Blocată pe un vas de croazieră pe oceanele lumii. Povestea româncei care nu a mai putut atinge pământul de mai bine de două luni din cauza pandemiei

Pe cei mai mulți dintre noi izolarea ne-a prins pe la casele noastre. Pe alții i-a prins pe drumuri, dar s-au repliat repede. Alții au rămas pe loc. Și mai sunt cei pe care pandemia i-a prins pe ape, pe nave. Mihaela Cotoanță este unul dintre ei. Lucrează pe vas de 13 ani și a plecat într-o nouă croazieră imediat după anul nou. Știau de coronavirus, dar ca toată lumea, nici cei de pe vas nu aveau idee ce avea să urmeze. În martie lucrurile au luat o întorsătură neașteptată și în 2 zile s-au văzut nevoiți să găsească cazare și bilete de avion pentru aproape 250 de oameni. Toți pasagerii au fost trimiși rapid la casele lor, în siguranță.

De atunci întreg personalul, aproape 300 de oameni, străbate oceanele și așteaptă să se găsească soluții pentru a se întoarce acasă. Am vorbit cu Mihaela Cotoanță despre izolare, despre așteptări și griji, dar și despre cum e viața pe vas, ce e frumos și ce e greu, ce a făcut-o să o apuce pe calea apei și ce ar determina-o să renunțe.

Mihaela, erai pe vas când au început să apară tot mai multe cazuri de coronavirus în lume. Unde eraţi şi ce s-a întâmplat de aţi rămas pe mare?

Tocmai încheiasem o vacanţă de 2 luni şi mă îmbarcasem pe Seabourn Sojourn pentru o croazieră de 146 de zile în jurul lumii, Miami – San Francisco. Pe 4 ianuarie ne-am îmbarcat la Miami. Aveam 430 de pasageri la bord, iar cam 100 dintre ei ar fi trebuit să rămână pe vas în toată această perioadă. Ceilalţi aveau croaziere mai scurte, de 38, 46, 78 de zile.

Toate erau bune şi frumoase la noi, la bord. Primul segment al croazierei era Miami – Cape Town, de 38 de zile. Se vorbea deja de primele cazuri de COVID în China, însă asta nu ne-a afectat în niciun fel traseul. Totul s-a schimbat când am ajuns la Cape Town. În mod firesc noi, de acolo trebuia să mergem la Singapore, navigând spre Asia. Am anulat Asia şi am introdus în locul ei Australia şi Noua Zeelandă. Aşa că noul port de îmbarcare/debarcare a devenit Perth, în Australia, unde trebuia să ajungem pe data de 22 martie.

Cum ştii şi tu, situaţia a evoluat rapid şi negativ, aşa încât pe 18 martie a trebuit să debarcăm toţi pasagerii. Două zile am avut la dispoziţie să organizăm zboruri noi pentru ei, să organizăm transportul pentru aproximativ 245 de valize ale pasagerilor, care trebuiau să ajungă în toate colţurile lumii, la propriu, să găsim camere de hotel şi orice mai era nevoie pentru ca ei să ajungă în siguranţă acasă. Au fost 2 zile haotice, însă am reuşit. Într-o zi, cel mult două, toţi pasagerii noştri au zburat spre casele lor.

Pot să spun că noi am avut noroc. Vasul nostru nu navigase în zone afectate de COVID şi nici nu am avut la bord vreun caz de infecţie cu coronavirus.

Ultimul port în care am avut posibilitatea să ieşim de pe vas, atât pasagerii, cât şi noi, echipajul, a fost cel din Victoria, în Seychelles. Asta se întâmpla pe 1 martie. De acolo am plecat către Sri Lanka, dar cu doar o zi înainte să ajungem acolo am fost anunţaţi că nu avem voie să debarcăm. Am primit acceptul să luăm combustibil şi provizii şi după aceea trebuia “să ne vedem de drum.” În acel moment noi am obţinut 12 zile petrecute doar pe mare – atât ne lua să ajungem în Perth – şi mai aveam nevoie de alte 2 zile ca să facem 14 zile de izolare completă, astfel încât pasagerii noştri să fie scutiţi de cele 2 săptămâni de carantină. Cei mai mulţi au zburat către case chiar din acea zi, iar cei care au fost nevoiţi să stea la hotel până aveau zborurile au stat tot izolaţi, ca să fie în siguranţă.

Ce aţi făcut în toată această perioadă pentru că nu aţi stat pe loc? Care este planul?

