fbpx

Căutare

Share this article

Cătălin Priscorniță conduce de mai bine de 10 ani Blitz, o agenție imobiliară în Cluj, iar în 2020 a condus, pentru prima oară în viață, o mașină în cel mai mare raliu de off road din lume, pe ruta Budapesta-Bamako. Vorba lui – ”Am vrut să ajung departe, nu repede”. Și a ajuns: 12.000 km mai târziu, alături de un bun prieten și co-echipier, Albert Deak, a împărțit 5000 de ghiozdane copiilor din Sierra Leone. Și toată povestea a purtat un nume: ”Transilvania4Sierra Leone”. Un an mai târziu, călătoria s-a transformat într-un documentar și pare să devină o tradiție pentru că Albert Deak și Cătălin Priscorniță vor să plece din nou în raliu în 2022, cu destinația Coasta de Fildeș.

Am vrut să aflăm care e legătura dintre absolventul de liceu de informatică cu studii de psihologie, pasionat de imobiliare și omul care a lăsat totul baltă timp de o săptămâni bune ca să pornească într-o călătorie spre Sierra Leone, cu mii de ghiozdane pentru copii. Iar răspunsul a apărut simplu, după discuția cu Cătălin Priscorniță: oamenii. Și dorința de a face să le fie mai bine, de a schimba ceva în destinul lor. Vă invităm într-o poveste în care, ca de cele mai multe ori, călătoria a fost cel puțin la fel de importantă ca destinația.

 

Cătălin Priscorniță împărțind ghiozdane
Cătălin Priscorniță împărțind ghiozdane în Sierra Leone

 

Cătălin Priscorniță, cum a luat naștere Transilvania4Sierra Leone?

Știi cum se spune, la început a fost nimic, dar apoi a fost totul 🙂 În vara lui 2019 eram pe o terasă cu prietenul meu Albert și ne gândeam cum ar fi să participăm la cel mai mare raliu de off road din lume, Budapesta- Bamako și să mergem în 2020 în Sierra Leone. Concursul are loc o dată la doi ani, cu punct de start în Budapesta și de fiecare dată punctul de finish e în altă țară. Fiind amândoi pasionați de off road, am hotărât să participăm și în 10 minute alesesem și numele – Transilvania4SierraLeone.

Vreunul dintre voi mai participase la un astfel de raliu?

Da, Albert nu era la prima experiență, mai fusese în 2014 în Gambia și, cu acea ocazie, dusese celor de acolo un tir de computere, așa că el a fost cel care a zis – dacă tot mergem până acolo, ce-ar fi să ducem ceva? Inițial ne-am gândit la niște dozatoare de apă, nu e obligatoriu să duci ceva, doar câteva echipe au dus și, în general, puține lucruri – majoritatea donează bani într-un fond internațional și de acolo se cumpără diverse pentru a-i ajuta pe băștinașii din țara de destinație. Noi am zis să cumpărăm câteva sute, mii de aparate de apă după ce ne-am documentat chiar în acea primă discuție, la terasă, despre problemele din Sierra Leone. Doar că, analizând mai bine, ne-am dat seama că riscăm ca acele aparate să ajungă pe piața neagră, că nu vor avea piese pentru mentenanță și nu vom reuși să-i ajutăm cu adevărat. Așa că ne-am întors privirea către copii, mai ales că Sierra Leone a trecut printr-un război civil acum 13-14 ani, școlile au rămas pe butuci Chiar dacă școala e obligatorie, majoritatea copiilor nu au strictul necesar pentru a merge la școală. Norocul nostru e că avem niște prieteni stabiliți acolo cu munca, ei ne-au trimis niște poze și video-uri despre cum arată școlile acolo și am știut în acel moment că asta trebuie să facem. Așa s-a născut acest proiect.

Cătălin Priscorniță și Albert Deak, echipa Transilvania4 Sierra Leone
Cătălin Priscorniță și Albert Deak, echipa Transilvania4 Sierra Leone

Cât a trecut de la idee la faptă?

Ne-am pus rapid pe treabă – într-o săptămână deja spusesem tuturor prietenilor, scrisesem pe Facebook despre ce vrem să facem, ni se dusese vestea în Cluj că peste câteva luni, noi, Albert Deak și Cătălin Priscorniță, urmează să plecăm în cel mai mare raliu off-road și că nu vom pleca cu mâna goală, ci vom duce câteva ghiozdane. Nu ne-am gândit la un număr, inițial am zis câteva sute, apoi câteva mii. Fiind invitat la o televiziune locală să povestesc despre ce avem de gând să facem, prezentatorul m-a întrebat câte ghiozdane vor fi. Și am răspuns pe loc: 5000. Și 5000 au rămas, deși recunosc că nu știam la acel moment ce înseamnă să transporți atâtea ghiozdane. De cât spațiu ai nevoie, cum o să facem rost de ele.

Din acel moment, atât eu, cât și Albert am pus on-hold viața profesională și, timp de o lună, ne-am ocupat doar de asta. Am pus mâna pe telefon și mi-am sunat prietenii și cunoscuții, antreprenori și i-am rugat să ne ajute cu o parte din impozitul pe profit pentru a ne duce planul la bun sfârșit. Aici a venit prima dezamăgire – prea puțini au fost de acord. În acel moment mi-am dat seama că trebuie să schimbăm strategia. Ne-am întrebat: ”Unde sunt ghiozdanele de care avem noi nevoie?” Păi, sunt în dulapuri, în debarale, în magazii, abandonate acolo de copiii care au primit unele noi de la părinți la început de an școlar. Și așa ne-a venit ideea să implicăm copiii și părinții în acest proiect, am făcut vreo 100 de centre de colectare în zona Clujului și Transilvania, am început să facem standuri la Târgul de Crăciun și să fim peste tot unde erau copii.

Și ați avut mai mult succes de data asta?

Da, a fost o mobilizare excepțională, în câteva săptămâni au început școlile să facă concursuri între ele, care donează mai multe ghiozdane. Inițial la nivel local, apoi lucrurile s-au extins și am primit telefoane din Iași, București, Timișoara, Constanța, Tulcea, de la oameni care văzuseră pe Facebook ce facem și pregătiseră 30, 50 de ghiozdane și voiau să știe cum pot să ni le trimită. Acesta a fost momentul când n-am mai putut gestiona singur totul, am luat vreo 30 de colegi de la agenția imobiliară pe care o conduc și i-am implicat alături de mine într-un fel de ”team-buliding” de câteva săptămâni în care am adunat ghiozdane de la sutele de centre de colectare.

Cât a durat până ați strâns toate cele 5000 de ghiozdane?

Cam 3 săptămâni din momentul în care am lansat proiectul și până am avut toate ghiozdanele. Chiar dacă noi luasem decizia în vară, am început să lucrăm efectiv pe la finalul lunii noiembrie și era obligatoriu să avem toate ghiozdanele până pe 20 de decembrie pentru a le pune în containerele care porneau pe apă spre Sierra Leone, astfel încât să ajungă odată cu noi la destinație.

Mașina lui Cătălin și Albert, plină cu provizii și ghiozdane
Mașina lui Cătălin și Albert, plină cu provizii și ghiozdane

Ce era în ghiozdane, Cătălin Priscorniță?

În primul rând, o jucărie a copilului care a făcut donația, rechizitele pentru un an, o poză a copilului din România și o scurtă scrisoare în engleză, alături de o adresă de e-mail, pentru ca, poate, peste niște ani, cei doi copii să poată lua legătura. Pentru că ne-am dorit ca, mai presus de un cadou material, să stabilim o legătură emoțională, de la copil la copil, peste mii de kilometri.

Ghiozdanele fiind adunate și trimise, ce a urmat?

Păi a urmat momentul de start în raliu. Am pornit pe 30 ianuarie 2020 într-un start neoficial din centrul Clujului, o plecare cu aplauze, iar pe 31 ianuarie a fost startul oficial din Budapesta, alături de peste 300 de mașini din toată lumea, inclusiv motocicliști. De acolo am pornit, într-o zi jumătate am ajuns în Maroc, au urmat Sahara de Vest, Mauritania, Senegal, Guineea și Sierra Leone.

Cât a durat tot raliul?

A durat cam cât a durat și să strângem ghiozdanele: 3 săptămâni și a fost o cursă a extremelor : de la -15 grade am ajuns în doar câteva zile la +40 de grade în Sahara. De la zăpadă am ajuns la nisipul de roci, apoi la nisipul fin, ”de clepsidră”, apoi la savană, junglă.

Cum a fost această primă experiență de raliu off road pentru tine, Cătălin Priscorniță?

Timp de 3 săptămâni, cât a durat, am dormit în corturi și am făcut duș cu șervețele umede, am mâncat conserve și câte un gyulaș făcut rudimentar, din 3 ingrediente, la roata mașinii, împărțit seara, cu alți participanți la cursă, în bivuac – un centru de campare unde toți puneam corturile. Era singurul moment în care socializam cu ceilalți. În rest, toată ziua pe traseu eram singuri și ne descurcam pe cont propriu cu toate: cu traseul, cu mâncarea, cu orice problemă de sănătate care ar fi putut apărea, cu securitatea. De altfel, la începutul competiției semnezi un acord că organizatorii nu-ți oferă nimic pe această zonă și ești pe cont propriu. Drept urmare, pentru că nu e tocmai simplu, din cele peste 300 de echipaje aliniate la start, doar vreo jumătate au și ajuns la destinație.

Dar totuși, trebuie să existe un soi de organizare, un regulament după care se desfășoară totul.

Da, în fiecare dimineață aveam un briefing la ora 7, ni se dădea harta cu cei 700-1000 km din ziua respectivă și pin-urile, adică punctele prin care trebuia să trecem – un fel de provocări, apoi fiecare echipaj se descurca așa cum considera de cuviință, alegea traseul, iar singura condiție era ca seara să ajungi la următorul punct prevăzut pe traseu. Cine nu ajungea, era descalificat. E drept că seara, în bivuac, țara în care eram trimitea armata să ne apere cu armele, făceau un cerc în jurul corturilor noastre pentru că dincolo de cerc erau băștinașii care se uitau ciudat la noi, unii nu mai văzuseră albi niciodată.

Cătălin Priscorniță și copiii din Africa
Cătălin Priscorniță și copiii din Africa

Ți-a fost frică?

Niciodată frică cu adevărat pentru că eram permanent conectați la prezentul pe care-l trăiam. Însă momente grele au fost. La un moment dat, în Senegal, ne-am pierdut în savană. Urmăream un pin de pe hartă, am deviat de la traseul de bază, se făcuse noapte, eram deja de 12 ore pe drum, obosiți, mai avea vreo 100 de km până la popas și mergeam cam cu 20 km la oră, deci mai dura ceva până să ajungem. Și la un moment dat, ne-am trezit că vedem în față, pe nisip, urmele noastre, deci ne învârteam în cerc, așa ne-am dat seama că ne-am pierdut. A durat vreo 2 ore să ne găsim drumul, am trecut peste niște copăcei ca să ne croim drum și la un moment dat s-a spart roata din spate și a început să piardă aer. Albert s-a dat jos din mașină să vadă cât e de grav și atunci am văzut doi ochi strălucitori care ne priveau dintr-un tufiș. Atunci Albert a urcat rapid în mașină și am plecat mai departe așa, n-am fost curioși să știm ai cui erau ochii, ne putea costa scump acea curiozitate. Am zis că și dacă ajungem pe jantă, tot nu mai oprim.

Cumva, am avut noroc și am zărit, într-un târziu, luminile bivuacului în depărtare și ne-am făcut o cruce mare în acel moment, ne-am dat seama că am avut șansă.

Greu a fost și la granița dintre Maroc și Mauritania, acolo unde sunt 10 kilometri de ”No man’s land – o zonă dificilă, nerevendicată de niciun stat, unde nu sunt reguli și legi și unde se cam adună infractorii – fusesem avertizați de organizatori ca, sub nicio formă să nu ne oprim, indiferent ce se întâmplă pentru că să fim jefuiți e cel mai mic rău care ni se poate întâmpla. E un peisaj ușor apocaliptic, ca în ”Mad Max”, multe mașini abandonate, unele răsturnate…o senzație foarte stranie.

Un alt moment delicat a fost în Maroc, tot așa ne-am rătăcit, de această dată pentru că hărțile nu erau suprapuse cu realitatea, așa că am întrebat un localnic, un berber, cum să ajungem în zona de dune. Și ne-a spus simplu: ”Unde vedeți soarele, acolo faceți dreapta”. Și așa am făcut, timp de vreo 6 ore – un mod de navigare rudimentar, dar care a funcționat.

Mijloc de transport în Africa
Mijloc de transport în Africa

Dar în ce limbă vorbeați cu băștinașii?

În toate limbile pământului – începând cu franceza care se vorbește în Sierra Leone, dar pe care noi n-o prea vorbim, în engleză, combinate, prin semne când nimic altceva nu părea să funcționeze. Oricum nimeni nu putea să pronunțe corect ”Cătălin Priscorniță” sau ”Albert Deak”.

Și cum v-ați conectat cu oamenii locului? Cum se uitau la voi?

În primul rând, în Africa neagră, în sate locuite de triburi, când văd albi, toți copiii aleargă după mașini și strigă ”cado”, mă rog, ”cadeau” – în franceză. Adică așteaptă să le dai ceva. Noi aveam 30-40 de ghiozdane în mașină și le-am dat. Satele lor înseamna 6-7 case locuite de adulți și copii la grămadă. A fost o experiență tulburătoare, prin Guineea deja rămăsesem fără ghizdane, așa că am început să le dăm tricouri, mâncare, tot ce aveam, am împărțit cu ei.

Voi le-ați dat ghiozdane și mâncare, haine. Ei ce v-au dat vouă?

În primul rând, ne-au dat un soi de…reset. Cum spuneam, Africa neagră rurală, e o experiență complet diferită de ceea ce trăim când mergem într-un resort luxos din Zanzibar ori altă destinație exotică din acea zonă. M-a șocat să văd că sunt invadați de plastic. E plastic peste tot, coșuri de gunoi nu există. Până și animalele de casă – caprele, oile, măgarii – mănâncă plastic. Și trăiesc. Mormane de gunoaie, copii care se joacă în gunoaie. Nu există regulă de circulație – alta decât claxonatul – clădirile par abandonate, arată ca după bombardament.

Ei bine, în acele săptămâni în care am trăit acolo n-am mai fost Cătălin Priscorniță. Dacă mă întrebai cum mă cheamă, cine sunt, de unde vin, ce companie conduc, cum îi cheamă pe colegi, ce cifră de afaceri am avut în anul precedent, n-aș fi știu să spun. Puterea momentului prezent era așa de mare, încât trecutul meu părea că nu mai există, iar viitorul avea să se scrie diferit de orice avusesem eu de gând până atunci. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit până atunci, de bucurie autentică, de liniște. Noi veneam din lumea noastră agitată, cu proiecte, cu deadline-uri, cu previziuni, cu obiective, iar ei trăiau acolo într-un prezent simplu, atemporal. Intram în sate în care nu vedeam nicăieri o fântână, iar ei ne serveau cu apă. Și li se vedea bucuria de chip că pot face asta. Din nimicul lor, erau fericiți să ofere. Și asta a fost o lecție puternică pentru noi. Așa încât mi-am propus să reiau exercițiul ăsta măcar o dată la câțiva ani.

Copiii români au trimis scrisori și poze celor din Sierra Leone
Copiii români au trimis scrisori și poze celor din Sierra Leone

Deci echipa Cătălin Priscorniță & Albert Deak duce și în 2022 o tură de ghiozdane?

Nu știm încă ce vom duce, vrem să facem ceva tot pentru copii. Așteptăm să decidă organizatorii care va fi destinația- se pare că e vorba de Coasta de Fildeș sau Gambia. Să vedem, fie ghiozdane, fie să adunăm bani să construim o școală, fie să ducem ceva simplu, dar necesar – așa cum sunt papucii – de multe ori ei stau desculți pe stradă și fiind foarte fierbinte nisipul, se ard. Și am văzut, mai ales în Guinea, că din PET-uri turtite își fac papuci.

Cum a fost finalul raliului? Momentul în care ați împărțit cele 5000 de ghiozdane?

Am ajuns în Sierra Leone, în Free Town – acolo ajunseseră și cele două containere cu ghiozdane, cu lacăt, numai noi le puteam deschide.

A fost un eveniment festiv de final, a participat și președintele țării și alți demnitari. Atunci am avut 10 minute să povestim despre ideea noastră, iar Ministrul Educației ne-a spus că nu s-a mai făcut niciodată un astfel de proiect de către nicio fundație, iar emoția tuturor a fost foarte mare. Practic, n-a fost un final, ci un început – a durat o săptămână în care s-au împărțit ghiozdanele. Zilnic, cu liste primite de la școlile locale, fiecare copil și-a primit ghiozdanul din mâna noastră. Am fi putut să le lăsăm într-o magazie și să le împartă ei, însă am vrut să ducem până la capăt ce aveam de făcut. Am intrat în școli, am văzut cum studiază, care e relația cu profesorii, că cei mai mulți merg la școală cu un pix și un caiet, în cel mai bun caz – puse într-o plasă de plastic. I-am ajutat inclusiv să deschidă ghiozdanele, mulți nu știau să facă asta.

Copiii stau la rând pentru ghiozdane
Copiii stau la rând pentru ghiozdane

A existat un moment care te-a emoționat în mod special?

Au fost mai multe. În primul rând, părinții care veneau împreună cu copiii lor să ia ghiozdanele și care mă întrebau dacă nu vreau să iau copilul să-l duc în țara mea, să-l adopt, să-i dau șansa la o viață mai bună. Mi-am dat seama câtă disperare era în acea întrebare…

Și iarăși, într-o seară am văzut copiii rămași la rând pentru a-și primi ghiozdanul și tot acolo i-am găsit și a doua zi dimineața, speriați ca nu cumva să rămână fără dar, dacă pleacă din rând. Copii de 8-9-10 ani…

 

Copiii din Sierra Leone, fericiți că au primit ghiozdane
Copiii din Sierra Leone, fericiți că au primit ghiozdane

Când te uitai la ei îl vedeai pe copilul Cătălin Priscorniță ?

Cumva m-am oglindit în acei copii pentru că nici copilăria mea n-a fost una chiar în puf. Sunt dintr-un oraș de provincie, Bistrița, mai am încă 3 frați, părinții – oameni simpli, muncitori, preocupați mai mult de schimburile de tură decât de cum ne descurcam noi, copiii. Așa că am crescut mai mult pe stradă, dar nu neapărat în sens negativ. De-asta am și simțit că eu și copiii din Africa aveam ceva în comun: libertatea de a explora, de a lua propriile decizii. Iar una dintre deciziile mele din copilărie a fost că vreau să fiu independent. Mai ales financiar. Sigur, la vârsta aia, acest lucru însemna să pot să-mi cumpăr înghețata pe care mi-o doresc sau câte gume cu surprize vreau eu. Așa că am început să muncesc de mic, de pe la 8-9 ani.

Ce munceai la vârsta aia?

Diverse lucruri – de la muncă în agricultură, strângeam fructe când era sezon, nu mi-era rușine să merg pe la casele oamenilor să întreb dacă au ceva de muncă. Apoi, pe la clasa a VI-a – VII-a am fost șeful unui depozit de legume-fructe din Bistrița – șef în sensul că sâmbăta și duminica trebuia să descarc eu camioanele împreună cu restul copiilor de la bloc.

Dar una dintre activitățile de mare succes a fost comerțul. Pe vremea aceea erau la mare căutare lucrurile aduse de la ruși și mama avea pe cineva care-i aducea mărfuri, iar ea le vindea. Așa că o mai ajutam și eu cu vânzarea, în special la profesorii din școala generală. Era mare entuziasm în cancelarie când intra Cătălin Priscorniță cu ochelari de soare de la ruși! Asta m-a făcut să am mereu o relație bună cu profesorii, dincolo de notele pe care luam.

Dar primul job adevărat care a fost?

Am lucrat ca ospătar, în timpul liceului de Informatică. Am făcut și un curs de ospătari, ca să fiu pregătit așa cum trebuie. Eram mândru că lucram la cel mai mare restaurant din Bistrița. Mă duceam acolo seara, după cursuri și lucram până spre dimineață, așa că uneori mai ațipeam la cursuri, profesorii erau obișnuiți să strige la catalog ”Cătălin Priscorniță” și să nu răspund pentru că ațipisem. Și majoritatea mă lăsau să dorm.

Cătălin Prisconiță la primul job, ca ospătar
Cătălin Prisconiță la primul job, ca ospătar

Ai făcut liceul de informatică, n-ai vrut să faci o profesie din asta?

Nu, mereu m-a atras latura umană, mi-a plăcut să lucrez cu oamenii, nu cu mașinile. De-asta am și făcut facultatea de psihologie.

Ai vrut vreun moment să devii psiholog?

Nu cred, am vrut mai degrabă să-mi confirm că tot ce trăisem și învățasem despre oameni încă de mic era așa cum intuiam eu. Și cred că am ajuns să și profesez, prin natura jobului, deși nu lucrez într-un cabinet psihologic, ci într-o agenție imobiliară. Lucrăm mult cu oamenii, trebuie să le înțelegi motivațiile, dorințele, să poți să anticipezi pasul lor următor. În plus, ca manager, e esențial să îți cunoști și înțelegi colegii.

Cât de mare a fost pasul de la informatică și psihologie la agenția imobiliară, Cătălin Priscorniță?

Nu prea mare. Pasul l-am făcut în facultate, eram anul I, când m-am angajat la o agenție imobiliară foarte mare pe vremea aceea, care s-a închis între timp. Am devenit rapid un agent foarte bun, făceam tranzacții pe bandă rulantă. Mă simțeam confortabil, ca peștele-n apă, și am știut că e domeniul în care mă văd în viitor, conectat cu semenii mei. Am înțeles că e un domeniu cu impact major în viața oamenilor. Practic, cumpărarea unei case schimbă destinul oricui. Iar noi suntem acolo și dăm o mână de ajutor la schimbarea asta. Și așa mi-am dat seama că trebuie investit mult în educație, ceea ce n-am văzut să se facă în acea companie în care lucram. În plus, managementul nu era strălucit, așa că în criza din 2008-2009, firma a ajuns pe butuci. Acela a fost momentul în care am decis să înființez propria agenție și să mă duc departe, nu repede, cum se spune la noi în Ardeal.

Cum te-a ajutat experiența în acea primă agenție?

Am hotărât să pun oamenii în centru – atât clientul, cât și pe colegii mei, să mă comport cu ei așa cum mi-aș dori să se comporte ei cu mine. Și așa, dintr-un om, adică eu, Cătălin Priscorniță, și o idee în 2010, în plină criză, am ajuns azi la 170-180 de oameni, am depășit demult ce înseamnă, clasic, agenția imobiliară cu o secretară și 3-4 agenți în cel mai bun caz. Am început scalarea națională, creăm structuri, investim mult în educație, pentru că asta înseamnă creșterea sănătoasă a oricărui business. Vrem să avem zeci de birouri în toată țara, să schimbăm percepția asupra agențiilor imobiliare și a profesiei, în general.

Cătălin Priscorniță la primii pași în imobiliare
Cătălin Priscorniță la primii pași în imobiliare

De ce crezi că există percepția asta negativă asupra agenților imobiliari și lumea se ferește, în general, să lucreze cu agențiile?

Știi, e ca într-o țară care a trecut printr-un război – lucrurile trebuie reconstruite. În primul rând, nu avem o lege a imobiliarelor și ne propunem să reglementăm acest domeniu în următoarea perioadă. Și mă intrigă că acest lucru nu s-a întâmplat, deși au trecut atâția ani de la Revoluție, dar mă și ambiționează. Nu trebuie decât să ne uităm către alte țări care au fost și ele în situații similare, dar au trecut la nivelul următor. Premisele de a ieși din această zonă gri în care ne aflăm există: văd cum, de niște ani, există un mai mare interes al clienților care vin către agenții. De multe ori, însă, aceștia rămân dezamăgiți pentru că sună la un telefon unde nu li se răspunde niciodată – și asta pentru că agențiile sunt, în general, micuțe, n-au oameni, n-au infrastructură – și aici apare o prăpastie, o ruptură. Iar oamenii încearcă să se descurce pe cont propriu pentru că nevoia de locuință, de adăpost, e una primară, ca cea de hrană.

Cătălin Priscorniță și echipa lui
Cătălin Priscorniță și echipa lui

Dacă ar fi să găsești elementul comun între lucrul în agenție și pasiunea pentru raliu/acte de caritate, care ar fi ea?

Din anumite puncte de vedere, ceea ce am făcut în raliu, facem și la agenție, în fiecare zi – eu am o vorbă: văzuți de sus, cu toții suntem mici. Nu există diferențe între oameni. Asta e principiul după care ne ghidăm în Blitz și așa am făcut și în Africa, eu – Cătălin Priscorniță,  nu m-am considerat nicio clipă superior lor, chiar dacă n-oi părea că avem mult, iar ei, puțin. Noi suntem un business cu oameni, pentru oameni. Nu lucrăm cu mărfuri sau cu mașini. Și asta face totul mai greu, dar și mai frumos. Contează destinația – ca la orice raliu, dar e cel puțin la fel de importantă călătoria.

Cătălin Priscorniță și echipa Blitz la aniversarea de 10 ani
Cătălin Priscorniță și echipa Blitz la aniversarea de 10 ani
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO