Ce ar aduce parteneriatul civil comunităţii gay? Adrian Teleşpan: „Drepturi. Dreptul de moştenire, pentru că şi homosexualii mor!”

Adrian Teleşpan este scriitor, cartea sa „Cimitirul” a apărut în 2013, ocazie cu care şi-a declarat public orientarea sexuală. A locuit la Londra şi, de ceva vreme, stă la Cluj. L-am invitat să vorbească despre căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Discuţia a ajuns însă mult, mult mai departe… Citiţi astăzi prima parte a interviului. A doua parte, luni, 7 noiembrie.

Adrian, căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex a născut din nou controverse…

Foarte mult timp acesta a fost un subiect tabu… Acum s-a dat un fel de dezlegare de când a apărut Coaliţia… Şi cum noi, românii, suntem un popor nemulţumit prin definiţie, am găsit o modalitate să ne îndreptăm nemulţumirile într-o direcţie care nu are nicio legătură cu ele… Ori de câte ori am avut discuţii televizate cu membri ai Coaliţiei pentru Familie, i-am rugat să-mi dea un exemplu concret, din orice ţară vor ei, în care un cuplu de homosexuali a crescut un copil care ar fi fost heterosexual dacă viaţa lui ar fi fost alta, dar cum a fost adoptat de gay, e şi el gay acum. Nu există un asemenea exemplu! Ce puţin dumnealor nu au putut să îmi dea unul.

Stai puţin, am trecut la adopţie… Să vorbim despre căsătorie mai întâi. Nu crezi că dacă se folosea un alt cuvânt în loc de căsătorie, era mai bine? Acesta a fost cuvântul care a inflamat spiritele.

E posibil. Deşi eu sunt convins că în continuare s-ar fi pus accentul pe orice tip de uniune între două persoane de acelaşi sex… în ideea că aceasta nu ar fi corectă. Sunt foarte mulţi oameni din comunitate care îmi reproşează că nu militez pentru egalitate, dar nu la cea referitoare la drepturi. Nu toţi suntem la fel. Unii oameni sunt mai frumoşi, unii mai urâţi, unii mai înalţi, alţii mai slabi, alţii sunt mai capabili să descopere lucruri, unii au un IQ mai mare, Einstein a descoperit teoria relativităţii, nimeni altcineva nu a făcut-o… Pentru că el a fost altfel. Dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, presupun că a avut o personalitate extrem de multiplă şi foarte multe feţe, pentru că suntem foarte, foarte diferiţi. De aici se naşte şi ideea asta de toleranţă nu numai faţă de homosexuali, ci faţă de oricine! Faţă de albi, de negri, de femei, de piticii de la circ, faţă de toată lumea… De asta trebuie să existe toleranţă, punct. Pentru că oamenii sunt foarte diferiţi. Cu toate astea, văd atât la televizor, cât şi în viaţa de zi cu zi, oameni inteligenţi, educaţi care se tem de homosexualitate.

De ce?

Că se poate lua! Copilul vede pe stradă şi împrumută.

Şi e aşa?

Nu! Gândeşte-te… Eu sunt din Drăgăşani, judeţul Vâlcea. Nici nu ştiam că există cuvântul homosexual! Ştiam că îmi plac băieţii, ştiam de la 4 ani! Nu pricepeam semnele astea la 4 ani, dar aveam un soi de intuiţie şi, cândva pe la 14 ani, când am început să mă prind cum stă treaba, mi-am dat seama că aveam orientarea asta de mic. Eu am aflat de cuvântul acesta din serialul Dallas!

?!

Da, Lucy Ewing, dacă îţi aduci aminte, avea un iubit. Care s-a dovedit a fi homosexual. Şi ştii cine l-a jucat pe iubit? Brad Pitt. Şi atunci am auzit cuvântul homosexual pe care nu l-am înţeles, dar am avut noroc că-l şi explicau, adică în serial a apărut şi explicaţia cuvântului… Mi s-a părut atunci un cuvânt foarte urât! Mi s-a părut un cuvânt dur! Eu trăiam într-o  familie, aş putea spune, tipic românească şi comunistă unde iubirea nu se manifesta vizibil. Adică ai mei erau căsătoriţi, toată lumea îi vedea ca fiind ok, dar, din punctul meu de vedere de acum, poate am fi fost mai ok, dacă nici divorţul nu ar fi fost privit ca un stigmat. Am crescut cu traume, dar poate de asta mi-a fost foarte uşor să-mi accept orientarea sexuală. Pentru că aveam probleme mai mari şi anume relaţiile de familie. Nu sunt mândru de orientarea mea sexuală, aşa cum nu aş fi fost mândru nici dacă aş fi fost straight, că nu văd subiect de mândrie în treaba asta, de aia nu prea sunt de acord cu Gay Pride… Dar sunt mulţumit cu ceea ce sunt.

Să revenim la căsătorie, că divagăm mereu. Ce anume ar aduce celor doi acest parteneriat?

Drepturi. Dreptul de moştenire, pentru că şi homosexualii mor! Dreptul de vizită la spital, care nu există acum, iar familiile sunt de cele mai multe ori atât de înverşunate pe relaţia celor doi, încât nu permit acest drept partenerului, drepturi locative, de a împărţi o locuinţă comună şi să ai aceleaşi drepturi… E complicat.

Ce vă mai oferă?

Siguranţă! Cunosc un caz cu un cuplu de gay, căsătoriţi în Spania, care au investit în România, unul a murit şi statul român nu le recunoaşte căsătoria, aşa încât o parte din banii făcuţi aici intră în buzunarele statului. Vreo 4 milioane de euro! Cel care a rămas are spre 70 de ani, nu o mai poate lua de la capăt.

Câţi gay s-ar căsători în România dacă s-ar da legea?

Din punctul meu de vedere, nu foarte mulţi. Nu foarte mulţi. Şi asta nu o spune nimeni. O spun eu. N-ar fi multe căsătorii, pentru că există o ruşine din partea homosexualilor, care şi ea trebuie educată. Trebuie asumată în timp. Nu am vedea zeci sau sute de cupluri de homosexuali ieşind de la Starea Civilă arătând întregii lumii că ei şi-au unit destinele. Ar fi câteva cazuri disparate, probabil. Pentru că în mintea românului imaginea a doi bărbaţi ţinându-se de mână, de exemplu, este una agresivă. Iar agresivitatea nu poate funcţiona pozitiv. De asta nici campaniile de acceptare ale homosexualilor nu au rezultate, pentru că sunt agresive, că dacă ai veni, de exemplu, la mine şi mi-ai impune: „mănâncă mere roşii că sunt foarte sănătoase”, mi-ar fi foarte greu să mănânc. „Lasă-mă, domnule, în pace!” aş zice…  Pentru că aşa e firea omului, nu îi place să fie obligat. În schimb, omul ascultă de lege. Eu locuiesc în Cluj şi, dacă fac un calcul bazat pe statistici, din cei 250.000 de bărbaţi din Cluj, probabil, să pun aşa… 10% ar fi gay, deci ar fi în jur de 25.000. Şi, dacă umblu cu Grindr-ul în mână (e o aplicaţie pentru gay dating) îi văd mereu pe aceeaşi, câteva zeci, nu sunt acolo toţi… Sunt foarte ascunşi, le e ruşine…

Cum ştii asta?

Uite, eu sunt un om deschis şi cu toate astea am discuţii cu ei pe Grindr care durează 2, 3 săptămâni şi tot nu le obţin încrederea. Le e ruşine, le e teamă, nu vor să se întâlnească, le e frică, se ascund în spatele „discreţiei”… Sunt open faţă de câţiva prieteni şi atât. Nu îşi recunosc orientarea sexuală la facultate sau la locul de muncă.

În alte părţi cum este?

La Londra îmi ştiam, pe aplicaţia asta, toţi vecinii şi nu băteam mai mult de 2 străzi, pentru că era plin, plin. Ne salutam la supermarket deşi nu ne cunoşteam. Şi cu toate astea nu mi se pare că societatea britanică e ameninţată. De asta nici nu cred în campanii de acceptare, tot ce trebuie făcut este o campanie de lobby la nivelul Parlamentului care să impună legi.

Şi crezi că dacă Parlamentul ar da această lege, strada şi-ar schimba părerea?

Nu. Pentru că noi, românii, suntem un popor leneş, care nici unit nu este. Dar oamenii ar asculta de legi.

Dacă ar fi dată legea căsătorie, tu te-ai căsători?

Da, dacă aş avea cu cine, da. E la fel şi ca la heterosexuali: teoretic te căsătoreşti doar dacă ştii că vrei să faci asta cu adevărat!

Cum se manifestă intoleranţa în România?

Jigniri, uneori mai sunt homosexuali bătuţi… rareori, din fericire… Există o categorie de oameni extremişti care condamnă asta, şi care, dacă nu le-ar fi frică de lege, ar face mult mai rău. Mai sunt extremiştii care înjură pe forumuri, vorbesc urât etc. Din fericire, intoleranţa e prezentă, ca orice altă formă de dezaprobare la români, cu precădere pe reţelele de socializare sau la nivel verbal. Apoi sunt oamenii religioşi care condamnă că homosexualitatea e satana, că vine dracul şi ne ia pe toţi. Există o categorie care mă enervează cel mai tare, care ştiu că e corect să fie toleranţi şi care spun „vai, dar eu nu am nicio problemă să te tolerez!”. Dar eu nu vreau să mă tolerezi, vreau să mă laşi în pace! Sau, mai corect, să nu-ţi pese ce orientare sexuală am.

Am citit studii care spun că cei care sunt virulent împotriva homosexualilor, au ei înşişi probleme cu propria lor sexualitate…

Am întâlnit foarte multe cazuri. Eu însumi am întreţinut relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi căsătoriţi! Oameni foarte educaţi, cu cariere ok, care s-ar putea susţine financiar tot restul vieţii, dar care s-au căsătorit, au făcut copii şi sunt foarte nefericiţi, pentru că nu primesc ce au nevoie, trăiesc o viaţă care nu li se potriveşte… Pentru că le e ruşine. Am lucrat în foarte multe televiziuni şi, ştii cum e în televiziune… Cei mai mulţi bărbaţi o ard pe mitocănie, macho-ism, pe hai să facem glume, facem un pic mişto de femei, hai să mai povestim ce femei am mai avut… şi mie îmi era foarte ruşine la început. Eu, când m-am angajat, în 2000, la ProTV, folosisem de două ori cuvântul p…ă. Pentru că nu mi se potrivea tipul ăsta de limbaj! În fine, după un an am ajuns să folosesc şi eu limbajul acesta. De asta şi în cartea mea este atât de des întâlnit acest cuvânt, fiindcă acesta era limbajul meu atunci! Acum nu mai vorbesc atât de vulgar. În fine, am dat peste nişte oameni care erau foarte, foarte încrâncenaţi împotriva homosexualilor şi care, la un moment dat, s-au prins ce e cu mine. Cel puţin în Realitatea şi apoi România TV unde am lucrat din 2004 până în 2012, cu mai multe întreruperi, în momentul în care au văzut că nu vorbesc despre fotbal, maşini şi femei, le-a sunat un clopoţel. Şi la un moment m-au întrebat direct: „Bă, eşti?” Şi le-am răspuns: „Da, dar nu văd de ce acesta ar fi un subiect de discuţie”. Din acel moment au început cu nişte glume urâte, urâte de tot, de genul: „Te-ai spălat la rozetă în dimineaţa asta?”…, genul acela de glume la care ţi-e şi ruşine să răspunzi. Şi, după 3 luni, la un moment dat, am avut o răbufnire şi le-am răspuns într-un limbaj mult mai vulgar decât cel pe care îl foloseau ei şi s-au ruşinat. Şi s-au cuminţit. A dispărut acest conflict, această curiozitate…Unul dintre cei mai homofobi şi care s-a purtat foarte urât cu mine a devenit partenerul meu sexual în anul următor. Şi am discutat de foarte multe ori cu el, i-am explicat că e parte dintr-o nefericire atât a lui, cât şi a soţiei şi copilului lui, i-am explicat că, dacă divorţează şi se implică într-o relaţie cu un bărbat care îl poate face fericit, o să fie toată lumea mult mai bine, pentru că, altfel, e timp pierdut şi nu avem mult timp la dispoziţie. Dar ruşinea l-a împiedicat să facă această schimbare până în ziua de azi.

Şi crezi că o căsătorie legală ar rezolva toate aceste glume, aceste drame?

Poate ar rezolva, dar în timp… Dar nu o să se întâmple pe baza unor legi aprobate, pentru că e imposibil… Mentalitatea românilor se schimbă foarte greu şi de-a lungul prea multor ani. Avem comunismul ca dovadă. Vorbeam cu cineva din Marea Britanie şi îl întrebam cum s-a produs trecerea asta la britanicii care castrau chimic homosexualii prin anii ´50 la super-toleranţa de acum, când până şi Regina şi-a cerut scuze pentru ceea ce au făcut gay-ilor (castrarea chimică era folosită pentru „tratarea” homosexualităţii în anii ´50, prin injectarea cu estrogeni a homosexualilor, care erau  arestaţi dacă se dovedeau „vinovaţi” de această „crimă”- n.n.). Şi răspunsul este că le-a fost ruşine. Le este foarte ruşine… În România nu cred că va funcţiona ruşinea. Noi nu suntem educaţi în sensul acesta.

Am ajuns la educaţie…

Da. Uite, observ că cei are au făcut şcoală pe vremea comuniştilor au un avantaj absolut enorm în înţelegerea lucrurilor, pentru că au învăţat foarte bine şi au avut/am avut profesori care ne-au învăţat ce este respectul… Acum, educaţia în România este „la revedere”. Cunosc profesori care sunt bolnavi de nervi, care nu pot şi nu mai ştiu să strunească copiii, care nu găsesc nicio metodă…

Şi crezi că generaţiile care vor veni vor fi mai tolerante cu minorităţile?

Speranţa mea este că vor fi mai indiferente… Pentru că mai educate, îmi pare imposibil în acest moment. Acum sunt oricum două categorii de oameni în care îmi pun speranţa: sunt cei care încearcă să se apropie de spiritualitate, care vor să înţeleagă lucruri, să-şi capete o oarecare linişte pe care să şi-o conserve, indiferent de statutul material pe care îl au, şi sunt oameni cărora nu le pasă de nimic! Nu ştiu cum am putea educa poporul român la nivel de mase.

…întru toleranţă…

Întru iubirea de sine mai întâi! Noi nu avem cu acest concept. Nici acasă la mine nu exista. Copilărind în comunism, am trăit nu cu nevoia de dragoste, ci cu nevoia de bani! Aşa am fost crescut. „Nu avem bani, nu avem ce mânca”, deşi aveam bani, aveam ce mânca, aveam un acoperiş deasupra capului, aveam căldură… Şi mai e o chestie la români. Ne comparăm între noi tot timpul: ăla are aia, şi-a luat aia, ce casă are… etc…. dar nu ne comparăm cu un popor străin care, pe lângă cele materiale, are şi alte lucruri pozitive…

Cum vezi tu personal căsătoria?

Nu mi se pare că aduce un surplus de bine într-o relaţie. Dacă doi oameni sunt fericiţi împreună, două acte n-or să le schimbe cu nimic viaţa, cu toate astea, vezi tu, le-o schimbă, pentru că foarte mulţi devin extrem de închistaţi în treaba asta şi sunt foarte copleşiţi cumva de actul în sine… Vorbesc de cupluri de heterosexuali pe care îi cunosc.

Şi nu ar fi aşa şi la homosexuali?

Oh, ba da!

Deci cum ar fi căsătoria?

Ideea este că suntem oameni cu toţii. Şi homosexualii şi heterosexualii. Unele căsătorii pot fi fericite şi pot dura până la adânci bătrâneţi, altele pot fi nişte mari eşecuri. Toţi ar trebui să avem, însă, dreptul să greşim sau să ne bucurăm ani de zile de alegerea noastră.

În faţa cui te-ai căsători? A statului sau a lui Dumnezeu?

În faţa partenerului meu. Ştii? Cunosc mulţi homosexuali credincioşi care merg la biserică, se roagă… Sunt convins că oamenii ăia ar fi fericiţi să o facă şi în faţa lui Dumnezeu, pentru că Îl percep ca pe o entitate care nu-i condamnă pentru ceea ce sunt. Pentru ei aş milita să aibă acest drept. Atâta vreme cât nu lezezi pe nimeni cu acest drept, nu văd de ce nu… I-am întrebat pe cei din Coaliţia Pentru Familie cum o să se schimbe viaţa familiei tradiţionale dacă ar exista dreptul la căsătorie pentru persoanele de acelaşi sex. Mi-au răspuns în direct, la Gâdea în emisiune, că nu o să se schimbe, dar mi-au spus că sunt datori să apere o definiţie.