Bogdan Mihai Radu, pictor roman stabilit la Londra: „ Îmi imaginam și îmi doream să fur toate tablourile rudelor mele”

Bogdan Mihai Radu are 42 de ani, trăiește la Londra, pictează de când se știe, expune și vinde în capitala UK, iar de curând a fost selectat de Royal Academy of Arts pentru Summer exhibition.

A plecat din România după ce a câștigat premiul I la un concurs din Oxford, iar după câteva luni de muncă și viață în Londra a decis să se stabilească în UK.

Cum gestionezi tu succesul sau opusul lui?

Bogdan Mihai Radu: E natural. Pictez ce simt și ce vreau, sunt apreciat sau mai puțin apreciat, dar asta nu mă schimbă față de ce fac.

Opusul lui succes cum zici că se numește?

Bogdan Mihai Radu: Nu am trăit așa ceva până acum. (râde) Să zicem că am avut și eșecuri, dar cumva mă provoacă să fiu mai bun.

Cine ți-a pus penelul în mână, că vorbim în clișee?

Bogdan Mihai Radu: Totul a început când eram mic, la școală. Chiar dacă o vreme nu am avut curaj să-mi fac singur picturile pentru la clasă, ci o lăsam pe mama să mi le facă, acolo și atunci a început.

Desenam de mic dar nu le arătam, le țineam ascunse. Mi-era frică să nu-mi spună cineva că nu sunt bune.

Mama m-a susținut și m-a încurajat întotdeauna. Toate poftele mi le-a făcut.

Meseria, dacă este una, de pictor nu făcea parte din opțiunile părinților noștri când venea vorba de a proiecta o ocupație pentru copiii lor. La tine cum a fost?

Bogdan Mihai Radu: Nu era nici pentru ai mei, drept dovadă nici nu am făcut vreo școală de artă. Am mers întâi la Liceul CFR, apoi am mers la o școală de tehnicieni silvici, apoi un colegiu de informatică.

Te-au ajutat în vreun fel aceste școli?

Bogdan Mihai Radu: Poate cumva m-au ajutat, cu un anume soi de disciplină. 

În realitate, eram foarte relaxat, iar profesorii erau fascinați de mine, fiindcă pictam, desenam făceam ce-mi doream și-mi plăcea.

Pe la 14 ani am început să vând tablouri. Le pictam și mi le cumpăra o mătușă sau bunica.

Și ce făceai cu banii câștigați?

Bogdan Mihai Radu: Îmi plăceau foarte mult florile și-mi cumpăram. Am avut o colecție de cactuși cât am locuit acasă, la ai mei, la Tălmaciu, lângă Sibiu.

La un moment dat s-a deschis la Sibiu o secție în care erau internați copii, foarte bolnavi. Și am început să merg la ei să facem pictură împreună. Un soi de terapie prin artă, o interacțiune care mă făcea să mă simt foarte bine, dar și pe copii se vedea cum îi provoacă și-și puneau, cu mult curaj, trăirile pe pânză. Nu știau exact ce fac, ce desenează, dar aveau curajul de a pune multă culoare pe pânza pe care se desfășurau. Acolo am văzut bucuria de a picta. Iar asta m-a ajutat și pe mine.

Făcând asta, am aflat de o școală, care se numea Friedrich Muller, la Sibiu, unde m-am specializat ca pedagog în recuperare pentru copii cu probleme și pe art terapie. Iar din prima săptămână de școală, când profesoara de art terapie m-a remarcat și mi-a spus că am talent, mi-a dat cheile atelierului și aveam libertatea de a merge să pictez acolo când voiam. În scurt timp directoarea școlii a fost încântată și ea de ce făceam și a fost bucuroasă să organizăm o expoziție acolo. Așa se face că, în 2002, când aveam 23 de ani, am avut prima expoziție personală și am vândut toate tablourile.

Ziceai despre bucuria de a picta a copiilor cu care lucrai la spital. O aveai și tu când erai mic?

Bogdan Mihai Radu: Să zicem că, dacă o aveam, era controlată de permanenta atenție de a nu face cumva vreo greșeală.

De unde venea această dorință de a fi corect?

Bogdan Mihai Radu: Nici pe departe nu era dorința de a fi corect. Dimpotrivă, îmi imaginam și îmi doream să fur toate tablourile rudelor mele. Îmi plăceau picturile pe care mătușile mele, bunica le aveau în casă și trebuia să le am eu pe toate. I-am cerut bunicii tablourile pentru că îmi cereau la școală niște reproduceri și atât de mult m-am străduit să le copiez pentru ca apoi să le schimb cu originalele. Le-am pus pe ale mele în ramele originale și i le-am dat înapoi. Mă fascina ideea că le am eu.

Mai târziu, când mergeam la Sibiu cu părinții, intram tot timpul în galeria de artă din Bălcescu și o întrebam pe curatoarea de acolo când voi putea veni și eu cu un tablou al meu. Ea râdea dar nu mă lua în serios. Zicea că nu se poate. (râde)

După expoziția de la școală, profesorul meu de germană a făcut o cerere pentru mine, de a intra în Uniunea Artiștilor plastici din Sibiu. Ei mi-au aprobat cererea, am devenit membru, după care am mers cu un tablou în galeria despre care-ți spuneam, tablou care s-a și vândut destul de repede. M-am bucurat că l-am vândut, fiindcă era o ambiție personală, dar mi-a fost greu să mă despart de el.

De ce ai plecat la Londra?

Bogdan Mihai Radu: Mi-am dorit să plec din România, chiar dacă aveam succes acolo.

Am participat la un concurs în 2018, la Târgul de artă de la Oxford. M-am dus cu trei lucrări.

Erau vreo 8.000 de artiști expuși, eu nu știam engleză bine, mi se părea că nimeni nu se uită la lucrările mele, că toți trec pe lângă mine de parcă n-aș fi fost acolo, nu mă așteptam să iau premiu, dar voiam să fie văzute lucrările și să le văd reacțiile. Dar mă resemnasem cu gândul ăsta. Și fix atunci îmi aud numele la microfon. Luasem locul I. nici nu știam ce să fac.

Primele două luni după premiu am primit invitații la colaborări în UK, am fost invitat să expun la Londra, presa din România a scris despre mine și atunci m-am gândit că ar fi o soluție bună să merg măcar câteva zile să văd cum este la Londra. Și am rămas aici. (râde)

De fapt, în acele câteva zile am decis să rămân mai mult, mi-am închiriat o casă pentru trei luni, iar după ce au trecut aceste luni, am decis brusc să revin acasă. Mi-am făcut bagajele, am trimis tot în România, am venit și eu, iar la câteva săptămâni a murit mama. A fost foarte brusc.

Apoi, o vreme, o tot visam, iar când vorbeam cu ea realizam că vorbim în engleză și se făcea că băteam împreună străzile Londrei.

Așa că la puțin timp am decis să revin la Londra și m-am stabilit aici. Mă leagă foarte multe lucruri de România, dar tot aici am decis să rămân. Am clienții mei aici, am o companie de artă, lucrez, am atelierul aici, viața mea este la Londra acum.

Ai fost paralizat pentru doi ani de zile. Povestește-mi cum s-a întâmplat?

Bogdan Mihai Radu: S-a întâmplat în 2010, m-am simțit rău, m-am îmbolnăvit și am paralizat complet. Nu am găsit nici până acum cauzele, iar diagnosticul a fost poliradiculonevrită cronică. Este o boală foarte rară și se manifestă ca o paralizie a mușchilor.

Pur și simplu, m-am trezit într-o zi că amorțesc, la scurt timp am paralizat complet, am stat așa mai bine de un an de zile, timp în care cel mai groaznic a fost că nu știam și nimeni nu-mi putea spune ce urmează pentru mine. Din fericire, cu medicamente și tratamente mi-am revenit.

Am rămas cu o spaimă după această experiență, o groază să nu ajung din nou în spital.

În spital ai putut lucra vreun pic sau a fost paralizie totală?

Bogdan Mihai Radu: Am fost paralizat total, nu puteam mișca nicio parte a corpului până la gât. Dar am lucrat cu gura câteva luni de zile, când am putut să stau mai mult timp ridicat și fără să cad. Și am pictat.

Cu atâtea necunoscute, boala poate reveni oricând, nu?

Bogdan Mihai Radu: Unii doctori zic că da, alții spun că dimpotrivă, nu mai revine. Eu mai simt că apar perioade când se întâmplă ceva: mi se îngreunează mersul puțin, mai apar furnicături, dar sunt precaut și, când apar, merg direct la doctor.

Ce faci tu mai departe? Ce cauți? Ce îți dorești?

Bogdan Mihai Radu: N-am planuri sau mari căutări. Pictez, expun și-mi văd de viață.

După competiția de la Oxford am mers la Tokyo. Acum am fost selectat de Royal Academy of Arts pentru Summer exhibition și mi se pare o confirmare extraordinară pentru mine, un pictor român, fără studii de specialitate. (râde)