată. Să ne amintim totuși că cea mai importantă resursă a noastră este sănătatea.
La infecția cu COVID-19 nu putem trage aceste concluzii încă, așa că apare frica de necunoscut. Este firească, este umană.
Citește și:
Cât de expuși sunt foștii pacienți ai spitalelor de pneumologie la noul coronavirus?
Beatrice Mahler: Din informațiile de până acum ei sunt o categorie de risc importantă. Asta nu înseamnă că fac automat o formă severă de boală.
Din mecanismele studiate până acum, formele severe de boală apar la persoanele care dezvoltă un răspuns inflamator agresiv la infecție, adică o reacție agresivă a organismului la această infecție.
Imaginați-vă două triunghiuri față în față care ajung să se suprapună cam pe jumătate din fiecare. În primul triunghi este infecția virală, multiplicarea virusului care, încet-încet scade în organism, mai ales sub influența tratamentului și a imunității.
La un moment dat însă, când infecția începe să scadă, crește inflamația, fiindcă organismul reacționează la infecție.
Inflamația astfel devine tot mai mare și ajunge să copleșească propriile organe. Atunci apare infiltratul pulmonar, care necesită intubație și ventilație. Practic, este un răspuns agresiv al organismului la infecție, care-și pune propria viață în pericol.
Iar această reacție nu poate fi controlată medicamentos?
Beatrice Mahler: Nu, pentru că este o reacție la infecția virală. De aceea se caută un tratament pentru virus. Iar intubația, ventilația mecanică și tot ce se face în terapie ajută practic organismul să poată trece peste momentul inflamator și să-și revină. Adică ceva este extrem de important.
De ce ați decis să deveniți medic exact în zona de pneumologie?
Beatrice Mahler: Pentru că este o specialitate extrem de frumoasă.
Ce o face frumoasă?
Beatrice Mahler: Respirația. Toți respirăm.
Tot ce înseamnă pneumologie și mecanisme ale plămânului sunt complet diferite de oricare altă zonă a corpului. Inclusiv strategiile de apărare ale plămânului sunt diferite.
Dacă începi să înveți despre plămân te îndrăgostești de el, exact ca de orice lucru pe care începi să îl înțelegi și să îl descoperi.
Explicați-mi puțin!
Beatrice Mahler: Haideți să vă spun despre fumat și despre apărarea în infecții.
Atunci când fumăm toate toxinele din țigară ajung în alveolele pulmonare, iar plămânul vrea să le elimine. Primele celule care intervin în apărare la nivelul alveolelor sunt macrofagele, care practic sunt soldații din plămân.
La un fumător, macrofagele, pentru că sunt intoxicate de fumul de țigară, sunt de 10 ori mai multe, dar sunt ineficiente, aproape toate. Organismul încearcă să recupereze ineficiența lor și produce mai mult.
În restul organismului însă apărarea antiinfecțioasă este făcută de neutrofile, o parte din leucocite. În plămân însă, primul care sare în apărarea lui este macrofagul.
De aceea, nu întotdeauna analizele de sânge (hemoleucograma) sunt o oglindă fidelă a patologiei, iar leucocitoza nu este obligatoriu prezentă la un pacient cu pneumonie. Desigur, dacă este prezentă, indică o pneumonie severă, dar nu este obligatorie.
De aceea, nu putem vedea în analizele uzuale de sânge dacă avem cancer pulmonar. Iar markerii nu sunt disponibili în cancerele pulmonare.
Știm, plămânul pare atât de simplu, dar nu este deloc așa.
De pildă, dacă respirăm corect noaptea și nu avem o respirație care se blochează, cum sunt cei cu apnee, toate presiunile din organism sunt echilibrate. Dacă se blochează respirația, apar tulburări pe toate organele.
E foarte frumos plămânul. 😉
Și cu toate astea bolile de plămân nu au mai fost „la modă”. În ultimii ani, atenția noastră și investițiile s-au dus către cancer, bolile cardiologice sau cele digestive. Plămânul este desuet, de secol XIX. Greșesc?
Beatrice Mahler: Pentru că toată lumea asociază plămânul cu TBC-ul. Dar asta este doar o percepție greșită care sigur va fi schimbată.
Această percepție nu v-a influențat în niciun fel când ați decis să faceți pneumologie?
Beatrice Mahler: Nu. Pentru că eu nu văd medicina prin ochii oamenilor din jurul meu. Eu o văd prin ochii mei, prin ce am învățat și prin ce pot oferi prin cunoștințele mele.
Iar eu cred că cel mai bine aș putea să ajut omul făcând această specialitate.
Îmi place tot ce ține de pneumologie, chiar și TBC-ul. E fascinant să vezi cum s-a dezvoltat în ultima perioadă cunoașterea ei, ce posibilități de tratament, ce metode terapeutice au apărut între timp. Lucrurile s-au schimbat foarte mult și în tuberculoză.
TBC-ul nu mai este acea infecție de care mori, pentru vindecarea căreia trebuie să stai în spital luni de zile și apoi să devii o stigmă a societății. Tuberculoza se tratează, se vindecă, nu mai necesită internarea în spitale decât în anumite forme de boală.
Deci lucrurile s-au schimbat în bine. Este mai greu cu schimbarea la nivel de mentalitate, dar sunt convinsă că un mesaj transmis cum trebuie va schimba chiar și această mentalitate.
Când ați decis să fiți medic?
Beatrice Mahler: Tot timpul mi-am dorit să fac bine. Și dacă iubești omul nu poți să-l ajuți decât atunci când îi este greu, adică atunci când este bolnav.
Există un citat din Iuliu Hațeganu, la care țin foarte mult: „medicina este știință și conștiință, încălzite de iubirea față de oameni.”
Îmi pare că medicii se prind fie într-o parte, fie în cealaltă. Rareori sunt în ambele părți.
Beatrice Mahler: Cred că nu ați cunoscut suficienți medici. Eu vorbesc despre colegii mei, pe care îi cunosc și știu despre ei că sunt suflete minunate, cu minți strălucite.
Când ați decis să dați la medicină?
Beatrice Mahler: La grădiniță. (râde)
Toate fetițele visează să fie doctorițe!
Beatrice Mahler: Da, dar eu am continuat. (râde)
Așa am simțit. Știți, câteodată Dumnezeu îți trimite gândul, iar tot ce mai trebuie să faci este să te duci către el. Simți ce trebuie să faci.
De ce ați ales meseria asta? Pentru că vă place, nu? Pentru că simțiți că asta vă împlinește și vă bucură.
Da, dar vin și momente în care îți vine să lași tot și să pleci în lume sau măcar într-un an sabatic. Sunt momente de cotitură și spun ceva despre noi.
Beatrice Mahler: Cine alege să facă medicină și iubește omul nu vrea să renunțe vreodată. Dacă o dată ai reușit să faci bine și ai ținut pe cineva de mână când i-a fost foarte greu sau când a murit, nu mai vrei să pleci.
Tu știi că nu ai ce să-i faci, dar ești lângă el, iar el se uită în ochii tăi și-ți mulțumește că ești acolo pentru că îl ajuți să treacă în momentul cel mai greu. După un așa moment nu cred că mai poți renunța la meseria asta, fiindcă te simți util, simți că nu trăiești degeaba.
Ce au avut de spus părinții dvs când au aflat ce meserie ați ales?
Beatrice Mahler: Părinții mei sunt oameni simpli și m-au susținut întotdeauna în ce am vrut să fac. S-au bucurat pentru tot ce am realizat.
Aș zice că a trebuit să vă descurcați singură, să învățați și să vă bazați mai puțin pe meditații, nu?
Beatrice Mahler: Meditații au fost puține. Am simțit nevoia de pregătire suplimentară la fizică, fiindcă mi se părea mai dificilă. În rest, nu am avut nevoie, chiar am avut profesori foarte buni, și la chimie, și la biologie. Noi chiar învățam, iar cine a învățat a reușit. Numai cine nu vrea nu poate!
Cine v-a fost mentor?
Beatrice Mahler: Nu pot să spun că am avut mentori.
Eu mi-am iubit întotdeauna pacienții. În 1989 am intrat în Liceul Sanitar iar practica obligatorie din această școală m-a pus în situația de a mă apropia de pacienți. Munca din acei ani mi-a confirmat că sunt în direcția cea bună.
E interesant cum vorbiți despre această conexiune față de pacient și de durerea lui. Cu toate astea, am senzația că unii medici fac o alegeră să permită această conexiune și alții care nu o permit, care stabilesc relația altfel. Cum faceți această alegere?
Beatrice Mahler: Pare verosimil ce spuneți dar eu cred că lucrurile nu stau chiar așa.
Nimeni nu știe ce este în sufletul unui doctor atunci când este în fața unui caz. Cred că nu putem analiza lucrurile decât dacă doctorul respectiv vrea să ne spună ce simte.
Din exterior poate părea rece, distant, dezinteresat. Dar dacă ați sta în casă cu medicul sau cu asistenta respectivă și ați vedea cum sunt seara când ajung acasă, ați reuși să vă faceți o idee mai clară asupra acestor lucruri.
Citește și:
De ce vă temeți?
Beatrice Mahler: De un număr mare de angajați îmbolnăviți, care să nu mai poată asigura asistență medicală pacienților.
Acum vorbește managerul?
Beatrice Mahler: Da, pentru că am o responsabilitate foarte mare față de colegii mei și față de pacienți.
Medicul de ce s-ar teme?
Beatrice Mahler: De nimic. Te echipezi și-ți faci treaba. Nu are de ce să-ți fie frică. Dacă nu aș avea echipamente probabil că mi-ar fi teamă. Dar, chiar și așa, vedem la colegii din străinătate, la colegii din țară, care nu au echipamente și improvizează, dar tot își fac treaba.
Colegii mei și-au asumat cu atâta curaj și responsabil rolul pe care îl au, încât m-aș bucura să stați de vorbă cu ei după ce trece perioada asta și să-i întrebați pe ei, nu pe mine, fiindcă eu sunt angrenată în activitatea de management foarte mult în această perioadă și ce simt ei nu puteți ști decât stând de vorbă cu ei.
Dumneavoastră ca om, de ce vă temeți?
Beatrice Mahler: Nu pot să răspund la această întrebare.
Când v-ați văzut ultima dată părinții?
Beatrice Mahler: Nici la această întrebare nu pot să vă răspund.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
