ArtsFrumusețea de-a fi românInspiring People
Bogdan Piperiu, pictorul român ce trăiește și crează în Germania: ”cum vibrează pământul sub tălpile mele la Moniom, satul natal, nu vibrează în nicio altă parte a lumii”
„Hotărârea de a ne muta în Germania am luat-o nu de pe o zi pe alta ci de vineri până luni. Era într-o vineri când am aflat că până luni trebuie să sunăm și să ne confirmăm sau infirmăm prezența acolo”
Ramona Raduly
|Reading time: 17 mins
„Hotărârea de a ne muta în Germania am luat-o nu de pe o zi pe alta ci de vineri până luni. Era într-o vineri când am aflat că până luni trebuie să sunăm și să ne confirmăm sau infirmăm prezența acolo”
Ramona Raduly
|Reading time: 17 mins
Share this article

Bogdan Piperiu este pictor. A început să picteze de mic și chiar și-a expus prima lucrare într-o expoziție colectivă a artiștilor din Reșița, pe când avea 13-14 ani.  Pe la începutul anilor 1990 a vândut prima lucrare și cu banii obținuți și-a luat „celular”, un telefon la mâna a doua care s-a stricat după câteva zile, dar care, în cele câteva zile i-a oferit statutul de „pictor înstărit cu celular în buzunar”.

Acum patru ani a plecat în Germania împreună cu soția sa. Au luat decizia de a pleca deoarece cineva, un apropiat, le aranjase un job sigur, la o fabrică în care lucrau deja mulți români. Nu a fost cea mai frumoasă experiență, dar probabil una care i-a întărit și i-a pregătit pentru viață.

Acum pictează, dar lucrează și în domeniul designului și graficii. Se poate spune însă că Germania i-a adus cumva recunoașterea bine meritată ca pictor, recunoaștere pe care probabil nu ar fi găsit-o curând în România. A avut multe expoziții și în România, dar nematerializate financiar. Cei mai mulți bani din artă i-a obținut în Germania. Cu toate acestea, acasă pentru el este la Moniom, satul natal de care simte că este pe veci legat. Arta lui are și va avea întotdeauna o bucățică din Moniom, din cultura și tradiția românească pentru că așa ”cum vibrează pământul sub tălpile mele la Moniom, nu vibrează în nici o altă parte a lumii”, spune Bogdan Piperiu.

Un interviu frumos din campania #FrumusețeadeafiRomân.

De cât timp ești în Germania?

Sunt în Germania de patru ani. Câteodată am senzația că sunt patruzeci, altădată, de patru zile. Nici eu nu știu cum s-au scurs. Probabil reprezintă perioadele dintre drumurile spre casă, spre România.

Când ai luat decizia de a pleca și cum?

E mult de povestit aici și nu garantez că e și neapărat frumos. De fapt nici o desprindere de casă și de universul tău nu e frumoasă! Este o smulgere demnă de o dramatizare pe măsură!

Rezumând, am hotărât împreună cu Laura (soția mea) să venim în Germania constrânși fiind de mulți factori. Un prieten de familie, mai degrabă un prieten de familie al socrilor mei, stabilit aici de foarte mulți ani, la care noi mai fusesem de câteva ori în vizită sau în treacăt spre alte țări, ne “aranjase” un loc de muncă sigur, într-o fabrică, pentru că nu cunoșteam limba, asta reprezentând o soluție perfectă pentru un început. Acolo erau mulți români deja. Aici ar putea începe un alt capitol… cel puțin generos cu … adjectivele. La fel de “nefrumos” ca multe altele peste care am reușit să trec, așa că o voi face cu cea mai mare plăcere și acum. Voi trece în cea mai mare grabă.

Perioada asta pe care am trăit-o în acea fabrică ar merita câteva zeci de pagini și cu tot ceea ce s-a întâmplat acolo, atât ca atmosferă de lucru cât și ca și “colegialitate”.

Îmi iubesc țara și iubesc românii însă atunci când îi întâlnești în străinătate, ca și colegi de muncă sau mai rău ca și “șefi” îi găsești total schimbați. E ca în armată, pentru cine a facut-o. Parcă acea doză de răutate, invidie și egoism e mult crescută. Totul e personal. Se modifică ceva în structura moleculară, a noastră, iremediabil. Sau e doar mediul propice ca ea să iasă la iveală. Îmi pare rău să spun asta dar nu cred că este ceva care nu se știe. Și mai cred că nu este ceva ce trebuie mascat în continuare sub semnul naționalismului fals.  Cea mai mare greșeală ar fi să tăcem în continuare și să ne îndulcim cu poveștile despre bunătatea și mărinimia românilor. Există riscul de glicemie crescută…duce la orbire.

Așadar, hotărârea de a ne muta în Germania am luat-o nu de pe o zi pe alta ci de vineri până luni. Era într-o vineri când am aflat că până luni trebuie să sunăm și să ne confirmăm sau infirmăm prezența acolo. Greu, mai ales că îl aveam deja pe Robert, copilul nostru, atunci în vârstă de doi ani, pe care în primă fază eram obligați să îl lăsăm în România cu bunicii, situația nepermițându-ne să-l luăm cu noi.

Ne-am făcut așadar bagajele cu ceea ce credeam că este necesar și am plecat. Sec. Dureros. În mare grabă. Am apucat să merg la cimitir și să îmi iau oarecum rămas bun de la strămoșii familiei. Tot timpul am considerat că locul ți-e acolo unde îți sunt înmormântați strămoșii.

Ca într-o scenă de film incomodă peste care, din dorința de a te proteja cumva și a nu da explicații, sari. Treci pe repede înainte, dându-ți singur o falsă senzație de siguranță și indiferență.  Scena asta făcea parte din viața noastră. Nu o puteam ascunde sub preș la nesfârșit. Oricât de repede ai derula-o, ea rămâne adânc întipărită în memorie.

Iată-ne deci ieșiți din țară, de data asta fără termen fix de întoarcere, cu mașina plină cu bagaje și sufletele de un amestec de amărăciune, păreri de rău, speranță și emoție pentru un nou început; am avut parte de multe alte emoții ce s-au dovedit mai întunecate ca cele trăite pâna acum.

Mașina ne-a “lăsat” iremediabil. Defecțiune gravă pe autostradă, chiar la intrarea în promisa Germanie, după frontieră, la Passau. Atunci am apelat pentru prima dată (și sper că și pentru ultima) la acele telefoane de urgență de pe marginea autostrăzii. După o oră au venit cei cu tractarea. Neavând asigurare în sistemul lor (A.D.A.C.) am fost nevoiți să plătim din puținii noștri bani de drum o bună sumă pentru “resuscitarea” mașinii. României îi părea rău că plecăm, după cum râdeam ulterior. Pe o ploaie torențială am plecat mai departe. Nu lung ne-a fost norocul că în periferia Munchen-ului mașinuța noastră ne-a “lăsat” definitiv. Și a făcut-o chiar la o ieșire din tunel. Ca povestea să fie și mai dramatică, dar nu mai puțin neadevărată, musai să vă povestesc că tot ceea ce înseamnă parte electrică a mașinii era…moartă. Pe o ploaie torențială, nu tu ștergătoare, nu faruri, nu stopuri și cireașa de pe tort: nu mai aveam nici baterie la telefoane. Nu puteam suna sau să fim contactați. Nu cunoșteam limba și culmea, era într-o duminică. Orice service sau atelier auto era închis! Aveam o singură soluție, una cumva…medievală. De a trage mașina pe dreapta și a începe să batem pe la porți, din ușă în ușă precum niște pelerini rătăciți. Chiar asta am făcut. Am tras așa cum am putut mașina într-o parcare din spatele unui bloc. Acolo, un tip își curăța meticulos o piesă de mașină, în fața garajului. Fără a intra în altte detalii și mai mărunte, vreau să vă spun că oamenii buni există. Se pare că și relația asta a sângelui latin…

