Bogdan Dudău, temerarul vârfurilor muntoase, între pasiunea pentru cățărat și mentoratul copiilor cu visuri mari

Bogdan Dudău este poate unul dintre cei mai cunoscuți sportivi români atunci când vine vorba de alpinism. Avea vreo 17 ani când a descoperit muntele și a fost prins în vraja lui. Împreună cu alți câțiva prieteni și amatori de senzații tari la înălțime, a fondat un club sportiv ce se numea și se numește și azi, după vreo 35 de ani, Alpin Club Carpatic. A participat la tot felul de competiții sportive, a câștigat Cupa României la alpinism și a atins înălțimile și vârfurile la care a visat.

De ani de zile se află în conducerea Federației Române de alpinism și tot de niște ani deschide ușa sălii din Sema Park unde copiii vin să încerce să se cațăre pe acei pereți colorați, cu diferite grade de dificultate. A creat această sală de antrenament și agrement mai mult din nostalgia senzației pe care o avea pe munte și a început să-i observe pe cei care alegeau prizele mai dificile. I-a luat în clubul lui, i-a antrenat, i-a susținut, unora dintre ei le-a devenit mentor, cum este cazul lui Darius Râpă. Pe Darius nu o dată l-a ajutat cu bani din fondurile proprii pentru a merge la competiții sau în cantonamente și spune că o face o dată că are acești bani, a doua oară că nu ar putea să nu se implice știind cât este de înzestrat și talentat acest copil.

Descoperă povestea lui Darius Râpă, multiplul campion român la escaladă:

Bogdan Dudău este azi și antrenorul lotului național de alpinism și escaladă de copii și juniori, lot cu care obține cele mai bune rezultate.

Am vrut să aflăm cum a pornit povestea lui cu Darius, dar mai ales ce înseamnă să fii campion și ce trebuie să faci pentru asta.

Ce are Darius în plus față de alți copii. De ce e el special? De ce l-ați luat sub aripa dumneavoastră protectoare?

Eu nu l-am luat pe Darius sub aripa mea, cred că mai mult s-a strecurat el singur. Dacă e să privesc în urmă, nu aș putea – așa cum nici el nu a reușit să spună pe cine a văzut când a intrat prima dată în sala de antrenamente – să spun să-mi amintesc când l-am descoperit.

Aveam o echipă pe vremea aceea, foarte omogenă ca grupe de vârstă, el era foarte mic, nici nu mai țin minte dacă avea cinci ani și jumătate sau șase, a fost ca un copil de trupă pe care l-am observat la un moment dat: „Uite-l mă și pe ăsta mic!”. A avut parte de o integrare lentă, ceea cred că a fost foarte bine pentru că el s-a jucat, nu s-a pus presiune pe el, a avut singur ambiția de a fi ca cei mari, fără ca cineva să-i spună „Fii ca cei mari!”.

Cam acestea sunt începuturile, cumva nedefinite în timp.

Dar legat de calitățile lui sportive, ce are el special?

Cred că Darius are un foarte bun echilibru. Nu aș putea spune că excelează în ceva, dar nu aș putea spune că-i lipsește ceva. Poate că nu e de o spontaneitate deosebită, dar este capabil de o capacitate de analiză deosebită, iar în sportul acesta ai mare nevoie de așa ceva. Trebuie să înțelegi și să rezolvi repede problemele care ți se dau, nu e o chestie fizică de a trage de prize și de a înainta. Pe Darius încă îl descoperim și încă se descoperă singur pe măsură ce crește. Spre deosebire de alți copii, Darius te surprinde prin lucrurile pe care le face.

Care a fost ziua aceea în care v-a făcut cu adevărat mândru?

Mândru am fost de fiecare dată, poate de fiecare dată când am văzut că a mers bine la un concurs, la primul lui concurs, când s-a clasat pe podium, de fiecare dată a fost o bucurie. Dar, privind în urmă, din ce a rămas pentru mine, a fost câștigarea concursului de la IMST, prima victorie. Iar dacă discutăm de maniera de victorie, cred că și a doua victorie a fost o performanță deosebită.

De ce este nevoie pentru a face performanță în acest sport? E suficient talentul și ambiția sau e nevoie de foarte multă muncă?

Nu poți să le separi, nu poți să le duci la absolut, poți să câștigi cu fiecare dintre ele pentru că nu e o rețetă. Normal că pentru a atinge niște rezultate deosebite ai nevoie de o oarecare înzestrare. Talentul e o chestie excepțională deoarece poți să faci anumite sporturi pentru care nu ai nici un talent sau nici o înzestrare în afară de cea sufletească. Din punct de vedere mecanic sau neuro-motric să nu ai ce căuta acolo, dar ție să-ți placă atât de mult acel sport încât să îl practici foarte bine.

E nevoie de muncă chiar și la nivelul copiilor unde se spune că talentul și înzestrarea sunt preponderente. Apoi, după ce cresc, volumul de muncă crește și el într-un mod exponențial ce te transformă oarecum într-un „sclav”.

Care sunt beneficiile acestui sport pentru copii?

Fiecare își găsește beneficiile în raport cu propriul caracter, cu propriul program de viață. Mi-e greu să spun, e o chestie personală. Eu aș putea răspunde doar pentru mine sau din perspectiva mea. Uneori sportul acesta te mai scoate și în natură, și la stâncă și dacă copilul gustă genul acesta de activitate, atunci automat ai o satisfacție, un beneficiu extra sportiv. Pe de altă parte sunt oameni făcuți pentru sporturi individuale, alții pentru sporturi în echipă.

Dar nu e un sport periculos pentru copii?

Ba da. E periculos nu pentru ce se întâmplă în timpul practicării sportului, e periculos pentru ce se întâmplă pe lângă antrenament. Vine un copil mic și se joacă pe panou, se împing copiii înainte de antrenamente… chestii de genul acesta. Și în practicarea sportului e o doză de pericol, dar dacă stau să mă gândesc statistic vis a vis de accidentele întâmplate, nu sunt mai multe decât în alte sporturi. Însă trăim cu spaima că poate fi deosebit de periculos.

Și cum traduce un antrenor siguranța și responsabilitatea în cazul unui copil?

E o sarcină grea. Trebuie să intervii cu multă fermitate în explicație.

Ce șanse are Darius și cât de sus poate el să urce în cariera de sportiv?

Eu sunt realist în treaba asta și cred că toți ar trebui să fim realiști atunci când vine vorba de sportul românesc și nivele de performanță la care aspirăm. Trebuie să știm ce punem la baza lor, iar noi nu prea punem nimic. De la recunoașterea socială a sportului, a rolului sportivului, a condițiilor de pregătire, toate acestea sunt pe dos față de ce se întâmplă în alte țări. Condițiile de pregătire la noi se înrăutățesc, rămân mult în urmă și la un moment dat nu vom mai putea ține pasul. Maximul de performanță la care noi putem aspira este la nivelul de juniori, apoi nu puteam decât să rămânem la noi acasă, să fim campioni aici. Sportivii sunt mașini. Nu poți să concurezi tu cu mașina ta pe care o întreții tu și prietenii tăi în curte cu McLaren care are șapte oameni care doar schimbă roți. Dar dacă ai urcat pe o treaptă și te uiți la toți ceilalți, înseamnă că poți și ideea asta de a putea și de a vedea că ești cineva îți dă în viață niște aripi. Cred că nu ar trebui să mai căutăm medaliile pe care le are un sportiv atârnate de gât, ci să ne uităm la importanța căii pe care a urmat-o.

Dar dumneavoastră unde ați început?

Trebuie să ne întoarcem în niște timpuri despre care poate v-au povestit părinții sau bunicii. La noi era nevoia de aventură, era nevoia de căutare, era altceva. Am descoperit muntele dintr-o întâmplare și astfel mi-am dorit să mă duc pe fiecare cotlon, să urc pe fiecare pisc și așa am început să fac alpinism. Făceam un alpinism de capul meu și târziu, abia după 1989 am început să fac acest sport în mod organizat, cu un club și cu o echipă. După aceea am început să participăm la niște competiții de alpinism, Alpiniadele, cum erau atunci.

