Bianca Badea, balerina-minune a României care la 11 ani se afla pe podiumul celei mai mari competiții de balet din lume. De câtă muncă, talent și ambiție ai nevoie pentru a ajunge la Royal Ballet?

Bianca Badea are 13 ani şi de aproape un deceniu ştie ce vrea să facă în viaţă: să fie balerină. A uimit o ţară întreagă când, la numai 11 ani, lua Golden Buzz-ul la Românii au talent şi a continuat să uimească la fiecare apariţie. A surprins juriul la prima evoluţie în cadrul celei mai mari competiţii de balet din lume, Youth America Grand Prix, de la New York. A fost prima româncă ce a câştigat un premiu acolo, la categoria solo. Nu unul la întâmplare – locul 2 din peste 180 de participanţi la categoria ei.

Are sute de premii obţinute în concursuri din toată lumea şi, totuşi, ori de câte ori vorbeşti cu ea, exprimă numai modestie şi dorinţă de muncă. Este convinsă că nu poate ajunge pe marile scene ale lumii decât în acest fel, cu multă muncă şi sacrificii pe măsură. Nu se plânge însă, nici nu crede că sacrifică ceva pentru că are un ţel în viaţă şi vrea să îl împlinească.

Am stat de vorbă cu ea într-o după-amiază, înainte să înceapă antrenamentele pe care le face în afara şcolii. Am întrebat-o cum se descurcă cu atâtea lucruri: şcoală, antrenamente, concursuri. A zâmbit şi a spus că mai are şi ea momente când se simte obosită, dar că visul ei o face să se reîntoarcă rapid la treabă.

Bianca, spune-mi, te rog, când și cum ai descoperit tu baletul?

Aveam 3 ani și 8 luni când am văzut la un desen animat totul. Era un desen despre o șoricică balerină și mi-a plăcut foarte mult, m-a inspirat și de atunci le-am tot spus părinților că eu vreau să merg la balet. Ei nu prea m-au crezut că îmi doresc eu atât de mult să merg la balet și într-o zi m-au dus la niște cursuri de dans crezând că eu nu prea știu ce-i ăla balet. Dar, așa, din desene am tot văzut eu niște mișcări și apoi, când am ieșit la pauza de la cursul de dans, m-am dus la părinți și le-am spus că ăla nu este balet. Și ei m-au întrebat: „Dar tu știi ce e ăla balet?” Le-am arătat eu ce știam pe acolo, o piruetă, stăteam pe vârfuri, cam atât știam atunci și apoi și-au dat seama că mie chiar îmi place baletul și că am înclinații spre asta. De atunci m-au dus la cursuri.

Descoperă povestea Biancăi Badea, balerina-minune a României: 

Ce anume din desenul acela te-a făcut să înțelegi că vrei neapărat balet?

În acel desen era vorba despre o șoricică balerină cu tot felul de prietene care făceau și ele balet. Toată întâmplarea se petrecea la o școală de balet dintr-un oraș al șoriceilor. Era foarte amuzant, îmi plăcea mult și mi se părea interesant că aveau tutu-uri foarte multe și colorate. Și mi-a plăcut, desigur, faptul că dansau pe poante și mi-am dorit și eu.

Mai făcuseși până atunci vreo altă activitate, vreun sport sau altceva ce-ți plăcea la acea vârstă?

La vârsta aceea nu făceam nimic. Părinții mei au încercat să mă dea și la cursuri de canto, chiar am lansat și 2 piese pe Youtube, la vârsta de 4-5 ani, nu mai știu exact cât aveam. Cântam eu acolo ceva despre un poștaș, despre un doctor veterinar. Chiar așa se și numeau piesele: Poștașul și Doctorul veterinar. A fost foarte amuzant, doar că nu m-a atras foarte tare chestia asta cu cântatul.

Ce nu ți-a plăcut? Mai toată lumea vrea să fie vedetă, să urce pe scenă și să cânte.

Pur și simplu mi se părea mai frumos și elegant pentru o fată să facă balet decât să cânte. Era frumos și să cânți, dar m-a atras mai mult baletul.

Era ceva din interiorul tău?

Da, era ceva pe care-l simțeam. Mi-am dorit dintotdeauna să merg la balet.

Spune-mi cum a fost când ai pus prima oară piciorul într-o sală de balet.

M-am simțit foarte bine. Erau multe fetițe acolo, cu tot felul de costume colorate. Eu aveam un costum mai simpluț, dar a fost primul meu costum și încă îl am undeva prin dulapul meu. A fost o experiență minunată. Și acum îmi amintesc că doamna de balet mi-a spus că eu sunt prea mică și a fost așa, ca o oră de probă pentru mine. A zis că dacă stau cuminte mă primește. Atunci aveam voie să facem balet de la 4 ani, dar am stat cuminte, m-a primit, mi-a plăcut foarte mult.

Cum au fost primii ani? La început nu cred că te-ai gândit că vrei să faci performanță, nu? Sau asta voiai?

Primii ani de balet au fost minunați. M-am simțit foarte bine și apoi tatăl meu a decis să se implice mult mai mult. A început să-mi facă costume, să mă ducă la concursuri și pe la vârsta de 7 ani au început să apară și rezultatele.

Care a fost primul tău premiu?

Primele mele premii au fost pe la niște concursuri micuțe, nici nu mai știu. Am câștigat cu niște dansuri de grup pentru că atunci nu aveam dansuri solo. Și atunci îmi amintesc că ne-am distrat foarte tare. Aveam o fustiță galbenă și cu niște floricele verzi. A fost foarte interesant.

Când ți-ai dat seama că asta vrei să faci?

M-am convins că vreau să fac balet de la vârsta de 7 ani, când tatăl meu a început să se implice în toate chestiile astea care țin de balet. Atunci mi-am dorit cel mai mult și cel mai mult să fac balet (n.r.: de performanță).

Cât de greu este?

Este foarte greu să faci balet, numai că eu consider că atunci când este greu… Nu știu, mie îmi este greu, dar îmi place ceea ce fac și nu voi renunța niciodată.

Spune-mi cum arată o zi obișnuită din viața ta?

Este foarte complicată. Mă trezesc la 6.30-6.40, mă joc 10 minute cu pisicuța mea pentru că are și ea nevoie de afecțiune, apoi pornesc către școală. Acolo încep cursurile cu 2 ore de balet, de la ora 8 până la ora 10. Apoi, depinde de zi, am cursuri până la ora 4 sau până la ora 3, iar apoi vin aici, la Casa de balet, și mă antrenez în particular până seara târziu.

Nu obosești?

Câteodată obosesc, dar, cum spuneam, am acea pisicuță drăguță și când ajung la ea îmi trece toată oboseala. Ne jucăm împreună și apoi luăm totul de la capăt, următoarea zi.

Din exterior pare o viață simplă și frumoasă. Tu, când apari în spectacole, plutești, parcă faci totul natural. Câte ore de muncă sunt în spatele acestei naturalețe?

În fiecare zi muncesc cel puțin 2-3 ore pentru că sunt obligatorii. La școală, cum spuneam, am 2 ore în program în fiecare zi. Dar sunt foarte multe ore de muncă pe lângă acele 2 ore pentru că mă mai antrenez și cu tatăl meu, în particular și mai vin și aici, la Casa de balet. Sunt foarte multe ore. Cel mai mult cred că am făcut 9 ore, 8 ore jumătate, cam așa ceva, într-o zi.

E mai mult decât o zi de muncă.

Da.

Presupun că ai momente când te iau oboseala, frustrările. Cum treci peste ele? Cine te ajută?

Atunci când mă simt obosită și mă simt scursă de puteri, ajung acasă seara târziu și câteodată încerc să citesc pentru că mă calmează foarte tare această activitate.

Ce alte pasiuni mai ai? Mai ai timp de alte lucruri?

Câteodată mai am timp și de alte pasiuni. Îmi place să cânt la pian, am învățat câteva piese singură, de pe Youtube și mai desenez.

Ai învățat singură să cânți la pian? Cum așa?

Există pe Youtube niște tutoriale la care mă uit eu și îți explică destul de bine. Am înțeles cum să cânt la pian, dar, desigur, am și o oră pe săptămână la școală. Acolo fac cu o profesoară.

Ce simți când intri pe scenă?

Când intru pe scenă este un sentiment de nedescris, pot spune, pentru că acolo mă simt eu cel mai bine. Este un vis devenit realitate atunci când sunt pe scenă, de fiecare dată. Îmi place foarte mult să dansez.

