Camelia Șucu, lecții de viață de la o femeie puternică: „Divorțul a venit ca o rezultantă a faptului că noi nu am fost buni prieteni, am fost foarte buni parteneri de business, dar nu am fost prieteni”
Cu o experiență de peste 25 de ani în business, fiind fondatoarea unor afaceri precum ClassIn, Iconic Health, Natuzzi sau Piața de Gros Abundia, Camelia Șucu este, de departe, una dintre cele mai puternice femei din România, nu numai prin prisma statutului, dar și datorită personalității sale și a felului cum alege să își trăiască viața.
Camelia Șucu este o femeie complexă și completă, asumându-și cu grație și multă iubire toate rolurile pe care le-a avut de-a lungul timpului: fiică, mamă, prietenă, iubită, soție, partener de business și nu în ultimul rând rolul care o împlinește cel mai mult în prezent, acela de bunică. Bineînțeles, Camelia Șucu nu este o bunică din poveștile clasice, ci dintre cele moderne în care prietenia și umorul sunt cele mai importante valori de familie.
Te invit să o redescoperi pe Camelia Șucu poate așa cum nu ai mai întâlnit-o până acum, în backstage-ul afacerilor sale și al imaginii femeii de business, acolo unde există cele mai mari bucurii, dar și cele mai sensibile vulnerabilități — vorbind onest și profund emoționată despre copilăria ca-n povești de care a avut parte, despre structura solidă a personalității ei pe care o datorează părinților și cu precădere tatălui ei: figura cea mai marcantă din viața sa, celui căreia îi este profund recunoscătoare, așa cum mi-a mărturisit, în primul rând pentru faptul că azi este o femeie care are încredere în ea și care știe să dăruiască necondiționat și continuu. Am vorbit cu Camelia Șucu și despre cei 18 ani de căsnicie, încă de la primele momente ale relației cu Dan Șucu, până la divorțul dureros prin care a trebuit să treacă. Ce a învățat Camelia Șucu din toată această experiență în urma căreia și-a pierdut nu numai soțul, ci și partenerul cu care a clădit una dintre cele mai renumite companii din România, Mobexpert, vă las să descoperiți în rândurile de mai jos.
Cel mai recent proiect pe care l-a pus pe picioare Camelia Șucu este chiar o piață de gros – Abundia. „Dacă cineva crede că design-ul nu are legătură cu agricultura, să mai analizeze puțin, să descopere alți fermieri care au devenit designeri sau viceversa. Nu înseamnă că dacă ai făcut un lucru bun într-un anumit domeniu, pe aceleași principii, nu poți replia și în alt domeniu. Agricultura mă ține mai trează decât eram până acum pentru că am multe idei pe care vreau să le implementez. Ca atunci când mă voi uita în spate, la 90 de ani, să văd că am construit, și dacă nu am reușit să construiesc, să văd că măcar am încercat”, a mărturisit Camelia Șucu.
Camelia Șucu: „Nu am făcut niciodată rabat de la calitate în tot ceea ce am oferit, de la business la viață personală, și nici nu am să o fac de acum încolo”
V-ați deschis sufletul privind anumite experiențe dureroase din trecut, după atât de mulți ani…
Camelia Șucu: Viața este pentru fiecare dintre noi un cumul de experiențe și cred că dacă ne-am deschide mai mult unii față de ceilalți, fără să facem pe învățătorii, ar fi foarte important, din două motive: 1. pentru că toată viața avem de învățat unii de la alții și din propriile experiențe, 2. pentru că ne arată că nu suntem singulari când ni se întâmplă diverse lucruri, se întâmplă și altora ce ni se întâmplă nouă, se întâmplă și la case mai mari, cum se spune. Nu suntem singuri, asta este și mai important, că putem fi unii alături de ceilalți chiar și pentru o simplă susținere verbală.
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Care sunt cele mai pregnante amintiri de atunci?
Am avut o copilărie atât de frumoasă și atât de bogată că nu mi-ar ajunge o carte să vă povestesc. Știi Amintiri din copilărie? Exact așa. Deși copilăria mea s-a petrecut în acele timpuri care pentru mulți au echivalat cu o anumită lipsă de libertate, doar că atunci când erai copil nu îți dădeai seama de aceste lipsuri. Le-am perceput abia mai târziu. Părinții mei au făcut întotdeauna tot ce au putut, tot ce au știut ei mai bine ca să nu ne lipsească nimic și, mai ales, să nu ne lipsească afecțiunea lor, iubirea lor, atenția lor. Pentru că, de fapt, afecțiunea și iubirea ți-o pot arăta părinții cel mai mult prin atenția pe care ți-o oferă. Erau prezenți în viața mea, în viața surorii mele, ne organizau cele mai frumoase vacanțe, iarna și vara aveam de fiecare dată vacanțele noastre împreună.
Chiar făceau eforturi în acest sens, nu eram neapărat niște oameni bine așezați sau foarte bogați. Eram oameni normali, mama economistă, tata inginer, cu un serviciu și un salariu decente. Din care reușeau, însă, să ne trimită mereu și în tabere: din punctul meu de vedere, taberele erau cele mai frumoase momente din an pentru că, de mică, îmi plăcea să mă întâlnesc cu oameni noi (atunci nu realizam asta, dar când am crescut, uitându-mă în spate, îmi dau seama că acesta era motivul principal). Mi-a plăcut dintotdeauna foarte mult să cunosc oameni, iar aceste tabere se organizau în general de către profesorii de sport între mai multe școli. Făceam adevărate excursii pe unde mergeam, prin țară. În afară de faptul că întâlneam colegi noi, ne jucam, făceam mișcare…
Erați un copil activ?