Era un sport foarte ermetic la acea vreme, era definit ca un sport al maturității, se considera că trebuie să ai suficient discernământ pentru a lua cele mai bune decizii în situații limită.

Când m-am apucat eu de alpinism, la 17 ani, escalada nu exista, sau nu exista pe aici. Între timp a apărut și escalada, un sport care oferă un grad mult mai mare de siguranță sportivului.

Împreună cu alți pasionați de cățărat am făcut un club, am intrat în Federație și am început să ne antrenăm singuri. Am fost o grupă întreagă de oameni care și-au făcut singuri tot, de la antrenamente, până la pâine și cuțit. Apoi am intrat în familia alpinismului care există de foarte mult timp.

Care a fost primul concurs la care ați participat?

Nu prea îmi mai amintesc.

Dar ce performanțe ați atins? Ce titluri?

Cred că prima dată ne-am înscris la o competiție de Cupa României și acolo am concurat ca să luăm medalii și să arătăm că suntem și noi buni și putem fi luați în seamă.

Am alergat mult și am reușit în diverse combinații să luăm premii în echipă, să luăm locurile I și II.  Acestea ne-au oferit oarecare recunoaștere, am putut participa la competiții mai mari, ne-am mărit clubul care devenea din ce în ce mai atractiv pentru ceilalți tineri.

Cum se numea clubul?

Cum se numește și azi că are peste 35 de ani: Alpin Club Carpatic. Noi l-am înființat din 1985, dar abia după revoluție am putut să-i dăm personalitate juridică.

Care e cel mai important titlu al dumneavoastră?

Am câștigat de vreo două ori Cupa României la Alpinism, în echipă cu doi buni prieteni și colegi.

Vă mai cățărați și azi?

Nu. Acum, în pandemie m-am mai cățărat pentru că ce poți să faci de plictiseală? Te urci pe pereți. Am avut noroc că mi-a dat Dumnezeu pereți și am avut unde să mă urc.

Bine, când merg pe munte nu merg pe poteci marcate, mă cațăr, dar nu mai fac asta la nivel profesionist.

Sunteți căsătorit, aveți copii?

Am copii.

Și ei se cațără?

Fata mea se cațără. Băiatul are 28 de ani, iar fata are 16 și ea vine aici, la club și se cațără. Până nu demult era în echipa clubului și participa la competiții.

Cum se face că-l susțineți financiar pe Darius în competiții și în cantonamente?

Am avut norocul unor copii extraordinari. Nu au fost rezultatul unei selecții, ci pur și simplu au bătut la ușă ca la poarta raiului și eu am avut norocul să-i întâlnesc.

După ce muncești atâția ani, parcă ar fi păcat să nu dai mai departe. Finanțarea unor astfel de cluburi cum e și al nostru e o muncă cumplită, o cerșetorie perpetuă. Însă acești copii talentați și înzestrați care au demonstrat și în țară și în străinătate, nu pot fi lăsați de izbeliște după cât au muncit. De fapt, odată ce te-ai implicat alături de un copil, nu mai poți să ieși din asta, te rogi doar să se împiedice el ca să ieși tu. Glumesc, nu se întâmplă așa. Mă bucur că am reușit cu el la nivelul junioratului și mi-aș dori să trec cu el mai departe ca să pot spune, ca antrenor, că am cunoștințele necesare din toate fazele de pregătire.

Eu vă întrebam de ce dați din banii dumneavoastră pentru antrenamentele lui?

Poate pentru că îi am, că am norocul acesta. Dar partea cea mai mare nu sunt banii, ci timpul și energia investite. Dacă nu mă mai cațăr, poate nu o mai fac, este pentru că investesc foarte mult timp și energie în echipă, în căutarea de sponsori și în onorarea obligațiilor. E cel mai ușor să dai banii atunci când îi ai, însă investiția de timp, de entuziasm și angajamentul pe care îl ai sunt mult mai valoroase.

Intri într-o familie, îți intră în casă, cum să renunți la el?