fbpx

Căutare

Share this article

Așa ar putea începe povestea cu sens și iubire a lui Carmen Tiderle, poeta care știe să vorbească pe limba copiilor de azi, să le prindă privirea și să le țină auzul atent până la ultimul vers.

Magia cu care și-a construit destinul de scriitoare, în paralel cu cel de copywriter sau de mamă, are ceva din pasiunea și determinarea unei eroine de roman scris în limba pe care o iubește de când era mică, spaniola.

Cine și de ce a pus piper în mare?

Carmen Tiderle: Nu e niciun mister, cine-a pus sare-n mare a pus azi și piper. E o poezie care a dat și numele unui volum și care îi face pe copii să gândească și altfel, să nu ia ideile de-a gata.

E despre a vedea lucrurile din altă perspectivă. Iar asta e ceea ce încerc eu să-i încurajez pe copii să facă.

Pe tine cine te-a provocat când erai copil? Cine te-a scos din zona lucrurilor deja învățate?

Carmen Tiderle: În copilărie, mama. Cum o cheamă?! Constanța. N-o să fie fericită că i-am spus numele, căci nu prea-i place. Dar nu știu de ce nu, fiindcă ea chiar e ca un oraș de la mare. Adică, de un optimism debordant. La cei 73 de ani încă știe să scoată din mine ce e mai bun. Cred că e în structura ei bucuria de a trăi. Mi-a transmis-o și mie, dar parcă nu la nivelul ei. Pe lângă această mamă grozavă, m-am născut într-un loc care m-a provocat, în sensul că voiam să plec de acolo cât de mai curând, lucru pe care l-am și făcut imediat după ce am terminat liceul.

Sigur, nu înseamnă că nu mă gândesc la acel oraș cu nostalgie. E totuși orașul copilăriei și adolescenței mele, când ce contează e ce experiențe ai, prietenii, iar aici stăteam foarte bine. Nici perioada comunistă nu mi-a plăcut, dar asta nu înseamnă că nu avem amintiri de atunci pe care le prețuim.

Dincolo de asta însă, locul în care am venit pe lume a fost din start o motivație suficient de puternică să răzbat.

Eu am terminat spaniolă-franceză, dar cum în Giurgiu nu existau profesori de spaniolă, trebuia să vin în fiecare săptămână în capitală, pentru meditații, ca să iau la facultate. Pentru asta îți trebuia un pic mai multă determinare pe care o ai din plin atunci când vrei să “scapi” de undeva.

Carmen Tiderle, în studenție

În Giurgiu însă am făcut liceul și acolo am și scris prima mea carte, la 18 ani. Da, un volum care n-are nimic de-a face cu ce scriu acum și care se numește, auzi și tu, “Credeți-mă că sufletul doare”.

Îmi spui mai mult despre acest loc special, cu o mamă grozavă în el, care te-a modelat și influențat?

Carmen Tiderle: Nu-i mare lucru de spus. Un oraș ca oricare altul din România, dar care, din fericire, se află la 60 de km de București.

Cât privește spaniola… am ales-o dorindu-mi să-i citesc pe scriitorii sud-americani. Fratele meu, mai mare cu 7 ani decât mine, avusese grijă să-i descopăr.

Și oricum nu eram bună la mate! (râde)

Constanța, mama lui Carmen Tiderle

Cine te-a învățat să citești?

Carmen Tiderle: Cred că mama. Și învățătoarea mea, doamna Chelu, care era și vecina noastră de bloc. Tot ele au fost cele care m-au făcut să descopăr plăcerea cititului, poveștile. Expresia aia pe care o urăsc copiii – pune-te cu burta pe carte – cred că de la ele am auzit-o prima oară. Presupun că le-am ascultat, dar un pic mai târziu.

Și care au fost cărțile pe care te-ai pus tu cu burta?

Carmen Tiderle: Cred că au fost cărțile pe care toți le aveam atunci la îndemână, volumele publicate în Biblioteca pentru toți și nu numai. Covrigi, covrigei proasăpeți, o poveste cu o furnicuță pe care o chema Fernandel, povestiri istorice… Îmi amintesc o poveste, cred că se numea Prune pentru gunoi, cu o fată care, fiind foarte curată și neputând să strângă o grămăjoară de gunoi, nu avea ce da la schimb ca să primească și ea niște prune. Totul se termină cu bine însă căci vânzătorul de prune o ia de soție tocmai datorită acestei calități. Poezii de Arghezi, Coșbuc, Topârceanu… Acele cărți pe care toți le aveam în bibliotecă. De-aia se numea Biblioteca pentru toți, nu?