Dar ce simți când te aplaudă oamenii?

Foarte multă bucurie pentru că văd că acei oameni care se uită la mine, la finalul dansului mă aplaudă și mă apreciază.

Anul acesta te duci a treia oară la New York. Ce înseamnă concursul ăsta pentru tine?

Concursul de la New York, Campionatul Mondial de Balet, este unul dintre cele mai importante pe care le știu eu și la care pot participa. Acolo se prezintă foarte mulți participanți din toată lumea. În 2018, când am fost prima dată, 12.000 de balerini au încercat să se califice. 1500 au ajuns în finală, la New York. Cam acesta e numărul în fiecare an. Va fi foarte greu, dar sper că voi reuși să conving.

Spune-mi cum a fost prima ta participare acolo. Tu ai câștigat locul 2 atunci.

Da, prima oară când am fost la New York a fost minunat pentru că am fost prima româncă ce a reușit să câștige la acel campionat mondial vreun loc, la categoria solo. M-am simțit foarte bine.

Ți-a dat încredere?

Mi-a dat foarte multă încredere pentru că nu mă așteptam să câștig. Era ceva, doar în visurile mele, pentru că era foarte greu și nu mă gândeam că voi reuși să câștig.

Ce-ți dorești să faci mai departe?

Îmi doresc foarte tare să ajung balerină, desigur și să studiez la o școală din străinătate.

Și după școală?

După școală, după ce voi studia, mi-aș dori să ajung la compania de balet de la Royal, din Londra, pentru că este preferata mea. Îmi plac foarte mult spectacolele de acolo, sunt diferite. Așa le văd eu, diferite. Și, sinceră să fiu, ador și costumele de acolo.

Care sunt balerinele pe care le admiri?

Balerinele pe care le admir foarte mult sunt Marianela Nunez, cea de la Royal, Iana Salenko și Alina Cojocaru, desigur.

Ce anume îți place la ele?

Îmi place foarte mult tehnica lor și, atunci când dansează, simt de la ele că dansează cu sufletul și transmit foarte mult. Asta apreciez cel mai mult la ele.

Și tu dansezi cu sufletul.

Și eu încerc să transmit când sunt pe scenă.

Ai avut un spectacol emoționant la Românii au talent în care ai prezentat o poveste despre o scrisoare, o plecare. De unde a apărut ideea?

Acel dans contemporan pe care l-am făcut împreună cu tatăl meu a apărut de la o bursă pe care am primit-o. Era vorba de prima mea bursă, pe care am primit-o în clasa a V-a dacă îmi amintesc bine, în Viena. Și eu le-am spus părinților mei că îmi doresc să plec în Viena: ”Gata! M-am decis.” Și ei au zis: ”Stai așa. Dacă tot vrei să pleci, hai să facem un dans pe tema asta.” Și a ieșit foarte bine, a ieșit un dans foarte emoționant.

Ce rol au părinții în cariera ta?

Părinții mei mă ajută foarte mult. Sunt alături de mine. Mama mea muncește de dimineața până seara pentru mine, ca să mă ajute. Tata se implică în tot ce ține de balet: îmi face costume, îmi face coronițe, îmi caută idei de dansuri, muzică și toate cele.

Cât de greu este să faci balet în România?

În România baletul este destul de greu. Nu pot spune că avem niște posibilități foarte mari, de aceea îmi doresc să plec în străinătate. Acolo sunt și niște profesori mai implicați, dar și condițiile în care ne putem antrena sunt mult mai ridicate.

Financiar, ce înseamnă să faci performanță?

Înseamnă foarte mult. Toate orele de balet, toate costumele costă extraordinar de mult. De aceea mă ajută tatăl meu, el se ocupă de costumele mele, de coronițe, ca să economisim cât mai mult.

Ce înseamnă să economisești? Să auzi un copil de vârsta ta că vorbește de economie, de eforturi financiare, e neobișnuit.

O să dau un exemplu. Pentru costumul de la Lebăda neagră coronița ar fi costat în jur de 500 de euro, ceea ce este foarte mult. Așa, tatăl meu s-a gândit să îmi facă el acea coroniță și am ieșit mult mai ieftin.

Ați fi putut să o plătiți?

Cred că am fi putut să o plătim în câțiva ani buni pentru că este foarte scumpă. Da. (oftează păstrându-și zâmbetul pe buze)

Cum faci tu? Orice fată are cerințe, mai ales la vârsta ta, mai ales adolescentele își doresc produse de machiaj, rochițe, tot felul de lucruri foarte scumpe.

Părinții mei știu și ei că îmi doresc foarte multe lucruri. Eu nu le-am cerut niciodată ceva exagerat și nici nu am insistat. Ei, de fiecare dată, mi-au explicat că dacă pot să îmi ia, îmi iau, dacă nu, nu. Și nici eu nu am insistat.

Ai înțeles cât de mult se muncește și cât de ușor se cheltuie?

Da, am înțeles cât de mult trebuie să muncești pentru bani. Cum spuneam, mama lucrează de dimineața până seara.

Să vorbim puțin despre premiile și bursele obținute, pentru că cele din urmă par o oportunitate, dar nu e chiar așa. Ce presupun, de fapt, bursele astea?

Bursele pe care le câștig sunt destul de importante, numai că și acestea necesită niște costuri destul de mari. Nu pot spune că primesc bursa și gata, mă pot duce acolo. Trebuie să plătim avionul, mâncarea de acolo, căminul și multe alte lucruri. Din cauza asta am ratat multe ocazii minunate, de la şcoli renumite din toată lumea, pentru că erau costurile mult prea mari pentru posibilităţile noastre.

Ce spectacole preferate ai?

Printre spectacolele mele preferate se numără cel din Sleeping Beauty, Frumoasa din pădurea adormită. Eu am făcut chiar o variație din acel spectacol și este printre preferatele mele, chiar și costumul. Chiar dacă la început nu-mi plăcea deloc ce materiale mi-a luat tatăl meu. Nu se potriveau în viziunea mea deloc și nu mi-a plăcut, dar după aia, când am văzut rezultatul, costumul a fost preferatul meu.

Unde te vezi după cariera de balerină?

După cariera de balerină mi-ar plăcea să am și eu școala mea de balet pentru că aș vrea să le ofer copiilor care vor să facă balet niște condiții mai bune. Și mi-aș dori să o fac chiar în România, poate.

Ce vezi că pierzi și ce câștigi?

În toți acești ani nu cred că am pierdut nimic, doar am câștigat. Dacă nu aș munci în toți acești ani nu aș putea ajunge unde îmi doresc. Putem spune că am pierdut puțină copilărie, că nu prea m-am jucat, dar nu regret nimic.

La vârsta ta, cele mai multe fete se gândesc la vacanțe, la cum să-și petreacă timpul liber, cum să-și petreacă cât mai mult timp liber cu prietenii. Simți că ai putea face și tu lucrurile astea într-o oarecare măsură sau nici nu le simți nevoia?

Nu simt nevoia de fiecare dată de o vacanță, dar câteodată mă ajunge și pe mine oboseala și sigur că mă gândesc și la asta. Dar nu simt așa mare nevoie de vacanță.

Cine este omul care te-a ajutat în toți acești ani, care te-a influențat, care te-a făcut să mergi mai departe?

Mentorul meu este tatăl meu, care mă ajută foarte mult în tot ceea ce fac și pentru asta îi mulțumesc foarte mult, nu am cuvinte să exprim tot. Îi mulțumesc foarte mult.

Care crezi că e recompensa lui cea mai mare?

Cred că se simte împlinit de fiecare dată când câștig vreun premiu sau când îmi iese bine dansul pe scenă și, desigur, când mă vede pe mine bucuroasă.

Au plâns vreodată părinții tăi când te-au văzut pe scenă?

Nu știu dacă i-am făcut vreodată să plângă pentru că ei au vrut mereu să pară mai duri, așa, în fața mea. Chiar dacă am făcut bine dansul, mi-au spus de fiecare dată tot ce am greșit. Probabil că cel mai emoționant moment a fost atunci când am luat Golden Buzz-ul la Românii au talent.

Sunt persoane care funcționează bine dacă sunt criticate, sunt persoane care funcționează bine dacă sunt lăudate. La tine cum e?

Sunt sigură că fiecare critică mă ajută, dar câteodată am și eu nevoie de laude pentru că mă ajută și emoțional, mă ajută și la balet. Dacă-mi zic că fac bine ceva, mă simt bine și mai fac o dată.