Pe 18 martie am debarcat toţi pasagerii, am luat combustibil şi provizii şi apoi am ieşit din nou în larg.

Planul era să ajungem în State, undeva unde să putem debarca tot echipajul. Eram 299 de oameni la bord şi ultimul vas din Carnival (n.r.: Carnival Corporation este cea mai mare companie de agrement de călătorie din lume, cu peste 100 de nave) care nu ajunsese la „destinaţia finală”. Toate vasele noastre Seabourn – 5 la număr – sunt într-o situaţie fericită ţinând cont de circumstanţe: nu mai avem pasageri la bord, nu am avut niciun caz de COVID şi, foarte important, suntem toţi de la bord în „good spirit.” (n.r.: în toate bune)

Pe 18 aprilie am docat în Honolulu, pentru combustibil şi provizii, iar apoi am plecat spre Los Angeles, portul San Pedro. Planul era să ajungem acolo pe 27 şi să debarcăm mare parte din echipaj, păstrând la bord doar skeleton crew, adică numărul minim de personal necesar pentru întreţinerea navei. Problema este însă că nu putem ajunge acasă cu zboruri comerciale, doar cu zboruri charter. Compania se ocupă de asta şi caută variante de repatriere pentru noi toţi, însă nu ne pot confirma nimic câtă vreme CDC (n.r.: Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor) schimbă constant regulile. Între timp, am fost transferaţi pe un alt vas Carnival, pe Konigsdam HAL pe perioadă nedeterminată. Aici stăm până când vom putea fi trimişi la casele noastre.

Cum a fost cu proviziile în perioada asta?

Avem la bord tot ce ne trebuie. Avem provizii suficiente și, așa cum spuneam, ne-am oprit în anumite porturi pentru aprovizionare. Din Hawaii am luat provizii noi care să ne ajungă cel puțin 7 zile, până când ajungeam la Los Angeles.

Avem la bord acces la sala de forță, la piscine, jacuzzi. Sigur, am aplicat și noi distanțarea socială chiar dacă suntem pe mare de atâta timp, dar tot avem un trai mai mult decât decent, aș spune eu. Suntem tratați foarte bine, iar managementul de la bord ne asigură tot ce avem nevoie și ne dorim ca să facem față cu bine acestei situații dificile.

Ce spun părinţii tăi când vorbeşti cu ei? Ei cum se descurcă având în vedere restricţiile?

Părinții mei sunt bine, sănătoși. Stau, slavă Domnului, izolați în casă. Compania ne-a asigurat WhatsApp gratuit, asfel încât pot să intru în fiecare zi cu ei, să vorbim.

Când şi cum de-ai ajuns tu să lucrezi pe vas?

A, e o poveste de demult deja. 🙂 Lucram ca Sales Manager la World Class, în București când 2 dintre prietenele mele mi-au spus că au decis să plece pe vas. Nu mi-a luat prea mult să mă hotărăsc că vreau și eu să încerc. Am aplicat pentru un interviu ca Beauty Therapist, dar mă gândeam că n-am prea multe șanse de izbândă. Erau foarte mulți oameni care își doreau același post și aveau mult mai multă experiență.

Până la urmă am luat interviul – s-a ținut la Budapesta – și pe 1 aprilie 2007 zburam către Londra, pentru un training necesar staff-ului care lucrează la Spa, pe vasele de croazieră.

Am avut mare noroc cu faptul că părinții m-au susținut întotdeauna, atât moral, cât și financiar. Au fost alături de mine mereu, inclusiv atunci, când practic mi-am schimbat cariera la 180 de grade.

Ajunsă la Londra, am stat la Academie timp de 2 săptămâni. Deloc nu mi-a plăcut: nici orașul, nici mâncarea, nici vremea. Îmi aduc aminte că era Paștele chiar atunci, într-una din duminicile petrecute la Londra, și norocul a făcut să o întâlnesc pe o româncă – Gabi, era hair stylist – și am petrecut ziua cu ea. Paștele e sărbătoarea mea preferată și îmi place să-l petrec cu oamenii dragi atunci când e posibil. Nici anul ăsta nu a fost posibil însă.

Revenind, pe 13 aprilie am primit plicul cuprinzând vasul și portul de îmbarcare. Nu am să uit niciodată. Eram într-una dintre sălile mari ale Academiei, cu toți ceilalți și mi-am auzit numele. Am desfăcut plicul și am citit că mă îmbarcam pe Celebrity Galaxy, din Bridgetown, ca Ionitherm Therapist. Habar nu aveam atunci nici de vas, nici de locație. Am descoperit ulterior că era în Caraibe, iar Celebrity Galaxy era un vas cu 2800 de pasageri și aproape la fel de mult personal.