Carmen Tiderle, în lectură cu copiii

Iar la scris, cine ți-a fost ghid, inspirație?

Carmen Tiderle: Mai târziu l-am descoperit pe Nichita Stănescu. Nu cred că pricepeam mare lucru, dar îmi plăcea. Cartea de care vă ziceam, cea cu sufletul, i se datorează. Acum îmi vine să râd când o citesc, dar mi-e și dragă, fiindcă sunt acolo totuși niște trăiri autentice, de adolescent.

Nu știu de ce scriam. Cred că nu aveam altceva mai bun de făcut.

Cine ți-a validat prima dată scrisul? Cine te-a încurajat?

Carmen Tiderle: Primele poezii mi-au apărut în ziarul Cuvântul Liber din Giurgiu. Îmi imaginez că nu erau mulți poeți pe-acolo și de-aia m-au publicat. Încurajată, am început să trimit în dreapta și în stânga. Mi-a răspuns chiar doamna Constanța Buzea și chiar au fost publicate vreo trei texte în revista Cartea Românească, dacă îmi aduc bine aminte. Ah, și în Pentru Patrie.

Lectură publică, împreună cu Carmen Tiderle

Mai mult, un domn de la o editură din București mi-a propus să scoatem un volum. Țin minte că o noapte întreagă am editat textele. Și era prima data când atingeam un computer. Aveam 18 ani. Evident, că asta mi-a dat încredere în mine. N-am apucat să le mulțumesc acestor oameni. O fac acum.

Pleci din orașul tău mic și ajungi în București. Cu ce așteptări și cu ce speranțe?

Carmen Tiderle: Fără nicio așteptare, ci cu bucurie și cu chef de viață, hotărâtă să învăț, dar să mă și bucur. Ceea ce s-a și întâmplat. Am avut chiar șansa de a pleca cu o bursa Erasmus în Belgia,

Ceea ce a fost extraordinar. Am descoperit lumea!

De ce te-ai întors de unde ai plecat?

Carmen Tiderle: M-am gândit de multe ori la asta și n-am un răspuns. Nu-mi propusesem, cred. Voiam să termin facultatea și abia apoi să mă gândesc ce fac cu viața mea. Deși în Spania, țară pe care am vizitat-o prima oară în timpul unei vacanțe belgiene, mă simțeam ca peștele în apă. Da, am plecat de capul meu și-n Spania, și-n Franța, singură singurică, doar cu un rucsac în spate.

Aveam 21 de ani.

Am ajuns la Madrid și singura mea legătură cu acel loc, pe lângă limba spaniolă pe care îmi imaginam că o știu foarte bine, era un număr de telefon al unui domn care venise pentru afaceri în România, eu fiindu-i translator.

M-am trezit în mijlocul Madridului, am sunat la acel număr și, din fericire, la capătul celălalt am dat peste o voce foarte prietenoasă. Am petrecut astfel două săptămâni, pe care nu le voi uita niciodată, în sânul unei familii primitoare cu patru copii. Am rămas prietenă cu ei pe viață.

Acolo am descoperit că limba ce-o vorbeam (râde) nu era chiar spaniolă, ci un fel de cervanteză. Ca și cum azi ar veni cineva în România și ți-ar vorbi ca în Grigore Ureche.

Dacă ar fi să desprind din tot ce am trăit atunci ceva ce aș putea să le transmit copiilor este să plece, să iasă din zona familiară și de confort, și să călătorească, să cunoască oameni. Doar așa se pot descoperi pe ei înșiși, vor deveni niște oameni deschiși la minte, așa cum ar trebui să fim cu toții.

Apropo de călătorii, da, sunt ceva ce fac cu mare bucurie și în ziua de azi, eh, nu chiar azi că e pandemie. Dar de câțiva ani încoace, de când mi-am propus să ajung în locuri îndepărtate și fizic, și cultural. Cu cât mai diferite, cu atât mai interesant.

Hai să vorbim despre această lume în care ai intrat după facultate, publicitatea, mare consumatoare de energie și minte și complet diferită de lumea livrescă în care, mă gândesc, visai tu să intri!

Carmen Tiderle: Nu e atât de diferită pe cum ai crede. E vorba tot despre creație până la urmă, dar îndreptată către alt scop, acela de a vinde. E tot despre a spune povești, despre a inventa și a aduce pe lume lucruri care nu existau înainte. Singura diferență notabilă e la sfârșitul lunii când primești salariul. (râde)

Carmen, împreună cu fiica ei, Dora

Cum te-au schimbat aceste medii în care ai ajuns?

Carmen Tiderle: M-au influențat enorm. De la o anumită disciplină a gânditului cu scopul de a-ți veni o idee, până la cum îți organizezi textul, de exemplu.

În publicitate, chiar și atunci când se termină programul și pleci de la birou, rămâi cu problema și cauți să-ți vină o soluție, ideea. Rămâi curios și atent. Și acum, deși nu mai am deadline și nu mai lucrez pe brief, mă surprind făcând asta. Cât despre text, încerc să folosesc un limbaj firesc, să vorbesc copiilor pe limba lor și să atac subiecte relevante pentru ei.

Ce completa la tine această muncă? Care erau beneficiile?

Carmen Tiderle: Cred că, dincolo de bani, era vorba de glorie. Era un mediu competitiv și, dacă îți dădeai silința, erai premiat, te bucurai de recunoaștere. Și, pe vremea aia, chiar ne dădeam silința.

Mai târziu, fiind director de creație și angajând oameni, mi-am dat seama că lumea se schimbase între timp, iar cei tineri nu mai aveau același drive să-și petreacă toată viața la birou, lucru care acum mi se pare minunat. Atunci, nu.

Carmen Tiderle, împreună cu fiul ei, Roman

Când vorbești despre bani, te poți gândi la două niveluri de așteptări: să produci și să te îmbogățești, să ai yacht, elicopter etc. sau să câștigi, în urma unei munci prestate, bani pentru o viață decentă cum se zice. Tu ce-ți doreai?

Carmen Tiderle: În niciun caz yacht.

De ce? Ți se pare frivolă această dorință?

Carmen Tiderle: Știi la ce sunt buni banii? Ca să poți face la un moment dat ceva ce nu mai e la fel de bine plătit.

De ce scrii carte de copii?

Carmen Tiderle: Am început într-un moment în care luasem o pauză de la publicitate și-mi petreceam mai mult timp cu copiii mei. Și m-a lovit! (râde) Da, a fost o întâmplare fericită. Citind cu ei din Creangă, mi-am dat seama că aș putea să scriu și eu ceva, dar care să le placă, cu vorbe normale, cu idei relevante… A ieșit o poezie. Le-am citit-o și au zis “mai vrem!”. Sunt 5 ani de-atunci și încă mă bucur enorm de ceea ce fac.

Spunea Ioana Nicolae despre cărțile pentru copii, lipsite de glorie, de premii, de critică. Ce crezi? Ai simțit vreodată că tragi la o căruță considerată de alții minoră? Și ce ai făcut pentru asta?

Carmen Tiderle: Am scris. Cred că asta ar trebui să facem, noi, cei care scriem pentru copii. Iar dacă la un moment dat se trezește vreun critic că și această literatură e importantă pentru că ea creează cititorii de mai târziu, e binevenit. Până una alta, copiii sunt cei mai buni critici. Cum spunea Isaac Singer, cred, copiii nu se sfiesc să caște dacă li se pare plictisitor textul.

Evident că ar fi frumos să fie mai multă efervescență când vine vorba de literatura pentru copii, să se discute, să existe premii, să apară în manual mai multe creații contemporane…

 Cum te-au ajutat sau influențat copiii tăi în scriitura ta?

Carmen Tiderle: Pentru ei am scris, ei au fost primii mei cititori.

Îi plătești?

Carmen Tiderle: Nu le da idei! E-adevărat că-i folosesc ca prim public, dar și lor le place să se recunoască în poezii. Se distrează atunci când o situație, uite cum ar fi asta cu a împărți jumi-juma care încă ne dă de furcă, apare într-un text.

Cred că de-aici vine o parte din valoarea poeziei mele, din faptul că cititorii mei mici (și mari) se recunosc în întâmplările din poezii.

Ce le datorezi copiilor tăi?

Carmen Tiderle: Fără ei nu m-aș fi apucat să scriu pentru copii. Fără ei n-aș fi fost capabilă să privesc lumea prin ochelarii ăștia fantastici ai copilăriei. Au fost și sunt încă o reală inspirație.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO