Cătălina Galer, tânăra ce ajută alte inimi mici să bată cu putere, în amintirea inimii ce i-a dat viață. Și povestea copilului ce și-a recăpătat tatăl după 16 ani, ca apoi să-l piardă pentru totdeauna

Cătălina Galer are 29 de ani, este o româncă din Bacău, cu studii la Iași și mutată de 7 ani la București. A avut toată copilăria părinții plecați în străinătate, a făcut și ea studii în afară, însă când s-a deschis subiectul despre mutarea peste hotare, a decis că vrea să rămână în România și să contribuie cât poate la schimbarea în bine a comunității din care face parte.

Încă din liceu a făcut voluntarial la Crucea Roșie, iar până acum a ajutat din umbră cazurile în care a crezut. Acum, după moartea tatălui său a decis că vrea să facă ceva mai mult și a pus bazele unei strângeri de fonduri pentru secția de Cardiochirurgie de la Marie Curie, prin intermediul Asociației Inima Copiilor.

Deviza ei în viață este că, deși viața te va încerca de multe ori, nu trebuie să renunți niciodată.

După 16 ani s-a reunit cu părinții ei, fără să-și imagineze o secundă că în scurt timp își va pierde tatăl definitiv, fără ca măcar să știe de ce, fără ca vreun medic să-i spună că există 0,1% șanse să se întâmple asta.

Cătălina, unde lucrezi tu?

Lucrez în administrația publică centrală, într-o instituție de stat.

Cu program de la 8 la 5…

Da, program de bugetar.

Și după ce închizi ușa biroului ce faci?

Acum nu prea o mai închid pentru că se întâmplă foarte multe lucruri din cauza pandemiei. Serviciul meu e foarte legat de ce se întâmplă în societatea civilă, noi păstrăm legătura și suntem în contact permanent cu toate ONG-urile și atunci situația impune să fim foarte alerți și prezenți și nu mai contează ce oră e din zi sau din noapte pentru a avea o reacție foarte rapidă menită să rezolve lucrurile.

Și datorită job-ului tău ai ajuns la Inima copiilor?

Nu, nu are nici o legătură. Eu nu am lucrat cu Inima copiilor, nu am avut nici un contact cu acest ONG prin intermediul job-ului. Dar dacă mă întrebi cum am ajuns la Inima copiilor, voi încerca să-ți povestesc în câteva cuvinte.

Tatăl meu a suferit un infarct în luna iunie a acestui an, a depășit momentul, a urmat o internare, un tratament, iar apoi nu știe nimeni ce s-a întâmplat de într-o dimineață nu a mai fost.

Pe 5 iulie m-am trezit într-o nouă viață și spun asta deoarece un astfel de moment e ca o bornă în parcursul vieții tale care te schimbă și îți schimbă cu totul perspectiva. Te trezești fără unul dintre părinți și nimeni și nimic nu te pregătește pentru mai departe. Nu există un manual cu care venim, nici la școală nu te învață despre treaba asta și nici măcar la ora de religie nu ni s-a spus vreodată că într-o zi o să te trezești fără o persoană dragă ție, nu neapărat părinte. Una e să vezi la televizor și alta e să ți se întâmple ție.

Așa că într-o fracțiune de secundă m-am trezit fără tatăl meu. Cu o seară înainte am mâncat împreună, am vorbit, am râs, ne-am uitat la filme, dimineața când m-am dus să-l salut nu mai era.

Din ziua aceea a început o perioadă în care a trebuit să găsesc în fiecare zi noi modalități de a merge înainte. Am început să-mi proiectez evenimentele următoare în minte și recunosc că m-am speriat: prima lui zi de naștere fără el. Atunci mi-am spus: „fie plâng, fie îmi iau liber de la serviciu, mă izolez în casă și plâng, fie îmi sun toate rudele și ne plângem de milă sau fac ceva pentru alte inimi mai mici care să bată în continuare în memoria lui”.

Știam de asociația Inima Copiilor, am văzut proiectele lor, îi urmăresc cu foarte multă admirație și chiar le sunt recunoscătoare pentru tot ce fac și astfel mi-am spus: „dacă inima tatălui meu s-a oprit din senin, dar a avut ocazia să fie lângă mine până la 29 de ani, cel mai frumos ar fi să fac un gest pentru niște inimi mai mici și sunt foarte sigură că tatăl meu ar fi spus că fac un lucru bun”. Am preferat ca ziua lui, cea de 27 octombrie, să nu fie una plină de tristețe și de amărăciune pentru mine, ci una în care să fac ceva pentru cei care contează și pe care îi pot ajuta.

