Provocarea Carlei sau cum să ieși din depresie severă cu ajutorul unui câine

Carla lucrează într-o televiziune cu specific muzical, Music Channel, iar în ultimul timp se implică cu toate eforturile în salvarea și adopția câinilor în risc de eutanasie din adăposturile de stat de la noi. A creat o comunitate online și o asociație, Big Hearts Society, în care cei care empatizează cu această cauză pot dona bani pentru hrana și tratamentul câinilor fără stăpân sau pot adopta un patruped.

Povestea Carlei și a câinelui Happy a început după o perioadă de depresie severă, când fata a decis să își ia un pui de Golden Retriever, care s-a dovedit provocarea vieții ei. Câțiva ani mai târziu Happy avea să fie cel mai bun patruped „terapeut” al unor copii cu nevoi speciale, iar aceste abilități ale lui aveau să-i schimbe viața și Carlei.

O poveste emoționantă a unei prietenii profunde și câteva lecții de viață pentru oricine ar vrea să înțeleagă mai bine relația cu un animal de companie.

Una dintre misiunile tale susținute ține de a salva câini abandonați. Cum a început pasiunea pentru animale, pentru câini?

Mi-am dorit foarte mult un câine, doar că nu am avut voie niciodată. Tata mi-a spus că dacă prinde ceva viu în casă va zbura pe geam. Iar eu chiar l-am crezut. Evident că nu era capabil de așa ceva, acum are două pisici. Dar logica lui atunci era că unui câine nu îi este bine în casă și nu are ce căuta într-un apartament. Pe scurt, nu am avut voie să am un câine. Dar dorința mea a rămas acolo, în inimă.

Am devenit apoi obsedată de Golden Retriever pentru că am găsit niște filmulețe pe youtube, în care acești câini erau ghid pentru persoane cu dizabilități ori făceau terapie cu copii cu tot felul de afecțiuni, de la autism, la Sindrom Down. M-am îndrăgostit de ei. Am început să citesc mai multe și am descoperit că sunt una dintre cele mai echilibrate rase. Și, de acolo, s-a format o obsesie.

Ajunsesem să am, în fiecare telefon, câte 300 de poze cu Golden, luate de pe internet. Mă uitam la ele seara, proiectam viitorul meu câine.

Și au trecut 10 ani. Mai devreme mi-ar fi fost imposibil câtă vreme aproape că mă mutasem la muncă. Și eram conștientă că un pui de câine te solicită și ai nevoie de timp să i-l dedici. Ca unui copil.

Ce lucrai atunci? La ce visai, ce îți doreai?

Lucram în industria muzicală atunci. Și acum la fel.
Pe vremea aia, la 18 ani, visam să mă fac prezentatoare de știri, să fiu această a doua Andreea Esca a României. Am intrat la Jurnalism și am început să lucrez.

Am devenit, dintr-o întâmplare, asistenta lui Ștefan Bănică, la Dansez pentru tine. Treaba mea era să îi programez agenda, iar în timpul emisiunii să stau cu desfășurătorul în brațe și să punctez momentele care se întâmplau în timp real. Desfășurătorul era făcut dinainte, dar într-o emisiune live lucrurile se schimbă.
Iar el voia să aibă la final desfășurătorul real. Era regizor artistic și voia să știe exact lucrurile. Un om de un profesionalism extraordinar.

Am lucrat un sezon, după care am realizat că nu sunt pregătită pentru ritmul ProTv-ului, la vârsta aia.
Ritmul era nebun , iar eu eram o copilă timorată.

Așa încât, cu ajutorul lui Ștefan Bănică, am cunoscut pe cineva de la Roton și m-am angajat acolo. Și la Roton am învățat ce înseamnă PR în industria muzicală. Am luat-o ușor, de la presa scrisă, baze de date, trimis comunicate de presă, organizat evenimente, contracte, publicitate, televiziuni. Acolo chiar am învățat meserie. Am prins perioada în care încă se vindeau albume fizic și se primeau discuri de aur și de platină. Nu o să mai vedem asta niciodată.

De cine te ocupai?

De cine nu mă ocupam ai putea să mă întrebi. Pe vremea aceea, Roton avea foarte mulți artiști: Iris, Holograf, Ștefan Bănică, eram acolo când au semnat cu Inna. O aveau și pe Laura Stoica, pentru care am organizat un eveniment in memoriam.
A fost o perioadă foarte intensă.

Am învățat cum crești un om care vrea să devină artist cunoscut și ce înseamnă să vinzi un produs artistic. Iar ca om am învățat să nu mă distrug lucrând în neștire. Eram la vârsta la care voiam să demonstrez și făceam exces de zel.

Pentru că ajunsesem să fac asta: aveam evenimente seara, stăteam până târziu, iar a doua zi eram la birou la ora 9:00. Aveam periuța de dinți la mine, haine de schimb la birou. Atunci am înțeles că niciodată nu trebuie să sari peste pauza de masă și să aștepți să te usture stomacul.
Anii au trecut, am ajuns la Media Pro Music și am intrat într-o altă lume, dacă mă gândesc la cum arăta industria starurilor de la noi. Și acolo am învățat uriaș despre promovarea unui star.

În același timp însă ajunsesem într-o criză existențială, fiindcă nu mai credeam în ce făceam. Adică nu mai voiam să fiu părtașă la promovarea unor artiști în care nu credeam. Și simțeam nevoia să ajut ceva viu de lângă mine.

Când a apărut Happy?

Câinele a apărut după această perioadă, în care tot căutam lucruri relevante pentru mine. Oboseala pe care o încercasem înainte se acutizase. Eram într-o pasă proastă, nu era prima oară, așa încât am crezut că va trece.
Dar nu s-a întâmplat așa.

La început a apărut o tristețe. Banală ai zice. Apoi te trezești în niște crize de plâns inexplicabile. Îți găsești motive: mi s-a întâmplat ceva la muncă, m-am certat cu o prietenă, deși astea sunt motive care înainte nu te-ar fi făcut să izbucnești în lacrimi.

Cu cât trece timpul dispar și motivele, iar plânsul devine o obișnuință. Tristețea se transformă într-o piatră apăsătoare. O simți pe suflet, pe inimă și nu mai pleacă de acolo. Ca și cum ai avea tot timpul o umbră după tine. Mie mi se părea că mă rupe de lume.

Dar munceai în timpul ăsta.

Da, asta era și mai ciudat. Realizez că toată povestea a început de când eram în Media Pro Music.

Mă duceam la birou îmbrăcată ca ultimul om. Nu mă mai interesa dacă azi ajungeam la birou cu niște pantaloni pe care i-aș fi purtat acasă, cu turul lăsat, cu niște UGG-uri obosite în picioare, cu un hanorac pe umeri și părul prins în vârful capului.

Erau niște semnale de alarmă care i-au preocupat și pe colegii mei. Am avut niște discuții, dar încercam să maschez foarte abil totul. Ulterior aveam să aflu că așa li se întâmplă tuturor care au trecut prin așa ceva.
Singurul nostru scop este să arătăm că suntem bine. Nu știu de ce. Probabil este o frică de etichetare: să nu mă creadă cineva nebun. Așa încât devine o adevărată psihoză să nu se afle, să zâmbești frumos.

Apoi a apărut oboseala cronică, chiar dacă nu aveam foarte mult de muncă în perioada aia.
Nopți nedormite, plâns și apoi slăbitul. Apogeul a fost la 38 de kilograme. Atunci mama, care asistase la toată această transformare, a intervenit, m-a luat de mână și am mers la doctor, la psihiatru. Iar de acolo a început lupta cu mine și cu pastilele, pe care nu puteam să le iau. Nu voiam să le iau. Le cumpărasem și le țineam pe birou. Mi se părea că este umilitor, că recunosc că am ajuns la fundul sacului, că nu mai am cale de întors. Iarăși, ulterior, aveam să aflu că toți bolnavii de acest gen trec prin această negare.

Eram obsedată că voi rămâne dependentă de medicamente, m-am certat cu medicul când mi-a zis că nu aveam dreptate. Apoi mi-am dat seama că ar fi cazul să nu mă cert cu psihiatrul, fiindcă că s-ar putea să mă trezesc cu o cămașă pe mine.

Într-un moment de cădere, după vreo trei săptămâni, am acceptat tratamentul. Mi-am luat liber pentru că mediul m-a avertizat despre efectele secundare ale pastilelor: dureri foarte puternice de mușchi, pe membre, mai mult pe brațe, stare de vomă noaptea, somn foarte profund, vise foarte puternice, gâtul uscat. O nebunie. În prima săptămână am dormit cu mama în pat fiindcă îmi era frică.

