fbpx

Căutare

Share this article

Doris Stroiescu are 47 de ani și, de 5 ani, s-a mutat cu toată familia într-un sat cu 50 de case din Irlanda, Baltray.

Lucrează de la distanță pentru o companie multinațională și pentru ViitorPlus, o orgzanizație de mediu în care era implicată înainte de a părăsi țara, iar, de la mai bine de 600 de km distanță, Doris ne trimite o „vedere” cu povești dintr-un colț mirific, unde par că s-au întâlnit apa rece a mării cu florile, sutele de păsări din specii protejate, o grădină comunitară și un honesty box, amenajate pe bani guvernamentali.

Astăzi călătorim la Baltray, Irlanda, alături de Doris Stroiescu.

Eu vorbesc cu tine de pe malul Dâmboviței, frumos, dar cam aglomerat, iar tu vorbești de pe malul unei mări friguroase. De ce ai plecat din România și cum de ai ales exact acel loc?

Doris Stroiescu: Am plecat exact acum 5 ani. Soțul meu a plecat primul, cu un an înaintea mea. El încercase aici tot felul de idei antreprenoriale, lua amenzi la tot pasul, acelea clasice, când vine echipa de pompieri și întreabă de ce nu ai nu știu ce hârtie, tu le răspunzi că nu știai că trebuie, dar că o vei lua, iar ei îți dau 20.000 de lei amendă până când ți se eliberează. Așa, preventiv. Or, toate întâlnirile de acest gen l-au adus într-o stare de dezamăgire față de tot ce se petrecea aici. Într-un final a zis: „gata, nu mai pot!”. Fratele lui era stabilit în Irlanda de vreo 15 ani deja și așa am ajuns și ne-am stabilit aici.

Pe de altă parte, fiica noastră plecase la studii în UK și, o dată ajunsă acolo, a decis că nu se va mai întoarce în România din motive pe care, probabil, le cunoaștem cu toții.

Nouă ne-a plăcut foarte mult țara din primul moment când am ajuns aici ca turiști, dar nu numai, pentru că țara este foarte frumoasă, ci pentru că oamenii sunt așa.

Doris Stroiescu, românca ce a ales să se mute, cu toată familia, într-un sat cu 50 de case din estul Irlandei

Și căldura lor bate frigul zonei?

Doris Stroiescu: Fără îndoială. Este o națiune care a suferit nenumărate persecuții ca emigranți. Au fost sub stăpânire engleză foarte mult timp și au suferit această presiune până pe la începutul secolului, când și-au dobândit independența, iar tot atunci, ca imigranți în SUA, se trezeau în fața unor pub-uri în care era scris, chiar de la intrare acest avertisment: irlandezii și câinii nu au voie în pub.

Deci avem acest lucru în comun!

Doris Stroiescu: Sunt a doua mare națiune, dacă nu chiar prima, de imigranți din SUA. Practic, fiecare familie de aici are, fără îndoială, pe cineva care a trăit cu acest statut în străinătate. Ceea ce îi face să aibă un grad foarte mare de toleranță față de străini.

Pe de altă parte, poate și pentru că vremea este foarte rece în general, aici nu găsești mai mult de 20 de grade, iernile sunt destul de blânde, dar și verile sunt un soi de veșnică primăvară, oamenii sunt foarte prietenoși și calzi. Rar întâlnești altfel de oameni.

Golful Baltray, un loc cu sute de specii de păsări protejate prin lege

Dar spune-mi altceva: de ce ai  lăsat argumentele fiicei tale și ale soțului tău să devină argumentele tale pentru această mutare?

Doris Stroiescu: Erau și argumentele mele, doar că nu le conștientizasem și trăiam în bula noastră, așa cum trăiește toată lumea din România. Aveam o casă foarte frumoasă, pe care tocmai o terminasem, de-abia făcusem grădina, dar pe de altă parte eram foarte conștientă și de acord cu soțul meu, sătui de înjurăturile ordinare din trafic, de lipsa de reguli pentru toată lumea, de stres. Doar că la acel moment nu știam că se poate și altfel, deci mi se părea că ritmul este foarte alert în România și că toată lumea se agită.