Eram atât de fericită! Mi-a plăcut viața pe vas din prima zi: lume multă, gălăgie, aglomerație, 10 ore de muncă pe zi, restaurante, baruri, bar pentru echipaj… hectic (n.r.: agitat)… dar atât de frumos. Este total diferit totul față de viața ”pe uscat”. Nu ești niciodată singur, nu mănânci niciodată singur, nici dacă vrei. Lumea care lucrează pe vas e foarte ”vie”, oamenii sunt sociabili și politicoși sau cel puțin eu am avut norocul să-i întâlnesc pe cei mai mulți care sunt așa. 🙂

Am schimbat 3 companii până să ajung la Seabourn, dar când am ajuns aici mi-a plăcut atât de mult încât am decis că aici rămân. Facem croaziere de lux cu 200, 450 sau 600 de pasageri, targetând oameni cu venituri foarte mari și ”well-traveled” (n.r.: oameni care au călătorit în foarte multe locuri și în foarte multe țări). Între timp am schimbat și departamentul, de fapt am trecut prin mai multe departamente: de la Spa am mers la Recepție, apoi la Servicii Clienți, Destinații și acum sunt Cruise Sales Specialist la Seabourn Club Representative, adică am ajuns acum să am ”my dream job” (n.r.: locul de muncă de vis).

Câte călătorii ai făcut până acum? Cum e să-ţi petreci mare parte din viaţă pe mare?

Foarte multe călătorii! Sunt pe vas de 13 ani, iar cu vasele de lux nu repetăm același itinerariu foarte des, astfel încât am reușit să călătoresc în toată lumea în acest timp. Viața pe vas e fascinantă pentru mine: mă trezesc în alt loc în fiecare zi, am posibilitatea să explorez fiecare port câteva ore pe zi. Nu dorm niciodată în timpul zilei, iar asta îmi dă posibilitatea ca ori de câte ori am câteva ore libere, să ies afară și să mă bucur de locurile în care oprește vasul.

Care dintre locurile în care ai ajuns îţi place cel mai mult şi de ce?

Cel mai frumos loc pe care l-am văzut este Antarctica. Deși eu sunt pasionată de soare, trebuie să recunosc că peisajele sunt mult mai frumoase în zonele reci.

Când ies în porturi îmi place să iau prânzul, să încerc o bere locală, poate vin, dacă suntem în Patagonia, îmi place cafeaua, mai ales dacă sunt în Vietnam. Merg la shopping, la plajă, îmi place să alerg prin pădure dacă sunt în Alaska și nu sunt urși prin zonă. În fiecare loc, la fiecare oprire găsesc ceva interesant de făcut.

Te-ai gândit vreodată să locuieşti în altă parte decât în România?

Uite, am să-ți fac o mărturisire: eu am început să iubesc România după ce am călătorit prin toată lumea. Nu mi-aș dori să locuiesc în altă țară decât în țara mea. Mi-ar plăcea să am bani încât să pot călători prin toată lumea pentru tot restul vieții, dar apoi, când mi-e dor, să mă întorc acasă, pe Dudești.

Din poze viaţa ta pe mare pare una idilică: locuri frumoase, peisaje spectaculoase, beri sau cocktail-uri pe plaje de vis. Presupun că nu e totul însă roz. Ce e greu?

Ce e greu? Pentru mine, nimic. Este viața care mi se potrivește mănușă. Am o singură frică: să nu se întâmple ceva cu părinții mei și să nu pot ajunge acasă la timp.

Cât crezi că vei mai face asta şi ce planuri ai după ce te retragi?

Voi face asta toată viața. Nu plănuiesc să mă retrag și sper ca acest COVID să nu mă forțeze în vreun fel să fac asta. Nu pot, nu vreau și nu-mi place să lucrez la un birou de luni până vineri, de la 9 la 17.

Cum e cu iubirea când tu eşti mai mult plecată?

Iubirea? Nu există… Colegii mei chiar fac mișto de mine pentru că eu mereu spun că îmi iubesc părinții și ei mă iubesc pe mine. Asta contează. Pasiuni trecătoare, pe ici pe colo, când ceva suficient de exotic îmi atrage atenția, sigur că sunt (n.r.: râde), dar cam asta e tot. Știi, hashtag-ul de-l folosesc eu pe Instagram, #freespirit nu e o glumă, e ceea ce sunt eu.