Foarte, foarte activ. Și acum sunt la fel. Mă bucur tare mult că firea mea m-a ajutat să nu îmi pierd nicio secundă copilul din mine, încă mai simt că, din când în când, fac năzbâtii. Apoi, sunt zodia Berbec despre care se spune că sunt cumva copiii zodiacului: foarte onești, le place să spună adevărul în față, iar atunci când se lovesc, se ridică și merg mai departe. Mă regăsesc în această descriere. În plus, cunosc foarte multe femei din zona de business care sunt aceeași zodie și sunt foarte fairplay, loiale. Am în jurul meu și un bărbat Berbec, Natuzzi Pasquale, care mi-a demonstrat că se poate face business punând partea materială pe locul doi. Avem împreună un parteneriat la distanță, vorbim poate de patru ori pe an, ne vedem de două ori pe an, dar ne respectăm, ne ajutăm și așa am reușit să construim o relație de 26 de ani.
El este exemplul meu cel mai pregnant în ceea ce privește loialitatea, construcția unui business în adevăratul sens al cuvântului. Natuzzi Pasquale este fondatorul brandului Natuzzi, l-a fondat acum 61 de ani ca un mic business de familie și l-au continuat așa, indiferent dacă el, în viața personală s-a despărțit de prima soție. În plus, toți copiii lucrează pentru el.
Aș vrea să ne mai întoarcem puțin la copilărie. Ce visați să deveniți când erați mică?
Doctoriță. Aveam două păpușele rotunde la față, cu pistrui, parcă le văd în față, cărora le făceam dantura. Nu am fost departe de visul meu din copilărie pentru că am studiat Medicină. Îmi doream să îi fac pe oameni bine, îmi plăcea foarte mult să știu că omul vine la mine bolnav și eu îl însănătoșesc. Iar Facultatea de Medicină a reușit să mă facă ea pe mine un om mai sănătos mental. Chiar am profesat trei ani, doar că viața m-a dus în altă zonă, într-una în care tot bine fac omului, dar prin alte mijloace.
Camelia Șucu: „Aveam două păpuși, Pălin și Pălița. Le făceam dantura cu trusa de unghii a mamei mele”
Aveți momente când regretați că nu ați continuat în domeniul medical?
Nu. Nu e regret. Mai am o nostalgie, dar nu o pot numi regret pentru că, într-un fel sau altul, am păstrat legătura cu medicina prin multe proiecte caritabile în care sunt implicată: și prin intermediul Fundației Renașterea și Salvați Copiii observ care sunt problemele, și iau poziție pentru a face să meargă lucrurile mai bine în ceea ce privește sănătatea femeii sau sănătatea nou-născuților.
Relația dintre fete și tați este una esențială. Cât de mult îi datorați mai ales tatălui felul dumneavoastră de a fi?
Mă bucur că mă întrebi asta. Dar să nu te superi dacă o să plâng puțin, mâine ar fi fost ziua lui. Ar fi făcut 82 de ani. Tata a fost cel care a clădit interiorul meu prin iubirea și bunătatea lui. Asta spuneam mai devreme, poți să îi dai unui copil palate, dacă nu îi oferi ce are nevoie pentru interiorul lui, nu faci altceva decât să construiești o cutie goală, frumoasă poate, dar goală. Și acea cutie goală va avea nevoie să fie umplută, și acea cutie goală nu o să știe niciodată să dăruiască.
Eu pentru asta îi mulțumesc tatălui meu, că mi-a umplut sufletul cu atât de multă iubire încât sunt în stare să dăruiesc chiar dacă nu primesc pe cât ofer din punct de vedere emoțional. Faptul că nu am primit pe cât am dăruit nu m-a dezechilibrat niciodată. O prietenă foarte bună îmi spunea, în 2004, că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că lumea este împărțită în giver-i și taker-i, și că din fericire fac parte din categoria giver-ilor. Cred că felul în care mi-a oferit tata iubire, fără să fie una posesivă, pur și simplu doar era atent cu noi, atât de atent cu mine, Camelușa lui, prințesa lui, și cu sora mea, Cristinuța lui, cu mama care era regina lui.
Camelia Șucu: „Tata a fost o minune de om, îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit un astfel de tată, astfel de părinți de fapt”
Nu am realizat, până când nu au apărut și fetele mele, ce important este tatăl în viața unei fete, plecând de la încrederea pe care o poate avea fata mai departe în viața ei. Sunt onestă, transparentă și îmi place să spun lucrurile pe șleau, deși cu diplomație, tocmai pentru că am o încredere în mine clădită de tata. Nu avea o școală în acest sens, dar a făcut-o instinctual, pentru că așa simțea sufletul lui. Probabil nici nu mi-am dat seama cât de multe semințe a pus în sufletul nostru până nu a plecat dintre noi, pentru că mi-a lăsat un gol foarte mare pe care nu o să mi-l mai umple nimeni cu nimic. Dar, repet, am atât de multe amintiri frumoase cu tata, el ne-a creat atât de multe amintiri… încât în tot ceea ce fac realizez cât de mult a contat atenția lui față de noi.
Îți dau un exemplu care poate în zilele noastre nu contează atât de mult. Fiecare fată se visează prințesă când se mărită, visează la „acea” rochie, o caută, durează o groază până o găsește tocmai pe aceea care este exact ca imaginea din mintea ei. În ’87 nu aveam prea multe opțiuni, mama lucra la fabrica de confecții și tricotaje și avea câteva prietene care puteau să ne ajute. Era Casa Modei, lângă Ateneul Român, mai era Arta Modei, câteva cataloage în care să ne uităm. Mi-am găsit o rochie care mi-a plăcut, dar bineînțeles că aveam nevoie de o anumită dantelă din care să îmi fac acea rochie. Cu conexiunile mamei, am primit niște mostre din așa-zisa dantelă de pe la fabricile din țară, nici nu ne puteam gândi să cumpărăm din altă parte. Nu îmi plăcea niciuna, păreau toate niște perdele, mă gândeam să optez pentru tulle, dar nici acela nu îmi plăcea chiar oricare, ci unul anume din bumbac. De mică eram așa: nu îmi plăcea orice, pe principiul „ori facem treabă bună, ori nu facem”. Eram așa supărată că nu găseam aceste materiale, până într-o zi când a venit tata acasă, cu un pachet învelit parcă într-o hârtie. A scos din hârtia aceea un material alb și mi l-a aruncat zicându-mi: „Uite, hai că ți-am adus perdea, să îți pui în casa ta nouă.” De fapt, dragul de el, s-a plâns, a vorbit el cu cine o fi vorbit și mi-a adus o dantelă brodată din bumbac superbă, tocmai de la Viena. Pe vremea aceea, faptul că venise un pachet din străinătate, putea să fie de oriunde, era ceva inedit.
Și părinții dumneavoastră păreau o echipă solidă…
O, da. Au fost împreună 60 de ani. Au fost împreună 5 ani înainte de căsătorie și 55 de ani în timpul căsniciei. Practic, tata a luat-o pe mama de la 15/ 16 ani și a „crescut-o”, au crescut împreună. S-a luptat cu mama lui care era împotriva relației… Au avut și ei momentele lor mai puțin fericite, dar cu toate astea, am avut modele foarte bune, ei au fost pentru noi, pentru mine și sora mea, acel cuplu de la care am avut multe de învățat. Au avut așa multe de dăruit, mama are în continuare, deși acum este atât de supărată, atât de tristă — este primul an fără tata, îi este foarte greu.
Apoi, pe logica lumească numim că a murit cu zile, pe logica spirituală (eu sunt ceva mai îndreptată către credință), aș spune că Dumnezeu a știut ce este bine pentru el.
Îmi pare foarte rău! Condoleanțe!
Anul trecut a fost și toată complicația cu pandemia, nu puteam să mergem să îl vedem, a fost tare greu. Vorbesc cu el în fiecare dimineață și seară. Cumva îmi reproșez că trebuia să îmi fac mai mult timp să bem în mai multe dimineți cafeaua împreună. Doar că viața te duce în diferite direcții, apoi știam că e bine acolo cu mama. Ne vedeam foarte des, cel puțin o dată pe săptămână, dar simt, acum când îmi lipsește atât de mult, că poate ar fi trebuit să ne vedem și mai des. Eu îmi reproșez, el nu mi-a reproșat niciodată. Din când în când, imi spunea: „Cameluș, vin până la tine să beau o cafea”. Mă ajuta foarte mult gestul acesta.
O altă binecuvântare a fost aceea că mi-am putut petrece foarte multe vacanțe cu părinții mei, mai ales în ultimii ani. Ei erau deja străbunici. De vreo trei ani, am fost cu toții și în Grecia, și în Maldive. Mă uitam mereu la tata, cum era de mână cu strănepoata lui. Concluzionând, nu că nu aș mai vrea să vorbesc despre el, aș vorbi în continuare… mă bucur foarte mult că l-am avut pe tata așa un om deosebit cum a fost el, și că am atât de multe amintiri cu el încât toate mă fac azi să plâng. E mult mai bine decât să nu fi avut nimic în suflet, sau să nu fi știut cine e tata.
De la mama dumneavoastră ce ați moștenit? Vă regăsiți și în felul domniei sale de a fi?
Mult, foarte mult. Nu în pesimismul ei ☺️. Ea este o Balanță pesimistă, iar eu sunt foarte optimistă, aici nu ne înțelegem deloc. Mama nu este atât de curajoasă cum sunt eu, curajul și dorința de a face lucruri le am de la tata. Dar bunul gust, atracția către curat, loialitate, fairplay, atracția către citit, le am de la mama. Este o împătimită a cititului. Mai mult, mama este mai activă pe Facebook decât mine, pe cuvântul meu de onoare, se pricepe mai bine ca mine să posteze în Social Media. Are 76 de ani, dar este și a fost întodeauna o femeie foarte vie, a avut enorm de multă nevoie de iubirea lui tata, iubire care să îi vindece copilăria mai grea pe care a avut-o. Și tata a reușit să i-o vindece. Așa mult și-ar mai fi dorit să îl aibă lângă ea încă cel puțin zece ani.
V-ați căsătorit foarte tânără, ați devenit mamă de asemenea când erați foarte tânără. Cum v-ați îndrăgostit și cum ați decis să mergeți mai departe? V-a fost frică?
Frica nu este ceva cunoscut pentru Camelia Șucu. Mie nu prea mi-a fost frică în general, încă de când eram mică. Cumva, îndrăgosteala și pasiunea vremurilor de atunci trebuia să meargă mână-n mână cu o decizie destul de rapidă de a te căsători. Pe atunci nu puteai să rămâi așa îndrăgostit prea mult pentru că începeau să se întrebe părinții: „Voi ce faceți?” Plus că erau niște restricții, nu puteam să ieșim de capul nostru toată ziua bună ziua, unde să ne pupam?, nu aveam casele noastre, nu aveam locuri unde să ne întâlnim în afară de minunatele ceaiuri — așa se numeau petrecerile pe vremea noastră. ☺️ Îndrăgosteala noastră avea niște reguli: trebuia să te hotărăști ce vrei cât mai repede că altfel nu te puteai vedea prea des.
Erați amândoi din București?
Da, eu eram studentă la Medicină, el era ghid la ONT, ne-am întâlnit la Poiana Brașov. Era ghid pentru un grup de irlandezi, iar eu eram pe atunci împreună cu un instructor de ski, o relație de o iarnă, să ne înțelegem totuși, pe vremea aceea relațiile nu erau atât de libere ca acum, nu se consumau complet. Cel mult platonic cu puțin pupat. Continuarea era mult mai târziu. ☺️ Atunci ne-a făcut cunoștință colega mea de liceu cu care și acum sunt foarte bună prietenă, deși am trecut prin diverse certuri de adolescente sau altfel spus interfera puțin între mine și iubiții mei. Acum nu mai recunoaște. ☺️ Trăiește în America de foarte mulți ani, are o fetiță, dar o dată pe săptămână vorbim, a venit la nunțile fetelor mele, la botezurile nepoților. Mi-aș dori tare mult dacă aș putea să o aduc înapoi acasă, dar are o viață foarte frumoasă acolo.
Revenind, într-o altă zi ne-am întâlnit din nou, eu cu Dan, după Poiana Brașov. Eram lângă magazinul Eva – existau doar telefoanele cu monedă – eu tocmai îl sunam pe tata să îi spun că secretara Ministrului Turismului m-a ajutat să pot face rost de o cameră în Poiana Brașov. Tocmai terminasem sesiunea de iarnă și voiam să plec la munte cu niște prietene. Acolo ne-am văzut întâmplător (deși nimic nu e întâmplător). Apoi, ne-am mai văzut încă o dată la munte. Cam așa a început.
Nu aș putea spune că a început cu o pasiune nebună, dar s-a construit pas cu pas: ne-am cunoscut în ianuarie, iar pe 25 august m-a cerut de soție. Mi-am anunțat și eu părinții care tocmai veniseră dintr-o excursie din țările socialiste. Când au auzit, să cadă de pe scaun, nu prea voiau, mama era speriată ca nu cumva să nu mai învăț, treceam în anul doi de facultate. Ne-am căsătorit anul următor, pe 1 iunie. Fără să ne cunoaștem, practic, foarte bine. Faptul că pe atunci nu puteai să locuiești împreună cu partenerul, că începeai să te cunoști cumva după ce te căsătoriseși deja, nu era foarte bine, căsătoria era în sine experiența de a te cunoaște cu cel pe care l-ai ales.
Camelia Șucu și primii ani ca mamă
Așa a început aventura mea de soție. La început nu prea am înțeles-o pe aia cu gătitul, eu nu mă măritasem ca să gătesc, eu mă măritasem ca să pot fi în aceeași casă cu cel pe care îl iubesc, să nu îi mai cer voie mamei să ies la întâlniri, să pot merge în vacanță cu iubitul meu. Când m-a întrebat prima oară ″Mâncarea mea unde e?”, am zis: „Da a mea unde e? Și eu vin de la facultate, și tu vii de la facultate.”
Până la urmă m-am obișnuit și cu gătitul, a venit și Ioana la un an după ce ne-am căsătorit. Îmi doream foarte mulți copii. Când am rămas însărcinată, a fost iar un moment când mama s-a îngrijorat că nu o să mai pot termina studiile. Cât timp am fost însărcinată nu îmi dădeam seama cât de greu va fi: un copil, la 22 de ani, a crescut un alt copil, mă simțeam ca un copil alături de Ioana. Însă, cu ajutorul mamei și al bunicii care încă trăia, am reușit să creștem și bobul acela de om care face acum 34 de ani.
Ați început un drum cu mai multe sensuri, învățând să fiți soție, mamă, în același timp cu un nou sens profesional…
Sunt un om care se adaptează situațiilor date, m-am îndrăgostit și am hotărât să ne căsătorim, am decis să merg până la capăt și așa m-am adaptat situației, indiferent ce a însemnat. Am dat peste greutăți? Nicio problemă, găseam soluții! Nu aveam timp să gătesc? Asta e, m-am trezit mai devreme sau am stat până mai târziu seara ca să pregătesc ceva de mâncare, sau am rugat-o pe mama să mă ajute. Am găsit mereu soluții.
Am rămas însărcinată, așa cum spuneam, habar nu aveam cât este de greu să crești un copil, am trecut și eu prin ceea ce se numește depresie post-partum, plângeam și nu știam de ce plâng. Dar, repet, m-am adaptat. Iar ceea ce m-a ajutat foarte mult, înafară de firea mea care este setată doar pe mersul înainte (mă uit puțin înapoi, dar merg înainte, chiar dacă atunci când mergi tot înainte riști să dai cu capul de ceva, eu merg înainte și văd eu ce soluții găsesc când mă lovesc), și sportul. De când mă știu, practic un sport: am fost la înot ani de zile, ceea ce m-a învățat să am spirit de echipă, să îmi placă să merg la antrenamente.
Apoi, nu aveam piste de alergat, în Militari, unde stăteam, nu mă duceam la alergat pe vreo pistă de alergare, alergam pe scări. Urcam și coboram de la parter până la etajul zece de câteva zeci de ori. După ce am născut-o pe Ioana, aveam o casetă cu Jane Fonda, și făceam în casă aerobic, sau mai mergeam din când în când la aerobic la Hotel București, dar fiind cu copil mic nu prea aveam timp.
Nu mi s-a părut niciodată nimic cu adevărat greu. Știam că am de terminat facultatea, aveam examene de luat, mă pregăteam pentru asta. În ultimele două luni de sarcină, m-au ajutat și colegii. Nu mi-am făcut planuri fixe, nici în afaceri nu se întâmplă lucrurile neapărat ca în business plan sau cum îți scrii pe hârtie. Din punct de vedere profesional, mi-era foarte clar, trebuia să învăț bine ca să pot termina cu notă mare pentru a prinde un post cât de cât aproape de București: pe vremea aceea trebuia să iei notă mare, să fii căsătorită, dacă aveai copil era și el în punctaj, dacă erai membru de partid, era în plus la punctaj. Iar eu nu eram membră de partid. Aveam un punct în minus. Nu a mai fost nevoie de tot acest punctaj, am terminat facultatea în ’90, când deja au fost făcute altfel repartițiile.
Ați avut o căsnicie lungă, care s-a terminat cu un divorț dureros, pe care l-ați gestionat cu foarte mare discreție.
În primul rând, îți face ție bine să nu îl vorbești de rău pe cel cu care practic ai petrecut atât de mulți ani și nu sunt numai ani petrecuți la telefon, sunt trăiți într-o casă. Rupturile sunt dureroase, indiferent că se numesc divorțuri sau pur și simplu despărțiri de parteneri. Apoi, nu cred că există divorț care să se întâmple brusc și dintr-o dată, fără ca partenerii să nu simtă dinainte că ceva nu merge între ei. La fel a fost și între noi: am reușit să creștem un business, să creștem ca parteneri, dar am uitat să creștem din punctul de vedere al cuplului intim. Am uitat, nu am avut timp să vorbim unul cu celălalt, să descoperim de ce partea cealaltă nu poate vorbi mai ușor, mai transparent. Nu am reușit pur și simplu să vorbim despre ce îi place sau nu îi place fiecăruia.
Privind în urmă, îmi dau seama că am făcut totul ca să îi fie bine partenerului meu, să aibă confort, să aibă o casă, să aibă copiii hrăniți, curați, dar nu am făcut nimic pentru sufletele noastre. Am dăruit foarte mult, dar la un moment dat poți fi golit de puterea de a dărui și atunci ai nevoie să ți se întoarcă ce ai oferit. A trebuit să vină altcineva să îmi spună că trebuie să învăț lecția a cere, și în Biblie scrie: Cere și ți se va da! Chiar dacă nu știa fostul meu soț, Dan, să îmi dăruiască, dar măcar putea să îmi spună: „Nu pot să îți dau pentru că nu mă pricep/ nu am de unde/ nu vreau!”
Fiecare dintre noi avem acei ani ai copilăriei pe care se spune că dăm vina, nu dăm vina, este doar adevărul, în acei ani te formezi, de aceea se și numesc și „cei 7 ani de acasă.” Iar din acea formare a ta fac parte inevitabil și părinții, ei sunt foarte importanți în formarea ta ca adult într-un cuplu, ei te pot învăța cum să iubești. Probabil, se întâlnesc destul de mulți oameni care nu au avut parte de o iubire ca cea de care am avut eu parte în copilărie și, astfel, nu știu să dăruiască la rândul lor altora. Nu sunt neapărat de judecat sau condamnat.
Camelia Șucu și divorțul
Nu am știut să ne împărtășim problemele unul altuia. Nu a avut nici unul, nici celălalt urechi pentru problemele celuilalt și unul dintre noi s-a trezit că îi este mai bine cu altcineva, iar eu simțeam că ceva este în neregulă, dar nu știam ce să întreb, nu-mi venea să cred și, realmente, nici nu am întrebat: „Ce se întâmplă cu tine?” Sau mai întrebam, dar în momentul când unul dintre parteneri deja pleacă către altcineva, ruptura este destul de gravă. În general, nu zic că nu se pot reînoda lucrurile, dar trebuie să existe o bază ca să se poată face ceva în acest sens. La noi această bază nu a existat, nu am știut să ne-o clădim, acesta fiind unul dintre motivele pentru care relația noastră nu s-a mai putut reface, pe lângă faptul că eu țin foarte mult la loialitate și nu mă refer doar la cea a partenerului meu de viața, ci și a partenerului meu de business.
S-au schimbat brusc foarte multe lucruri.
Chiar și faptul că o parte dintre cunoștințe/ prieteni nu mă mai invitau la evenimente de familie, nici măcar nu a contat că el fusese cel care plecase de acasă, ceea ce observ că se întâmplă și azi.
V-ați simțit vinovată?
Au venit spre mine tot felul de reproșuri, direct în față sau pe la spate, întrebări de genul: „De ce nu a mai mers?” Ajunsese până și Dan, ca să nu se simtă el vinovat, să îmi atribuie toată vina. Adică tot ceea ce făcuse el încerca să spună mai departe de parcă făcusem eu. După ce am plâns nopți în șir, am tras aer în piept și mi-am spus: „Dacă asta este misiunea mea de acum înainte să fiu divină, atunci sunt divină pe moldovenește ☺️”. Am început să percep totul cu umor așezat și inteligent, cât am putut eu în acea situație, pentru că a fost foarte greu. Nu a fost dureros divorțul, cât a fost dureros să văd ce se întâmplă cu oamenii din jurul meu la care am ținut, pe care îi primisem în casa mea.
Ce v-a durut cel mai mult?
Partea personală am reușit să o gestionez cât am putut de bine și vis-a-vis de fete și vis-a-vis de restul lumii, mai ales să nu se simtă fetele date la o parte pentru că nu mai suntem noi domnul și doamna Șucu. Nu am avut nicio secundă intenția de a mă compara sau de a o blama pe cea care a venit între mine și fostul soț, sau după mine, pentru că nu consider neapărat că trebuie să dai vina pe cineva. Trebuie să îți asumi,și în momentul în care înveți să recunoști că ai făcut cât ai putut și că într-un cuplu sunt întotdeauna doi oameni și responsabilitatea se împarte, atunci de ce să dai vina pe o a treia persoană.
Mai mult, îți spun ceva ce știu de la bărbați: bărbatul nu pleacă de acasă pentru că neapărat găsește ceva mai bun, ci pentru că îi place să își reconfirme anumite lucruri, să experimenteze. Mai este un aspect de luat în calcul, s-a împământenit în mentalitatea autohtonă că bărbatul este stâlpul casei, doar că de ani de zile, de când femeia este și ea femeie de carieră și muncește alături de bărbat, sunt doi stâlpi în casă și de multe ori stâlpul-bărbat nu prea se împacă cu ideea că există și stâlpul-femeie. Eu am pretenția să îi cer omului adult, care trece de 20 și ceva de ani, să se educe singur. A deveni un om mai bun în fiecare zi este mult mai important decât creșterea contului în bancă, mult mai important.
Camelia Șucu, ce ați învățat în urma acestei experiențe? Și cum ați reușit apoi să vă reconstruiți viața?
Nu pot vorbi decât din experiența mea, și din poziția în care m-am aflat eu. Nu vreau neapărat ca ceea ce spun să fie luat ca sfat, cred că există oricum doar sfaturi generale. În rest, fiecare se adaptează momentelor respective și se poate adapta în funcție de felul fiecăruia de a fi, de personalitatea fiecăruia, de capacitatea și de posibilitățile fiecăruia. Nu e de parcă eu dețin reguli absolute. Cred, însă, că este foarte important să nu rămâi ancorat în trecut, să nu îți dorești răzbunare, să nu gândești rău, toate acestea nu fac altceva decât să te țină ancorat în trecut cu energii care nu te lasă să construiești nimic pozitiv în viitor.
Din această experiență am rămas cu foarte foarte multe lucruri pe care le-am învățat în primul rând despre mine: am învățat că sunt om ca oricare alt om, că am și eu gânduri și porniri pe care nu aș fi vrut să le am, apoi am descoperit că mă pot educa și, prin creșterea interioară și spirituală, am reușit să merg către țelul pe care eu mi l-am setat în această viață: să ajung să fiu în echilibru cu mine însămi.
Nu știu dacă există echilibrul perfect, și nici nu cred că este sănătos să fii în echilibru perfect, dar un echilibru cât de cât între minte și suflet, cu tine și apoi cu cei din jur este absolut minunat. Însă, primul lucru pe care l-am învățat este că de la mine pornește echilibrul de care vorbesc și trebuie să lucrez în primul rând cu mine. Încă învăț. Am mai avut multe experiențe care m-au ajutat să mă descopăr, să descopăr alte și alte laturi ale mele, să învăț și să atenuez anumite aspecte. În fiecare dintre noi există un ying și un yang, un îngeraș și un drăcușor, e foarte important să vorbești cu amândouă părțile, dar să hrănești însă doar binele.
Am avut părinți care mi-au arătat un altfel de model de relație, dar vremurile au fost altele, noi nu ne-am adaptat cum trebuie. Deși am în jurul meu și oameni care au reușit să reziste acelorași vremuri. Repet, partenerii care rezistă mulți ani își acordă în primul rând timp lor pentru a crește împreună. Când construiești o casă trebuie să ai aceleași valori, nu poți să pui cărămidă de cea mai bună calitate și mortarul să fie mai de proastă calitate, se prăbușește.
Mobexpert era și copilul dumneavoastră.
Da, și e de parcă ai spune că acest copil nu a avut niciodată mamă. A fost foarte dureros. A rămas doar o întrebare la care zâmbesc. În continuare mă întâlnesc cu oameni (sau primesc mesaje pe Facebook) care îmi mulțumesc că și-au cumpărat mobilă de la Mobexpert, sau persoane care mă roagă să le rezolv problemele asociindu-mă în continuare cu Mobexpert, având impresia că sunt în continuare acolo. Din fericire, am păstrat legături foarte bune cu echipa de acolo, nu ezit niciodată să iau legătura cu ei, dacă am un client care ar putea să fie ajutat de ei, îi contactez. Și eu mai cred așa, că, indiferent ce vrei să faci, binele tot învinge.
Doar că nu poți șterge cu buretele…
Exact, sunt 18 ani. E o problemă acolo, dacă nu poate să își asume și să accepte asta. Eu sunt împlinită, cu copiii mei care mi-au dăruit alți copii, ne ajutăm, ne iubim, mă simt stâlpul lor și am clienți care în continuare cred că eu sunt și la Mobexpert, nu numai la Class. Am considerat că a vorbi urât despre acea perioadă din viața mea sau față de partenerul meu nu mi-ar face bine, de aceea nici nu am vorbit până acum, și am acceptat cu destulă ușurință, dar cu durere, că cealaltă parte nu și-a dorit să comunicăm la fel. Eu știu cine sunt, știu ce am făcut, și bine și mai puțin bine, și mai știu că sunt capabilă să mă îndrept acolo unde este cazul.
V-a fost teamă că ați rămas singură în business?
Nu m-am gândit niciodată la asta. De fapt, nu am exclus niciodată ideea de a avea partener în business dar, din păcate, se pare că lucrez mult mai bine eu cu echipa mea, având parteneri punctuali pe anumite proiecte. Parteneri în business cu care să construiesc pe termen lung, nu am mai avut, deși am fost foarte deschisă.
Cum îți spuneam și mai devreme, nu mi-a fost frică niciodată, teama de eșec sau grija față de gura lumii sunt două subiecte care mă intrigă și mă fac să mă gândesc de unde pot veni aceste două temeri. Știu, de fapt, vin de la faptul că nu ai încredere în tine. Mi s-a întâmplat și mie să nu mai am încredere în mine, mi-a fost zdruncinată de lumea din exterior, dar ea, încrederea, era acolo în mine. Pentru că m-am gândit mult la tatăl meu zilele astea, am realizat că încrederea unui om în propriile forțe vine din acea iubire pe care ți-o oferă părinții, iar în cazul fetelor mai ales, contează foarte mult relația cu tatăl.
Camelia Șucu: „Părinții mei m-au ajutat foarte, foarte mult, tot timpul. Nici nu știi cum se purta tata cu strănepoata cea mică, Prâslea a noastră!”
Exit-ul din Mobexpert a fost pentru mine o alegere pe care a trebuit să o fac pentru că am fost acționar minoritar, aveam 40% din cele 18 firme care făceau parte din grupul Mobexpert. Am acceptat acest 40% pentru că pe atunci nu aveam cultura legislativă necesară, și nu aveam o cultură de om care să considere că este foarte important să ai aceleași drepturi chiar și când partenerul tău de afaceri este același cu partenerul tău de viață. Partenerii de firmă trebuie să aibă mare grijă, să își pună actele în regulă de la bun început așa încât, dacă este nevoie de o împărțire, să fie una corectă.
Eu nu mi-am dorit să transform separarea noastră într-un litigiu comercial, deși o puteam face, dar aceste litigii comerciale poate ar fi șubrezit foarte mult brand-ul, poate ar fi șubrezit foarte mult afacerea noastră pe care o clădisem de atâția ani, și cu siguranță ar fi introdus o stare de neliniște și teamă în rândul a 1000 și ceva de angajați sau chiar mult mai mulți în toată țara.
Fiind acționarul minoritar, nu puteam lua decizii, puteam doar să le blochez. Am mers pe calea legală, am fost onestă și de bun simț până la final. Nu m-am folosit nicio secundă de absolut nimic din ceea ce știam mai puțin pozitiv despre activitatea partenerului. De fapt, am învățat atunci pe loc ce am de făcut, am aflat care este valoarea acțiunilor mele, am început să negociez cu mai multe fonduri de investiții. Nu era ușor pentru că poziția de acționar minoritar este mai greu cumpărabilă. În general, Fondurile de Investiții investesc când au și un partener cu care să poată construi, dar ei nu erau doriți. Aveam însă destul de multe oferte până în 2006 când mai multe lucruri au conlucrat: Dan avea deja o altă viață, avea un copil mic, venea Ikea în România… I-am explicat atunci că în vreme de război e mai greu să construiești și ar fi bine să încheiem negocierile noastre, și pentru că el avea drept de preemțiune în societăți, puteam negocia să cumpere el acțiunile mele. Așa s-a întâmplat, nu am făcut partaj la divorț, ci mi-am vândut părțile sociale din societăți, noi nu aveam bunuri comune înafară de societăți: mașinile erau în leasing, casa în care locuiserăm era închiriată, casa pe care o construiam i-am lăsat-o lui.
Mi-am luat doar banii pe dividende și societăți, încheând tranzacția, apoi finalizând divorțul. Acea știre „Camelia Șucu a primit la divorț 40 milioane de euro” este total falsă. Nu, adevărul este acesta: „Asociatul Camelia Șucu a primit în urma vânzării de acțiuni (scrie și în Monitorul Oficial) 40 milioane de euro.
După ce treci prin atâtea, să fii constructorul noii tale vieți nu mai este atât de dificil ☺️.
Ce a urmat pentru dumneavoastră în business?
Camelia Șucu: În 2007 am ieșit din toată aventura cu trecutul, iar în 2008 a venit criza economică, adică a început o perioadă grea de-a lungul căreia a trebuit, ca om de afaceri, să învăț, am și câștigat, am și pierdut, am investit și bine și prost, ca toată lumea din business. Dar, din punct de vedere personal, an de an am câștigat experiență și cu asta tot felul de alte lucruri bune.
Ați fost încă din anii ‘90 o femeie de business puternică, crescând într-o perioadă în care femeile se confruntau cu și mai multe bariere decât în prezent. Ați simțit că erați nu numai om de afaceri, ci și om de afaceri femeie?
Am fost de multe ori întrebată de acest lucru dar, sincer, nu. Pur și simplu nu am simțit o astfel de percepție. Contează foarte mult atitudinea ta în relația cu ceilalți. De fapt, discriminarea de care spui există din păcate între noi, femeile, noi nu prea ne iubim una pe cealaltă. Poate s-au mai schimbat lucrurile în ultimii ani, dar am remarcat că bărbații sunt mult mai uniți la nevoie decât suntem noi.
Am simțit un fel de răutate, dar nu din partea femeilor din business (bineînțeles nu i-am dat importanță): în urma rupturii dintre mine și Dan, deși niciunul dintre noi nu vorbeam despre ce se întâmplase, bineînțeles că tot satul știa (Bucureștiul este un sat mai mare) ☺️ Auzeam că era bucurie în sat pentru că doamna Șucu nu o să mai conducă mașini scumpe. Ulterior, după ce am terminat totul cu bine, marea majoritate spunea: „E, i-a dat bărbac-su bani să scape de ea.”
Îmi spuneam: „Al naibii bărbat, mi-a dat 40 de milioane ca să scape de mine, bravo mie, înseamnă că am făcut ceva bine.” ☺️ Nimeni nu voia să vorbească despre Camelia Șucu care era foarte atentă la ce îi place celuilat, prieten sau cunoștință, care se preocupa de binele altora prin ceea ce făceam în organizațiile caritabile…
În prezent, comunitatea femeilor de afaceri este comunitate cu femei care avem nevoie una de alta, care ne respectăm una pe alta și chiar ne iubim una pe alta. A crescut această comunitate, ceea ce mă bucură foarte mult. În zilele noastre, independența femeii este văzută cu ochi buni și de către femei și de către bărbați. În 2004, când povesteam despre atitudinea răutăcioasă a celor din jur, mentalitatea era cu totul alta. Altfel, am simțit întotdeauna din partea bărbaților cu care interacționam în business foarte mult respect. Să nu uităm că parteneriatul dintre femei și bărbați în business este extrem de productiv și minunat.
Aș atrage atenția totuși asupra unui aspect: femeilor, fiți independente, dar fiți feminine în continuare. Este o mare provocare să îți poți echilibra firea, să nu dai prea multe comenzi, să nu fii bărbat în casă, să știi să îți conduci afacerea (unde trebuie să fii foarte bine organizată), dar să nu tai avântul nimănui, nici al femeilor, nici al bărbaților. Este foarte important, pentru că femeile dau tonul.
Iar dacă vrem să fim bărbați în casă, să nu ne întrebăm apoi de ce bărbatul nu mai face nimic și stă doar pe jocuri video. Să privești mereu spre echilibru. În 2006, când am fost în America pentru prima oară, m-au impresionat negativ foarte multe femei din business-ul american: aveau structura feței masculină. M-am gândit ce s-o întâmpla cu ele, apoi am citit și am descoperit că orice acțiune de acest gen: faptul că trebuie să fii foarte organizată, să iei foarte multe decizii, faci efort fizic cot la cot cu bărbatul duce la creșterea testosteronului din organism, ceea ce se vede până și pe chipul tău.
Și nu am văzut asta numai în exterior, am și trecut printr-o astfel de schimbare. De exemplu, alergam într-o perioadă câte două/ trei ture de parc, apoi mă întrebam de ce sunt colțuroasă la față. Am început lecțiile cu mine însămi pentru a scoate la suprafață ce am mai frumos și mai bun, faptul că sunt femeie. Este un dar absolut minunat acesta de a fi femeie. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la pasiunea pe care o investim când muncim și facem ce ne place, indiferent de job, asta nu trebuie să ne fie luată, asta ne împlinește, ne completează.
Pe plan personal, ați rămas singură?
Nu am avut niciodată senzația că îmi era greu când eram singură. Este adevărat, nu mi-a plăcut să mă angajez într-o nouă căsătorie, dar asta nu înseamnă că nu mi-a fost bine în prietenii frumoase și de lungă durată. În continuare îmi este foarte bine.
Ce relație aveți cu fetele dumneavoastră, Ioana și Cristina?
Tot timpul mi-am dorit să fiu prietenă cu ele pentru că această prietenie de care tot vorbesc eu, mi se pare că este cea mai valoaroasă într-o relație ☺️ Poate că mulți înțeleg prietenia în fel și chip. Eu o văd ca fiind o relație de transparență, în care vorbim de toate, întrebăm, ne ajutăm. Am reușit să am această prietenie cu ele. Că de multe ori mă simt sora lor mai mică, asta e partea a doua.
În anii după ce am terminat cu divorțul, dacă plecam undeva, mă luau la întrebări: „Unde pleci așa singură?” Le spuneam: „Treaba mea.” Și ele continuau: „Și cât stai?” ☺️ Ajunsesem să fiu întrebată nu de mamă, ci de fete. Am moștenit asta de la tata și încă o dată îi mulțumesc, le-am iubit și le iubesc cu totul, fără să le apăs, fără să fiu posesivă. Am grijă de ele, câteodată poate excesiv. Grija aceea, să știu că au de toate în casă, să știu că s-au odihnit, să știu dacă și-au luat suplimentele de care au nevoie. Le-am fost întotdeauna alături. Mă bucur când reușim să ne strângem toți. Cumva, după ce s-au căsătorit, am fost tot timpul în vacanțe împreună. Mergeam și înainte, dar am avut o perioadă când erau adolescente și nu era o prioritate să mergem în vacanțe împreună. ☺️
În schimb, cu sora mea am trasat o regulă, să petrecem minimum o vacanță pe an împreună, unde mergem ca surorile. De anul acesta o includem și pe mama, cu condiția să nu ne certe, să nu stea cu gura pe noi, că nu facem aia sau ailaltă, că stăm prea mult la soare. ☺️
Și-a asumat?
Și-a asumat, dar nu o credem. Ne asumăm noi că o să ne certe câteodată. ☺️
Lucrați cu fetele dumneavoastră?
Sunt bucuroasă și mândră, ca mamă și ca owner ClassIN că de nici un an de zile, fiica mea, Ioana, s-a alăturat afacerii, fiind managerul diviziei de dezvolatre pe rezidențiale. Are foarte mult curaj, îi place ceea ce face, pune foarte mult sufletul în organizarea de evenimente, are ochi pentru asta. Văd cât de bine își face treaba aici și, crede-mă, nu e dorință mai mare a unui antreprenor decât cea de a-și vedea copilul pe lângă el.
Mai mult, Ioana împreună cu Cristina, tot de un an și puțin, au realizat un proiect pe real estate, toată lumea le privește ca fiind foarte tinere, dar proiectul este atât de frumos și bine pus la punct și ca cifre, și ca organizare. Am mai fost cu ele, ca să le deschid ușile la bănci, dar în continuare ele sunt în discuții și ele prezintă singure situațiile financiare. Cristina, împreună cu soțul ei, Vlad, au deja șase ani de când au un business pentru copii, spații dedicate copiilor, unde aceștia se pot juca, dar își pot organiza și zilele de naștere, Kido Play Academy. În ultimul an au suferit, fiind închis, dar nu și-au pierdut speranța, s-au reorientat spre online, au creat un concept nou prin care merg acasă la cei care își doresc o petrecere. Vlad, soțul Cristinei, m-a ajutat și pe partea de consolidare de clienți la piața de gros. Soțul Ioanei este stomatolog.
Ați fost mereu acolo lângă ele/ lângă ei…
Camelia Șucu: Exact. Mi-am văzut fetele crescând, plângând, suferind, fiind fericite. Nu întotdeauna au făcut cum aș fi vrut eu și, deși mi-am spus părerea, nu am încercat să le impun niciodată să facă neapărat ca mine. Noi simțim ca mame, dar nu poți fi cu adevărat niciodată în sufletul celuilalt, de aceea cred că e mai bine să lași lucrurile să se întâmple așa cum trebuie să se întâmple. Să fii acolo, să îți susții copilul când are nevoie.
Au crescut, au devenit mame, nici nu mi-am putut imagina cât de emoționant poate fi acest moment. Nu am fost atât de emoționată când am devenit eu mamă. Am plâns atunci când mi-am văzut nepoții, atât de mici, și mămicile care începeau o nouă viață. Au crescut și nepoții. Cumva, pentru că acum sunt un manager al timpului mai bun decât când eram mai tânără, reușesc să fiu în viața nepoților, păstrându-mi și viața mea și business-urile, fiind în continuare un om social. Nu la fel de social cum eram înainte pentru că am devenit mai selectivă, dar păstrându-mi și această nevoie de a mă vedea cu oameni, și de a învăța de la ei. Poți învăța mereu și de la cei mai tineri, și de la cei mai maturi.
Când s-a născut prima nepoată, Alma, care este exact cum îi spune numele – sufletul – eram de vreo trei ani de zile într-o depresie controlată cumva de mine. Știam cum se manifestă, ce am și am ieșit din ea fără complicații. Era apanajul unei perioade cu multe probleme care mă afectaseră. Undeva în această perioadă s-a născut Alma care mi-a vindecat sufletul.
„Mie nepoții îmi spun Puppy”
Marc, nepotul, a venit la trei luni și ceva după Alma, apoi la interval de un an și ceva, a venit Aria. Eu așa le spun: sufletul, veselia și loialitatea – cea mică pe cât este de războinică, pe atât este de lipicioasă. Marc mi-a făcut cel mai frumos compliment: „Puppy nu e bunică!” Așa mă simt ei pe mine.
Ei reprezintă cea mai mare bucurie a vieții mele de la 50 de ani, și de acum înainte. Am dormit cu ei, m-am jucat cu ei, poate, de multe ori mă gândesc, am petrecut mai mult timp cu nepoții decât cu copiii. Fetele vin la mine în fiecare vineri și pleacă duminică, în vacanțele pe care le fac cu ei, fetele stau cu mine. Am început să fiu trasă la răspundere mai mult de către Alma, pentru vacanțele mele separat: „Unde te duci? Puppy, dar asta era vinerea noastră!” ☺️
Reușim cumva să ne bucurăm, dincolo de toate grijile și problemele, pentru că nu înseamnă că nu ai probleme dacă ai făcut o tranzacție de 40 milioane. ☺️ Dar fericirea ei mi-o aduc, copiii și nepoții. Îmi imaginez cum, peste ani de zile, când vor fi mari, o să călătoresc cu toți trei și vor fi și ajutoarele mele în business.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