Mă săturasem de toate răutățile și invidiile, veșnica zicală să moară și capra vecinului. Vezi tu, când am ajuns la ViitorPlus, mi s-a părut un mediu atât de fain de lucru, comparativ cu ce văzusem anterior, fiindcă oamenii aveau alte valori, priveau altfel lucrurile, erau mult mai așezați.

Dar, chiar și așa, lucrând la acest ONG, tot am plecat. În ciuda tuturor rezervelor mele că va trebui să o iau de la capăt, că voi fi nevoită să schimb cariera, că va fi complicat, știi, gândurile firești în atari situații, am plecat.

Aveam 42 de ani atunci, și de atunci mă felicit în fiecare zi a vieții mele că am decis așa.

Cum a fost adaptarea profesională?

Doris Stroiescu: Cum nu se putea mai bine. Lucrez la Apple acum. (râde)

Citeam deunăzi pe niște grupuri de imigranți niște mesaje scrise cu bucuria revenirii în țară, în România, bucurie pe care nu am văzut-o până acum foarte des. Și mă întrebam dacă nu cumva începe să apară un contrapunct la emigrare și oamenii să își dorească să revină acasă. Altfel spus, tu ai simțit vreodată dorința de a te întoarce aici?

Doris Stroiescu: Nu, niciodată. Pe de altă parte, trebuie spus că aici sunt mai multe feluri de imigranți, iar o masă importantă a lor este compusă din oameni care nu și-au găsit un loc de muncă bun, o locuință decentă, pe care să nu fie nevoit să o împartă cu altcineva. Mulți își lasă familia în România și ani la rând muncesc și strâng bani pentru a reveni la ei.

Niciodată nu m-am gândit să revin în țară.

Noi am plecat în iunie 2016, după Colectiv, am ieșit în stradă atunci, fiindcă mi s-a părut absolut îngrozitor ce se întâmpla și urmau alegerile. Am plecat exact înainte de asta, iar când am aflat că a ieșit din nou PSD la putere m-am felicitat că am luat decizia asta.

Grădina comunitară din Baltray, creată cu fonduri guvernamentale și îngrijită de trei persoane cu dizabilități din comunitate

Dar nici nu ți-ai dorit să te întorci când s-a schimbat puterea, nu?

Doris Stroiescu: Nu. Chiar nu mai am motive să mă mai întorc acolo.

În primele luni când ne-am mutat aici, veneau vecinii la noi și mă întrebau pur și simplu ce mai fac. Pentru că mă vedeau prin curte. Mă invitau la cafea sau la ceai, iar ușor, ușor mi-am dat seama că nu vor nimic de la mine, ci pur și simplu sunt drăguți.

Treceau pe stradă și, când mă vedeau în grădină, mă salutau, mă întrebau ce mai fac, „what a lovely day!”, iar eu eram șocată la început, mă gândeam că vor ceva de la mine. Apoi am realizat că sunt rămășițe ale vieții noastre în România, în comunism, când am învățat să fim suspicioși, să nu avem încredere în nimeni și nu vedem lucrurile bune pe care le au oamenii de dat.

În acest sat în care stăm avem grădină comunitară. Este o grădină foarte frumoasă în care niște oameni din sat au aplicat la un credit guvernamental, au obținut salarii pentru trei persoane defavorizate din comunitate, care lucrează acolo și produc legume.

Mai mult, acolo avem și o honesty box. Practic, este o căsuță pusă într-un copac, de unde merg și iau ouă, las banii, 2 euro pentru un carton, las cartoanele folosite și nici nu te gândești că ar putea veni cineva să fure.

Honesty box, locul de unde oricine din comunitate își cumpără ouăle
Honesty box, locul de unde oricine din comunitate, pentru 2 euro, își cumpără un carton de ouă, fără tentația de a fugi cu banii

Noi suntem singurii imigranți din această mică comunitate, iar oamenii sunt absolut extraordinari. Ne-au lăsat numere de telefon, dacă plecăm ori avem nevoie de cineva să ude florile în lipsa noastră.