Și ce ai făcut concret în ziua de 27 octombrie?

Cu o zi înainte am vorbit cu cei de la Galantom, am luat legătura cu asociația Inima copiilor, le-am spus ce vreau să fac și toți au rămas foarte impresionați. Am vrut ca durerea asta să se transforme în ceva productiv. Toată ziua am primit o grămadă de mesaje, au fost oameni care au donat, oameni care și-ar fi dorit să o facă, sau să doneze mai mult, dar care din cauza pandemiei au fost nevoiți să-și restrângă bugetul, dar per total a fost o experiență minunată. Am fost extraordinar de bucuroasă să văd că banii respectivi au ajuns la copii și ținta mea a fost atinsă. Mi-am promis că o să mai fac astfel de acțiuni de strângere de fonduri, ori de câte ori voi avea ocazia. A fost pentru prima dată când am făcut așa ceva eu; de obicei susțin astfel de cauze, particip la efortul altor oameni, dar e prima dată când am ieșit eu în față, chiar dacă pe platforma respectivă se celebrează altceva.

S-a mai întâmplat ca cineva să inițieze pe Galantom o strângere de fonduri de ziua cuiva decedat?

Nu am văzut.

Ce urmează să faci? Ce lucruri bune ai în cap?

Le-am transmis deja celor de la asociația Inima copiilor să mă aibă în vedere și în alte proiecte viitoare. O să-mi fac mai mult timp să ajut. Caut niște proiecte de voluntariat, în special în beneficiul copiilor, deoarece așa simt eu că ar trebui să-i onorez memoria tatălui meu și să-l fac cumva să fie mândru de mine. Tatăl meu când trebuia să aleagă un candidat, analiza pliantele și programele fiecăruia din perspectiva tinerilor. Tot timpul spunea: „Ce oferă tinerilor? Ce mai contează pentru mine transport gratuit sau bani în plus la pensie? E nevoie de infrastructură sportivă, plan de educație pentru copii, că voi sunteți viitorul”.

Mama și sora ta sunt în țară?

Da, sunt la Bacău, orașul în care ne-am născut.

Însă știu că părinții tăi au fost plecați din țară o perioadă lungă…

Da.

Câți ani aveai?

Când a plecat tata aveam 8 ani și când a plecat mama aveam 10 ani și jumătate.

Unde au plecat?

În Italia, la muncă. Fac parte din familiile acelea despre care se fac reportaje și despre care se scriu tot felul de știri. A fost o situație delicată. Tata a fost inginer la fabrica de avioane din Bacău și după Revoluție s-au întâmplat foarte multe lucruri acolo, iar el a fost nevoit să plece. A fost foarte greu să-și găsească un serviciu ca să întrețină o familie, astfel că a fost nevoit să plece în Italia. În Italia nu a avut parte de o muncă ușoară, a lucrat în construcții și nu mi-e absolut deloc rușine să spun asta pentru că știu că a făcut-o pentru noi. La un moment dat a avut niște probleme de sănătate ce au determinat-o pe mama să meargă și ea în Italia să aibă grijă de el. Când mama a ajuns acolo, a fost nevoită să lucreze și ea, ca menajeră, asemenea majorității româncelor și a rămas acolo. Dintr-un an, doi, cât era planul, am ajuns să ne reunim toți după 16 ani.

Tu nu ai fost cu ei?

Nu, ne vedeam doar în vacanțele de vară și când mai puteau ei să mai vină câte o săptămână în țară.

Și cu cine stăteai?

Cu sora mea. La vremea respectivă avea 17 ani. Nu era suficient de mare ca să aibă grijă de mine, mai ales că orice adolescent are alte preocupări specifice vârstei, însă amândouă am înțeles foarte bine situația atunci și am avut grijă una de cealaltă. Dacă ar fi să o iau de la capăt nu aș alege să fac altfel pentru că a fost bine așa cum a fost. A fost într-adevăr o perioadă dificilă pentru că mi-au lipsit poate sfaturile mamei sau prezența tatălui, însă nu-mi pare rău deoarece au făcut tot posibilul să fie lângă mine în momentele foarte importante. De exemplu, când am dat examenul de capacitate, am sunat-o pe mama și i-am spus să facă tot ce poate să vină acasă, să fie lângă mine. Toată lumea se uita la mine că eram singura elevă care mergea cu mama de mână la fiecare probă. Au fost mulți care au râs de mine, am avut și eu parte de bullying, dar asta nu pentru că eram mai închisă, ci pentru că mi-am dat seama că neavând părinții lângă mine trebuie să am singură grijă de mine.

Cum v-ați reunit după 16 ani? Au decis părinții să se întoarcă definitiv în țară?

Da. Eu eram independentă, sora mea la fel, motiv pentru care nu mai era nevoie să ne susțină și atunci și-au spus că se pot descurca cu două job-uri normale în Bacău ca să trăim împreună liniștiți. „Copiii sunt mari, sunt la casele lor, noi nu mai trebuie decât să le oferim căldură în casă, ușa deschisă și o farfurie de sarmale atunci când vin să ne viziteze”, spunea tata. Cam de atât mai ai nevoie de la părinți după o anumită vârstă: doar să-i știi acolo.

Dar tu ai studiat în străinătate?

Am terminat liceul în Bacău, apoi am mers la Facultatea de Filosofie și științe social-politice în Iași. În ultimul an, înainte de licență am fost plecată cu o bursă Erasmus în Germania, iar după aceea mi s-a deschis apetitul pentru plecat. Ai mei m-au susținut și am făcut un master în Franța, pe relații internaționale și studii europene. Mi-a plăcut foarte mult domeniul acesta și poate de aceea am și ales să profesez în administrația centrală.

Culmea e că după master m-am întors.

De ce?

Toată lumea m-a întrebat. Mie îmi place acasă. Nu o dată m-a întrebat mama dacă nu aș vrea să vin în Italia, să fac studiile, enumerându-mi toate beneficiile studiilor într-o țară străină. Niciodată nu am acceptat. Eram foarte hotărâtă și le spuneam tot timpul la telefon: „Voi ați plecat de aici, voi trebuie să vă întoarceți. Nu eu să plec de la mine de acasă. Cine a mai văzut asta?”. Eram foarte fermă și nu regret pentru că nici acum nu aș pleca.

Dar la București cum ai ajuns?

La București am venit imediat după ce m-am întors din Franța. Știam că aici sunt foarte multe oportunități de internship-uri, aveam colegi de liceu și de facultate care erau deja în București și care m-au chemat spunându-mi că aici voi găsi job-ul pe care îl caut. Am făcut câteva internship-uri pe la niște ONG-uri, am fost o perioadă și la Camera deputaților, m-am implicat cât de mult am putut până mi-am găsit drumul. A fost foarte frumos și dacă aș da timpul înapoi aș face fix la fel toate lucrurile pe care le-am făcut.

Tata era mândru de tine?

Da. Și avea o vorbă: „Tu mergi ca trenul pe linie”. Nu prea îmi spunea că e mândru pentru că el nu era foarte sentimental și nu se exprima foarte des despre lucrurile astea, însă îl vedeam că era foarte fericit.

În momentul în care mi-am luat dispoziția de cazare la cămin, a mers cu mine și i-au dat lacrimile în momentul în care i-am arătat camera în care voi locui.

Părinții mei au fost foarte realiști în privința noastră: s-au gândit că fiind singure acasă, fără nici un adult care să ne îndrume, o să fie greu să intrăm la facultate. Tata spunea așa: „E distanța foarte mare între noi și ele, poate nu ne spun tot timpul tot ce fac, poate nu simțim tot timpul tot ce se întâmplă cu adevărat din ce vorbim la telefon, așa că dacă vor merge mai departe cu școala va fi foarte bine, dacă nu, nu putem să dăm vina pe ele sau să ne supărăm pentru că nici noi nu am fost zi de zi lângă ele”. Așa că atunci când am intrat la facultate, cu medie mare, ocupând un loc la buget, tata a fost extrem de fericit. Atunci i-am spus că degeaba ar fi fost el lângă mine să mă bată la cap pentru că dacă eu nu aveam chef, nu aș fi făcut nimic mai bine.

Acum dacă aș avea un sfat pentru un copil, acela ar fi că tot ce faci, tot cât înveți, e numai pentru tine, nu pentru altcineva. La o vârstă fragedă vorbele astea ți se par ciudate, însă vine o zi când trebuie să te descurci singur.

Dacă ai închide ochii, care ar fi cea mai mare dorință a ta?

Dacă aș închide ochii acum mi-aș dori să-l mai văd o dată, să-l mai iau o dată în brațe. Însă cea mai mare dorință realizabilă este să depășim cu bine perioada asta, a pandemiei, cu toții.