Ușor-ușor efectele au dispărut după 10 zile și lucrurile s-au ameliorat. Dar nu așa cum ar fi trebuit. Așa că după o lună medicul a mărit doza și am rămas pe acea doză un an și jumătate.

Am avut și un punct pe care toți îl au și de care medicul îmi spusese: tentația să renunți la pastile brusc pentru că te simți foarte bine și ai impresia că nu mai ai nevoie de tâmpeniile alea.

Este cea mai mare prostie. Pentru că deja ai apucat să iei o substanță care creează dependență și de care trebuie să te lași treptat până când organismul se obișnuiește fără ea.

Apare sevrajul. Care m-a speriat groaznic. Aveam furnicături foarte puternice, imaginează-ți un mușuroi de furnici pe tine. Nu mai poți face nimic, nu mai poți fi atent la nimic, într-o stare de nervi incredibilă.

Credeam că va trece. M-a ținut trei zile. În ultima zi, țin minte, am plecat de la birou și nu mai vedeam pe unde merg. Nu am luat metroul, am sărit într-un taxi, am zis adresa și am început să plâng isteric. Am ajuns acasă și am înghițit o pastilă. Am revenit la tratament și l-am ținut până când m-am făcut bine.

Atunci a apărut Happy.
Plănuiam să îmi iau câine în toamna acelui an. Lucram de acasă și am simțit că venise momentul. Voiam să-mi fac cadou de ziua mea un Retriever. Lucrurile aveau să se întâmple altfel. Știam exact de la cine voiam să iau câinele și mai știam că va fi băiat. Doar că în mai am văzut anunțul lor pe facebook: puiuții se născuseră și puteam avea unul în iunie. Așa că nu am mai așteptat. Și nici nu mai contat că nu mai aveau masculi. Când am văzut poza cu Happy am știut că ea este câinele meu.

A început nebunia fiindcă nu am mai avut timp să mă gândesc la crize existențiale, tratament și alte tâmpenii. De ce? Pentru că aveam de strâns de zece, douăsprezece ori pe zi pipi și caca prin casă. Am strâns covoarele, am ascuns lucrurile ce puteau fi roase. Mai uitam câte o pereche de pantofi și se ocupa imediat de ei.

Intrasem, pe grupurile de câini, toată ziua stăteam acolo și citeam chestii despre mâncare, vaccinuri ori dresaj. Precum mămicile care abia nasc. Așa eram eu. Aveam o nouă responsabilitate.
Efectul a fost că am terminat tratamentul mai repede. Am simțit că sunt gata, deși mai aveam vreo trei sau patru luni. M-am dus la medic, i-am povestit despre noul meu scop și mi-a confirmat că eram pregătită.

Cumva Happy m-a salvat, fiindcă m-a scos mai repede din tratament. Dar, atenție! Nu vreau să spun că dacă ar fi venit în momentul intens al depresiei mele m-ar fi ajutat în vreun fel. Nu cred. Probabil că aș fi ajuns să o neglijez și pe ea, nimic altceva. Chiar nu vreau să încurajez pe nimeni să își ia câine în stadiul profund al depresiei, în ideea că îi va salva. Nu îi va salva.

Când problema este foarte mare, să nu ne bazăm nici pe părinți, nici pe prieteni, nici pe câini, pentru că depresia este o boală care trebuie tratată.

Tu i-ai mai dat o misiune lui Happy, anume să fie câine de terapie. Povestește-mi!

Așa e, doar că misiunea a venit mai târziu, pe la trei ani, după ce noi trecusem prin toate focurile iadului.
Un pui te provoacă foarte tare. E ca și cum ai crește un copil. Era bezmetică, nebună. Eu nu am avut răbdare în privința educației cu ea. Nu am dat-o la dresaj, nu am luat în calcul că avea să crească foarte repede și că nu voi mia putea să o țin în lesă. Așa încât s-a întâmplat lucrul care m-a îngrozit cel mai tare: a scăpat din lesă și a fost lovită de mașină. M-a marcat foarte tare și o vreme am avut oroare de scos pe afară.

Toate astea s-au schimbat când a trecut de doi ani. Happy s-a schimbat total. Atunci am simțit că putem comunica. Atunci mi-am adus aminte de filmulețele despre câinii de terapie pe care le văzusem pe youtube cu 10 ani în urmă. Și dintr-o întâmplare, am văzut un anunț pe net și o pagină, Terapie și Activități Asistate de Animale. Le-am scris imediat că vreau să fac parte din echipă.

M-au chemat la evaluare și cred că nu am mai avut emoții așa de mari de la bac. Happy a fost impecabilă iar eu am avut încredere totală în ea.

I-au testat calmul, fiindcă nu trebuia să reacționeze la nimic, luat mâncare sau jucărie din gură ori mișcări bruște. Nu trebuia să prezinte nici cel mai mic semn de agresivitate.

A trecut de toate probele, a luat un punctaj foarte bun și am început școala, adică două antrenamente săptămânal. Pe lângă ce făcea ea, aveam și eu cursuri teoretice cu psihoterapeutul echipei, în care învățam în linii mari despre fiecare afecțiune a copiilor cu care ne vom întâlni. Trebuia să recunosc caracteristicile acestor boli. Iar aceste cursuri m-au ajutat enorm. De pildă, am știut de atunci că cei mici, cu autism, pot merge pe vârfuri ori flutură din mâini și că pot gestiona diferit îmbrățișările. În tot acest timp câinele meu nu trebuie să latre. Pe de altă parte, copiii cu Sindrom Down sunt foarte afectuoși. Trebuia să am grijă la câine, dacă îl apucă de gât și îl îmbrățișează strâns.

În același timp, lucram cu ea acasă la desensibilizare. Câinele trebuie să fie calm și în control în absolut orice situație. Așa că început pe timp de noapte, de zi, de ploaie, de furtună.

De trei ani, la fiecare Revelion, nu mă interesează sărutul de la miezul nopții sau paharul de șampanie. La 12.00 noaptea duc câinele afară și, în momentele cu cele mai puternice bubuituri, ne jucăm, aduce mingea, primește recompensă. Pentru că vreau să văd dacă de la un an la altul se schimbă ceva. Și s-a schimbat: acum Happy își dă puțin urechile pe spate, dar nu se sperie. Despre asta vorbim când facem desensibilizare.

Acum, de pildă, lucrăm la o frică inexplicabilă a ei: aburul care iese din canale. De câteva săptămâni am început să mergem pe lângă canale, ne apropiem la câțiva metri de sursa de abur, primește recompensă. Încet-încet se va obișnui să stea lângă canal fără nicio spaimă.

De ce fac asta? Pentru că ea nu trebuie să fie imprevizibilă, iar eu trebuie să știu tot, ca orice handler.
O vreme a avut spaimă de scări, așa că am mers nouă etaje pe scări: puțin azi, puțin mâine până când lucrurile s-au reglat. Încerc să asociez orice frică ei cu ceva bun. Mai coborîm zece trepte, mai primește o recompensă. Sigur, nu pot să zic că aleargă pe scări. Dar nu le mai coboară pe burtă.

Cum ați intrat în terapie?

Am trecut de o evaluare finală și a urmat perioada în care am asistat, fără ea, la ședințe de terapie. Apoi am început noi.

Eram cumplit de speriată, mi-era teamă să nu greșesc ceva. Dar am învățat tot felul de lucruri și acum suntem ok. De acolo s-au legat și alte lucruri: sunt studentă la psihologie, am devenit foarte interesată, dacă nu chiar obsedată de autism și cred că îmi voi da și lucrarea de licență pe tema asta.

Ce faceți voi concret în ședințe?

Acum majoritatea cazurilor sunt copii cu autism, dar am mai avut și un puști cu tetra-pareză spastică, cu cate lucram la motricitatea fină. De pildă, copilul primea în mână recompensa iar câinele îi deschidea ușor mânuța și apuca fin recompensa. Apoi ne jucam cu mingea și era o provocare pentru copil să țină și să arunce mingea. Era foarte entuziasmat că vedea câinele cum i-o aduce înapoi. De fapt, despre acest efect vorbim în terapia noastră: majoritatea copiilor sunt extrem de fericiți în terapie atunci când apare câinele.

De ce? De unde vine această bucurie?

Câinele este o ființă care îi acceptă din prima secundă așa cum sunt, fără nicio judecată. Iar ei simt acest lucru fără alte gesturi sau vorbe.

Dacă vorbim despre copiii cu autism și te-aș întreba despre un caz de succes al vostru, ce mi-ai spune?

Îți voi spune de Mihnea, care a venit la terapie într-o pasă extrem de proastă, era agresiv și auto-agresiv. Nu mai voia să meargă la școală și nici să se implice în ceva. A venit la terapie, a avut niște momente mai provocatoare, dar, după ce le-a depășit, a legat cu Happy o relație absolut incredibilă, iar acest lucru s-a reflectat în viața lui ulterioară. A renunțat total la auto-agresivitate, am început să învățăm împreună litere și să numărăm, avea răbdare să asculte povești. Știa să facă tot ce are nevoie un câine, de la pus ham, la lesă. Când ajungea la noi era foarte fericit.

Acum Mihnea vine mai rar la terapie, suntem în procesul de despărțire. Dar Mihnea are un câine de la mine, adoptat. Sfatul inițial a fost să nu-și ia un Golden Retriever pentru că mi se pare că este o provocare uriașă să ai un copil cu nevoi speciale și în același timp să ai un pui și să treci prin ce am trecut eu, când îmi venea să mă urc pe pereți. Mi-o și imaginam pe mama trăgând câinele de 25 de kilograme după ea, cu copilul, eventual, în brațe.

Și cum l-a primit Mihnea pe noul cățel?

Aveam atunci un Bichon, fetiță, pe care o abandonase stăpânul ei la un adăpost de stat și pe care am luat-o la două zile după ce a fost lăsată acolo. I-am dus-o cu mari emoții lui Mihnea, mai ales că nu obișnuiesc să dau câini familiilor cu copii. Acum Bella este în Rai. Nu a luat locul lui Happy, cum ne-am fi așteptat, în sufletul băiețelului, dar are locul ei. Și sunt o familie.

Singurul moment în care te-am văzut agresivă a fost într-un filmuleț pe youtube, legat de abandonul câinilor. De ce?

Cred că oamenii, când iau un câine, habar nu au în ce se bagă. Nu iau multe lucruri în calcul, poate cele mai importante. Și eu am avut momente în care m-am întrebat sincer de ce am luat câine? Și am gândit că mai bine stăteam în banca mea. Sigur, niciodată nu mi-a trecut prin cap să renunț la ea. Când a lovit-o mașina pentru că nu am putut-o ține bine am trăit acel sentiment copleșitor de frustrare că îi fac rău. Apoi certurile cu părinții, care nu înțelegeau că atunci când Happy sărea pe copii voia să se joace. Părinții se crizau, mă înjurau, era un haos să ieșim afară, Evident că a trecut. Dar mulți oameni clachează în acest momente. Nu mai zic de ăia care nu știau că un câine își mai face nevoile în casă la început.

Văd un nou trend acum care mă scoate din minți și mă face să fiu agresivă, legat de rasele astea prietenoase, Golden Retriever și Labrador. Familii tinere care abia au „născut” și care își iau câine, eventual un Golden, pentru că îi știu prietenoși.

Văd câini adulți în parc și li se pare că va fi foarte simplu. Dar nu își iau un adult, ci un pui. Și începe nebunia. Fix un câine care face caca, pipi și roade tot prin casă îi lipsește mamei care, probabil, alăptează.

Așa că familia cedează la un moment dat. Și doar nu o să renunțe la copil, nu?
Îl abandonează la vârste la care câinele devine din ce în ce mai greu adoptabil.
De cealaltă parte a realității, știu oameni care au câine de 14 ani, iar bătrânețea este de 100 de ori mai provocatoare decât copilăria unui câine. Iar acești oameni sunt cu ei acolo. Renunță la concedii, la viață, la ce vrei tu să aibă grijă de câinele lor până pleacă dincolo.

Cum treci peste un așa doliu? Câinele este un membru al familiei care dispare mult mai devreme decât te-ai aștepta. Cum faci?

Fiecare gestionează povestea asta cum poate. Unii zic că nu își mai iau niciodată câine, unii se răzgândesc alții nu. Și este de înțeles. Cred că trebuie tratat ca doliul unui om. Există chiar studii care arată că pierderea asta este la fel de dureroasă ca a unui membru al familiei.

Era să zic că nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, primul câine pe care l-am salvat, Oscar, tot un Golden, a murit de curând într-un accident stupid.

Ce am făcut eu? Ce nu trebuia, am băgat toate emoțiile într-un sertar. Cred că nici acum, vorbind cu tine, nu sunt perfect conștientă că Oscar nu mai este. Mi se pare că există undeva acolo și că urmează să îl văd.
Doar că aceste emoții au început să iasă din sertar. Nu am să le zic atacuri de panică, dar sunt niște reacții rele. Așa că am început terapia.