Când am început să conduc aici am realizat că nu mai aveam deloc stresul de acasă. Aici toată lumea conduce prudent, fiindcă în orice mașină civilă ar putea fi un polițist, iar asigurările de mașină sunt imense aici.

Iar la serviciu nu am avut niciodată problema că am întârziat. Aici oamenii sunt de o relaxare nemaivăzută. Mai bine nu te grăbești și faci totul cum trebuie, doar să le dai un mesaj. Iar la plecare, la ora 5.00, când se termină programul, toată lumea sparge ușa și e ceva absolut în neregulă dacă stai peste program.

În plus, oamenii care ies la pensie aici continuă să lucreze. Aveam colege de serviciu de 70+ ani. Veneau două zile pe săptămână, într-un regim part-time doar pentru că aveau nevoie de socializare.

Vecinul meu lucrează la Coca Cola, project based după ce a ieșit la pensie și se plictisește să stea toată ziua degeaba.

Pe mine, îți mărturisesc, m-a îngrozit ideea să ies la pensie în România și, pe modelul consacrat, să îmi aștept moartea în mici călătorii între piață și farmacie.

Cum ați ales voi locul în care vă aflați acum?

Doris Stroiescu: Suntem în Baltray, o zonă cu foarte multe specii de păsări protejate, ce se află într-un golf dintre un râu și mare.

Soțul meu s-a ocupat la acel moment să găsească un loc pe măsură, fiindcă știa că lăsăm în România o casă foarte frumoasă, iar eu sunt înnebunită după grădini.

Și a găsit așa ceva aici.

Ocupăm una dintre cele maximum 50 de case, avem un PUB și cam atât. Cea mai apropiată școală este la 3 km, iar cumpărăturile le poți face la vreo 6 km distanță, în oraș.

Dar cam așa era casa noastră și în România, locuiam la vreo 5-6 km depărtare de Ploiești, într-o zonă izolată, cu pădurea în spatele casei.

Întotdeauna mi-a plăcut să trăiesc în natură. Acum, pentru că am terminat cu ceva timp mai devreme, m-am plimbat cu bicicleta pe dealuri.

Aici viața are alt ritm, mult mai tihnit. Pentru că ceea ce ne înconjoară este mult mai liniștit. În România totul era agitat și agresiv. Dacă aș conduce aici cum conduceam în România, făcând naveta între Ploiești și București, aș rămâne fără permis în 3 zile. De altfel, conducând foarte prudent aici, am reușit să primesc vreo trei amenzi, am ajuns la nouă puncte de penalizare, din maximum douăsprezece, care se prescriu după trei ani, pentru că am depășit pe banda doi, iar polițistul a considerat că am condus agresiv. Iar eu mă gândeam că făceam asta la fiecare secundă în țară.

Vedere din Baltray

De ce zici tu că în România nu poate fi la fel?

Doris Stroiescu: Pentru că în România oamenii nu au exercițiul democrației. Aici, cel mai important lucru este faptul că oamenii înțeleg să respecte regulile. Așa au fost educați și așa au văzut la părinți.

Aici s-au impus niște reguli draconice în perioada pandemiei. Din luna octombrie a anului trecut nu am avut voie să călătorim la mai mult de 5 km de casă, decât cu motiv obiectiv. Și acum, dacă nu este călătorie esențială, plătești 2000 de euro amendă. Magazinele, cu excepția celor alimentare și a farmaciilor, nu sunt deschise. PUB-urile, restaurantele sunt închise. Dar copiii merg la școală, nu au lipsit o zi. Deci regula aici a fost așa: este esențial să meargă copiii la școală, dar adulții au voie să meargă la muncă, dacă se poate să munciți de acasă angajatorul este obligat să creeze context pentru asta, și puteți ieși pentru cumpărăturile ce țin de supraviețuirea cotidiană.

Majoritatea oamenilor respectă aceste reguli. În România este o cursă să găsești modalități de a le încălca, iar dacă nu o faci pici de prost. Ești un șmecher dacă ai încălcat vreo regulă.