Respectivul tip ne-a primit în casa lui, ne-a permis să sunăm de pe telefonul lui, ne-a pus masa, am mâncat, am băut. Am stat la el până seara târziu când a veit mașina după noi și ne-a dus în Tuttlingen, la destinație. Acest om se numește Domenico Natia, un sicilian cu o minunată familie. Am rămas și acum prieteni și conversăm pe facebook din când în când. La despărțire i-am făcut cadou o lucrare de-a mea. Aveam în mașină printre bagaje și câteva lucrări. Îmi amintesc că, dorind să îmi justific cumva umilul dar, i-am spus cu pieptul plin de mândrie: „ Păstreaz-o. Va valora ceva…cândva”

S-a bucurat și a fost singurul cadou pe care l-a acceptat. Toată experiența asta nu a făcut decât să-mi întărească deja cunoscuta frază cu “Faith In Humanity Restored”.

Așadar, Germania a fost printr-o conjunctură. Se pare că a fost o bună alegere, până acum. Nu am “căutat” sau analizat prea mult. Desigur, putea fi și Paris, unde sora Laurei este stabilită de mulți ani cu familia, sau Londra unde limba nu constituia un așa impediment și unde Laura avea de multă vreme drept de lucru având diploma de absolvire la University of Westminster. A  fost cumva…un hazard!

De când pictezi? De la ce vârstă?

Nu îmi amintesc exact. Știu doar că prin clasele primare tatăl meu îmi făcea toate planșele. Tare leneș mai eram. Nu prinsesem încă gustul, dulceața. Apoi, cu timpul, am început singur să descopăr culoarea, forma, desenul. Făceam planșele, desenele tuturor colegilor din clasă și nu mai aveam timp pentru ale mele. Toți luau nota zece iar eu un amărât de cinci sau șase, pe ceva “fușărit”, făcut în grabă și prost!

Mare le era mirarea alor mei. Ei vedeau că acasă îmi dădeam silința, că nu îmi mai scot nasul din blocul de desen dar când veneam cu carnetul de note la semnat, la desen aveam cele ai mici note. Nu aș fi vrut să fi fost în pielea lor de atunci!

Sigur, cu timpul, lucrurile s-au limpezit. Refugiul ăsta al meu i-a determinat pe părinți să mă îndrume spre Liceul de Artă din Reșița. După proba practică de admitere, acceptat fiind, a început totul! E o altă poveste! Una frumoasă, dinamică, plină de picanterii!

Deja eram pe corabia dorită. În care mă simțeam EU! Am avut parte de profesori buni deveniți ulterior colegi de filială.

Ai pictat dintotdeauna sau ai mai avut si alte job-uri?

Toți (artiștii) avem alte joburi. Cel puțin în această perioadă, de pre-notorietate. În cel mai fericit caz. Am, din fericire, marele noroc să fi avut și să am joburi oarecum din aceeași familie cu arta plastică. Înrudite. Am avut multe asemenea job-uri însă tot din această arie, a creativității, ca designer, grafician. Și în prezent activez în această zonă de graphic design. Am colaborări și contracte cu multe organizații și instituții culturale pe latura de “visual”.  De la website-uri la afișe și identitate vizuală, atât în Romania cât și aici, în Germania. Dar da, am pictat dintotdeauna. Deși se aseamănă și aplici cunoștiințele asimilate dintr-una într-alta eu continui să le consider pe fiecare de sine stătătoare. Treci de la RGB și CMYK la paleta de culori, aia fizică. La roșu permanent, carmin, galben Chrome și albastru de Prusia.

Se poate trăi din artă în Germania? Dar în România?

Pe cât de firească este întrebarea pe atât de greu mi-e să răspund…

Ca să trăiești din artă, indiferent în ce țară, trebuie să investești foarte mult: în tine ca imagine, adică în materialele de pictură, în atelier, în spații, în evenimente organizate, expoziții, vernisaje, protocol, participări la saloane, materiale tipărite, albume, afișe, deplasări, înrămări, timpul necesar documentării și multe altele. Toate astea duc la creșterea a ceea ce înseamnă “cotă” artistică. Cu cât ea este mai ridicată și ești mai vizibil, cu atât lucrările tale se vând la prețuri mai bune. Sigur că există și alți vectori și criterii de creștere a acestei cote, însă prefer să nu le pomenesc. Cred în continuare cu tărie că munca, perseverența și curiozitatea sunt principalii factori pe care trebuie să-i bifeze un artist ce dorește ca în viitor să trăiască din arta sa. Lumea, galeriile, sunt pline ochi de artă, de artiști. Concurența e cruntă.

Probabil că se poate. De  fapt, sunt convins că se poate, însă implică un efort enorm. Chiar sacrificiu.

Cât de pregătit este fiecare artist să facă acest efort? Eu unul sunt!

Am început acest drum și pe zi ce trece este tot mai frumos!

Prețurile lucrărilor nu ar trebui să difere, teoretic, de la o țară la alta, de la o galerie sau muzeu la altul.

Desigur, câteva mii de euro înseamnă ceva în Germania și altceva în România.

Nu uitați totuși că arta costă! Arta e scumpă și așa trebuie să rămână!

E vorba de un talent înnăscut, de o moștenire de familie sau de pasiune și foarte multă muncă? Poți fi pictor dacă doar muncești mult sau ai nevoie și de talent?

M-am întrebat și am căutat mult în familie o posibilă sămânță legată de pasiunea, sau hai fie, talentul meu.

Legat de muzică, incontestabil, am un membru în familie. Este vorba de marele compozitor și dirijor Sabin Pautza, care mi-e unchi. Probabil simțurile și sensibilitatea s-au transmis cumva.

Legat de arta plastică, de desen și culoare, cred că aș găsi și aici ceva. Tatăl meu, spre exemplu, îmi amintesc din copilărie că era un foarte bun desenator. Îmi făcea planșele, cum ziceam. Îmi amintesc că erau foarte bine făcute. Desenate corect, colorate corect, aveau perspectivă și realism. Este deasemenea și un foarte bun desenator tehnic. De profesie este lăcătuș însă știu că făcea niște chestii din tablă ce aveau la bază un desen riguros, desfășurat, planuri, geometrie…

Tot tatăl meu mai avea un frate. Unchi îmi venea. Nu mai este printre noi de multă vreme însă îmi amintesc ca ieri: aveam vreo 10-12 ani când venea la noi și îl rugam să îmi deseneze ceva. Îmi desena animale. Îmi amintesc de puii de găină pe care mi desena și colora. Vă rog să mă credeți că acele desene erau oricând demne de o ilustrație în orice carte pentru copii sau manual de școală. Erau realiste, cu umbre, cu desen curat.

S-ar găsi așadar o oarecare moștenire de famlie. Desigur că orice am căuta în noi ar fi mari șanse să și găsim, dacă o facem cu dorință. Cât de real este însă…urmează să aflăm.

Când ai avut prima expoziție?

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Eram “adus” la o expoziție colectivă. Un salon al artiștilor din Reșița și din județ, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Cel care m-a “adus” a fost Dusan Basista, bunul meu prieten și consătean din Moniom. Sculptor.

Parcă-mi văd și acum lucrarea pe peretele capitonat cu pânză de iută. O natură statică, din genul celor de studiu din școală. Aveam cred 13-14 ani. Înrămată în grabă, la fața locului, cu clasicele șipci tăiate strâmb.

Pictură în ulei pe placaj, în cel mai fauvist mod posibil. Lucrarea cred că încă mai există la un prieten de-al meu din Oravița. Sper să mai existe.

Am fost numit la acea expoziție “prâslea expoziției”. Să fi fost prin ’92 sau ’93. Îmi mai amintesc importanța ce mi-o dădeam. Felul în care mă simțeam că expun alături de artiști consacrați și cu experiență! Eram plin, tot, de mine! Eram mândru! Eram conștient că nu e puțin lucru să fiu acolo! Îmi amintesc chiar și gluma prietenului Dușan Basista.

Să vedeți! Intru a doua zi în galerie, în sala enormă care găzduia acest salon. Dușan era acolo. Cred că a dormit acolo, la câte lucrări avea, nu-l condamn. Îmi spune chiar la intrare, în cel mai serios mod, că lucrarea mea a fost furată! “Bogdi, ti-au furat lucrarea!!”

Aproape mi-au dat lacrimile, neștiind atunci că furtul unei lucrări, într-o anumită perioadă din carieră, poate însemna cel mai mare compliment pentru un artist. Era o glumă, evident. Mi-o amintesc cu mare drag și cred că și Dușan la fel. Are o memorie de elefant! Sincer vorbind și acum mi-aș dori să-mi fie furată o lucrare din vreo galerie sau muzeu. Poate va veni și ziua asta!

Dar când ai vândut primul tablou?

Și asta îmi amintesc de parcă era…alaltăieri!:)

Prima mea lucrare vândută a fost un triptic. Adică era o lucrare compusă din trei părți detașabile. Ulei pe pânză. Un abstract spațial cumva, un gestualism și cumva action painting. Un experiment reușit zic eu. Îl văd și acum în fața ochilor. Ba chiar cred că l-aș putea atinge.

A fost cumpărat de către o doamnă judecător. Sau procuror. Nu mai știu exact. Pe o sumă frumușică, având în vedere cota mea de atunci. Era tot prin ’93-’94. Poate ’95?

Cu banii primiți mi-am cumpărat de la un consătean un telefon mobil. La mâna a șaptea, evident. Eram cineva! Bineînțeles că acel telefon s-a stricat după câteva zile. Limpede că am fost păcălit! Tata și acum râde de mine când ne amintim de acest episod!

Lucrarea mai există și din câte știu eu este în continuare apreciată. Dar da, preț de câteva zile am fost un pictor înstărit cu “celular” în buzunar, la vedere! Deh, trecem prin toate, cu toții. Probabil am rămas la fel de naiv. Are cineva telefoane second hand de vânzare? Sunt omul vostru!:)

Am citit că la un moment dat cinev ți-a cumpărat 17 lucrări. Ce sentiment ai avut?

Dacă tot am început poveștile cu aventuri și alte picanterii despre vânzări, zic să continuăm tot așa.

Reîntorși de la acea instituție care mi-a achiziționat 17 lucrări, Laura conducând mașina, eu în spate fiind, din cauza mega bombasticului sentiment de entuziasm și bucurie am uitat să îmi pun centura de siguranță. Chiar eu, care-s o durere în coaste, un stress continuu pentru cei care nu își pun centura, o conștiință universală, un reminder biologic…am pațit-o. În prima intersecție am fost trași pe dreapta și ghiciți cine nu era…regulamentar. Am fost amendat cu 30 de euro pentru nepurtarea centurii de siguranta. Cred că a fost un tribut zeului Cent, un preț plătit pentru acea frumoasă tranzacție.

Revenind la acea vânzare, vă povestesc doar că noi am mers cu o sumă stabilită în minte de acasă pentru acel lot de lucrări.

După ce le-am înșirat pe toate în biroul doamnei manager și i-am cominucat suma pe care o doream, doamna s-a uitat la noi ciudat și ne-a spus în cel mai sec mod că nu este de acord și că dorește să refacem factura. Au urmat schimburi grele de priviri. Întrebătoare, chiar vinovate! Am încercat să-i spunem doamnei manager cum că nu e exagerată suma, că ele costă, un fel de bâlbâială justificatore. La fel de sec și direct, doamna manager ne-a spus:

“Refaceți factura. Puneți cel putin dublu” Am refăcut factura și am dublat suma.

Nu cred că vă puteți imagina ce a fost în sufletul meu atunci.

Ce am simțit? Probabil ce simte orice artist când este “cumpărat”. Mândrie și motivație.

Care a fost cea mai scumpă lucrare a ta vândută?

A fost anul trecut. Sper ca la colectiva din acest an să-mi bat recordul. A fost o lucrare vândută înaintea deschiderii oficiale, înaintea vernisajului. A fost cumpărată de către primăria Tuttlingen, a orașului unde locuim. Acum se găsește în colecția de artă modernă și contemporană a municipalității. Și această colecție, vă rog să mă credeți că am văzut-o, e enormă și de o calitate ridicată!

Cum arată o zi obișnuită din noua ta viață în Germania?

Știi, ajungi la un moment dat să îți iubești rutina. Atâta timp cât o alternezi cu momente de explozie, de creativitate și efervescență.

Urmez de multă vreme o “rețetă” veche ce s-a dovedit a fi sănătoasă pentru artiști. Și anume, să nu lași să treacă nici măcar o zi fără să desenezi măcar o linie, o pată de culoare. Fără să îți bei cafeaua în atelier cu ochii pe pânzele în lucru, în mediul tău, în mirosurile de uleiuri și diluanți. De cele mai multe ori schițele bune, modificările și tușele salvatoare de lucrări împotmolite vin în aceste momente, de contemplări, de limpezime. De fapt sunt tot procedee de creație. Ca și atunci când seara pun capul pe pernă și mi se perindă cele mai minunate rezolvări ale compozițiilor. Trebuie să fi obsedat de asta! Nu există altă cale!

Cum v-ați acomodat acolo? Vă simțiți integrați?

Adevărul curat, spălat și lustruit este că nimeni nu se simte integrat pe deplin aici. Este o iluzie. Asta, când ai ceva de spus, de “dat”. Când te roade și te macină ceea ce e numește conștiință!

În majoritatea cazurilor, românii de aici și cred că din multe alte zone, sunt mulțumiți. De multe ori, recunosc, îi privesc cu o oarecare invidie. Au un job nesperat de bine plătit pentru ei, și-au luat mașini, case, de toate. Nu îi condamn. Au ajuns la confortul visat. Ferice de ei! Pentru noi însă e puțin altfel. Starea asta interioară, caustică, ne dă mult de furcă.

Desigur că ne-am integrat, social și mai ales cultural, prin natura vocației noastre, însă simplu vorbind, prefer să-mi tai gazonul de acasă de la Moniom decât pe al altora. Noi stăm în chirie într-o casă aici.

Ca artist însă, repet, mă simt liber aici ca oriunde!

Te inspiră această țară?

Nu e vorba de inspitație. Un artist este într-adevăr foarte influențat de arealul în care este prezent. Inspirația o are pretutindeni, în schimb. O are în el! E drept însă că de când ne-am mutat aici sunt foarte prolific. Am o stare și o liniște, o stabilitate, ce-mi dă starea și echilibrul necesar creației. Am simțit asta chiar de la prima lucrare făcută aici, pe care din păcate nu o mai am (Cred că a făcut parte din acel lot de 17). Îmi amintesc că am scris pe spatele ei, într-o germană aproximativă, că a fost prima pictură făcută în Germania. Am în schimb fotografii cu ea. Obișnuiesc să îmi fotografiez lucrările atât în stadiul final cât și în stadiile intermediare, asta facându-mă de multe ori să regret că le-am continuat. O “treaptă” a înțelepciunii artistice este să știi când să te oprești. Eu mă împiedic atât de des în acea treaptă că am tocit-o deja!

Te mai leagă ceva de Reșița, de România, în afara de amintirile copilăriei și tinereții?

Tinereții? N-am nici 40 de ani!

Vă dați seama câte am de făcut de-acum încolo?

Sigur că sunt legat. Bine legat. Cred că jumătate din ceea ce pictez are la bază viața mea de acasă. Mă refer la subiecte. Și bineînțeles la cunoștiințele asimilate. Reșița este orașul în al cărui spital m-am născut, unde mi-am făcut școlile. Moniomul însă m-a făcut artist. Cum vibrează pământul sub tălpile mele la Moniom, nu vibrează în nici o altă parte a lumii. Prima mea serie de lucrări create în Germania a avut la bază conceptul de mitologie și basm românesc, poveștile din Banat și ale bunicii mele. Sunt într-un puternic contact cu România și cu tot ceea ce înseamnă cultură și tradiție românească.

În încheiere vreau să vă mulțumesc pentru interesul arătat față de mine și de arta mea. Mă simt onorat, bucuros și “acasă”. Neplecat.

ArtsFrumusețea de-a fi românInspiring People
Share this article