Când dragostea pentru predat întâlnește forța de a învinge cancerul. Marcela Stanciu, profa de franceză ce nu s-a lăsat învinsă de boală și și-a ținut promisiunea făcută elevilor

Marcela Stanciu a fost până anul trecut profesoară de franceză la o școală din Lupeni. A ales această profesie pentru că, atunci când avea patru ani, a fost fascinată de salutul medicului ei ce intra în salon și spunea „Bonjour!”. Mai târziu spune că a fost vorba de omul potrivit la locul potrivit, adică de o profesoară care a făcut-o să îndrăgească foarte tare această materie și o alta care i-a prezis că învățământul va fi drumul ei în carieră.

Marcela Stanciu devenit profesoară la începutul anilor ’80, într-un sat foarte îndepărtat de orașul său natal, motiv pentru care zi de zi, cu noaptea în cap pleca la gară, făcea naveta cu trenul 60 de kilometri, după care se mai întorcea seara, după lăsarea întunericului.

Acest drum greu nu a descurajat-o, precum nici problemele întâlnite în anii ’90, anii în care i se spunea că nu mai sunt bani de salarii. Și-a făcut meseria cu dedicare și pasiune deoarece, încă din facultate învățase că trebuie să facă ce poate și ce știe mai bine, ca să le fie bine copiilor.

Putea să iasă la pensie acum câțiva ani, însă acceptase să fie dirigintă la o clasă, iar renunțarea la cuvântul și angajamentul luat nu era o opțiune pentru ea.

Anul trecut însă s-a îmbolnăvit. Un cancer păcătos avea să o facă să-și calce pe cuvânt și să se retragă de la școală și de la datoria sa. Erau ultimele luni înainte ca promoția sa să termine clasa a VIII-a. S-a internat în spital, s-a operat, iar la ultima oră de dirigenție s-a întors să le ureze elevilor ei toate cele bune și să le predea ultima lecție, cea a demnității.

O poveste descoperită în comunitatea Narada.

Unde ați predat limba franceză?

Mi-am început cariera prin repartiție, într-un sat, la vreo 60 de kilometri de Lupeni. Plecam dimineața, mă întorceam seara, în fiecare zi cu trenul pentru că în perioada aceea nu era benzină și erau mari probleme cu transportul.

Mai apoi am predat la Câmpul lui Neag, lângă Lupeni la 18 kilometri. Acolo am predat până în 1990, când am putut să mă transfer acasă.

În total aveți câți ani la catedră?

Am ieșit la pensie anul trecut, asta înseamnă 41 de ani la catedră.

Asta înseamnă o pasiune foarte mare pentru această profesie și pentru copii. Să rămâi atâția ani la catedră, cel puțin ultimii 30, într-un sistem în care știm că nu era cea mai de dorit meserie, cel puțin din punct de vedere financiar… e mare lucru…

Absolut! Încerc să găsesc acum o explicație… Cred că e vorba de pasiune. Poate că la început aș fi dorit să plec în altă parte. Ca orice tânăr, vrei să mergi într-un oraș mare, vrei să mergi în altă lume să-ți găsești alt rost – am făcut facultatea la Timișoara, am intrat în contact cu altă lume care îți deschidea alte orizonturi, am avut parte de profesori care mi-au deschis ochii, m-au orientat în sensul de a face ce trebuie pentru meseria mea, fără compromisuri foarte mari. A fost și dorința de a pleca, dar rămânând am lucrat cu copiii și am zis să fac această muncă cât pot eu de bine, să-i ajut cât pot eu de mult. Orășelele mici, satele sunt puțin altfel de Românie, sunt copii care nu au aceleași deschideri ca cei dintr-un oraș mare sau din capitală, iar lucrurile nu s-au schimbat nici acum și asta m-a determinat să rămân și să fac ceea ce am făcut.

Venind apoi la Lupeni, a fost un avânt al învățării limbilor străine, inclusiv a limbii franceze, care apoi a căzut într-un plan secund sau mai jos, ceea ce mi-a dat energie și motivație, dar mai ales obligativitatea de a fi tot timpul la curent, să țin pasul. Eu am învățat calculatorul din mers, au fost niște șocuri pe care le-am trăit fiecare pe pielea lui.

Au fost lucruri pe care a trebuit să le facem din mers, fără un sprijin de sus, dintr-o viziune a ministerului care să ajute cadrele didactice. Anii 1990 mi s-au părut foarte grei, atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere al șocurilor economice și de tranziție.

Se făceau multe schimbări, nu știai de azi pe mâine ce anume se așteaptă de la tine. Îmi amintesc și de momentele când ni se spunea că nu mai sunt bani de salarii, mai ales spre sfârșitul anului calendaristic.

Sunt niște lucruri pe care le-ai trăit și le duci cu tine, faci față cum poți și te duci în continuare la catedră pentru că ai o datorie față de copii, să-i înveți să fie bine.

Citește și: Într-o lume întunecată și plină de prejudecăți, profesoara nevăzătoare, Laura Stifter, aduce lumină în sufletele elevilor săi