Cum ai ajuns să conduci Atelierul de pânză, din cadrul ViitorPlus?

Doris Stroiescu: Eu am lucrat multă vreme în pharma, doar că la un moment dat am simțit nevoia profundă de o schimbare. Am ajuns astfel la un interviu pentru un job în ViitorPlus, unde, cunoscând oamenii și valorile lor, am realizat că este exact locul unde vreau să fiu, chiar dacă asta însemna că renunțam la un salariu infinit mai mare pentru această plăcere.

Și, fără falsă modestie, eu am tratat tot timpul Atelierul de pânză și ViitorPlus ca pe afacerea mea. În 2017, când nu mai eram unitate protejată și am fost nevoiți să concediem oameni, situația a fost atât de dramatică încât trei luni de zile, sistematic, am vorbit cu Teia să nu primesc salariul pentru ca să putem plăti angajații.

De unde venea această supra-responsabilitate față de angajații tăi?

Doris Stroiescu: Nici măcar nu erau angajații mei dar m-am simțit tot timpul foarte atașată de acest loc, de ViitorPlus. Tocmai din acest motiv nu am plecat.

În 2016, când am emigrat am decis să continuu munca de la distanță. Și am făcut asta până în 2018. Niciun client de-ai noștri nu știa că eu sunt la distanță, fiindcă nu voiam ca acest lucru să îi sperie în vreun fel. Pentru că știam că pot s-o fac în continuare. În fiecare zi mă trezeam la ora 5:00 pentru că la 7:00, ora României, începea programul la Atelier, iar eu eram disponibilă non-stop, pe telefon, pe mail sau pe whatsapp.

Uite, a venit pandemia și toată lumea a înțeles că se poate lucra de la distanță, fără să conteze că ești la 6 sau la 600 de km.

Golful Baltray. Foto: Doris Stroiescu

Pe de altă parte, aici am avut un job care mă lăsa să lucrez 3 zile, cu 3 zile pauză. Ceea ce m-a ajutat. Fiindcă dacă aș fi avut atunci jobul de acum, de la Apple, nu aș fi reușit să lucrez și la Atelierul de pânză.

Pari foarte atașată de acest loc, de această organizație. Așa e?

Doris Stroiescu: Să știi că da. Eu am învățat foarte multe în acest context și am schimbat foarte multe lucruri în stilul meu de viață. Consum mai puțin, sunt foarte atentă la ce cumpăr, merg la magazin cu lista de cumpărături după mine, și fac compost, iar dacă rămân cu niște coji de ouă și câteva foi de ceapă le pun în compostor.

Am o problemă să arunc mâncarea. Mi se pare foarte egoist să arunc ceva ce altora le lipsește până la a muri înfometați.

Mă gândesc de 15 ori înainte de a cumpăra ceva. Iar dacă nu e o nevoie, ci doar un moft, atunci nu cumpăr. Iar fiica mea e și mai activistă decât mine.

Am să-ți mai spun ceva, apropo de schimbări de mentalități. Proprietara mea are vreo 85 de ani și 7 copii și a condus mașina până acum doi ani. Și are un simț al comunității cum nu am văzut. A murit un pictor francez în sat, iar ea a început o întreagă campanie aici să îi facem noi ceremoniile necesare, fiindcă nu avea pe nimeni aici. Or, de lăsat de izbeliște nu putea fi vorba. Deci un sentiment al comunității și a grijii față de oamenii din jur cum nu am mai întâlnit de la tata și de la îndemnurile pe care mi le făcea el constant: „dacă cineva are nevoie de tine, dacă cerșește bani de la tine, dă-i, nu-l judeca!”.

Dacă am putea translata măcar 10% din acest spirit în România, lucrurile ar fi extraordinare. Iar și mai bizar este că, dacă iei individual oamenii pe care îi cunoști tu, realizezi că ar face fix așa, dacă nu s-ar găsit tot timpul altcineva care să le dinamiteze acest spirit.

Până acum, mie mi-a plăcut călătoria mea. Iar partea cea mai bună, ceva ce am realizat de când sunt aici, este că am la fel de mult timp în față.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO